Povesti de familie: crizele de zi cu zi

Povesti de familie: crizele de zi cu zi Mareste imaginea.

Fericirea este singurul lucru care se înmulţeşte atunci când îl împărţi. (Albert Schweitzer)

In zilele noastre şi în lumea noastră, în care scopul imediat este dobândirea fericirii, se arată în multe aspecte ale vieţii un interes intens pentru familie şi se emit păreri despre cum trebuie să fie fondată şi organizată aceasta.

Aproape toţi sunt de acord că o familie trebuie să aibă ca început doi părinţi, care trebuie să fie, mai întâi de toate, iubitori şi uniţi şi, desigur, de o vârstă potrivită, dacă e posibil, mai mult de 25 de ani, „ca să le fi venit mintea la cap", să-şi fi terminat studiile, să-şi fi găsit de lucru şi altele. De asemenea, familia trebuie să aibă un mediu de susţinere în jur, dar şi o oarecare detaşare financiară, care va determina şi numărul copiilor ce se vor naşte şi, desigur, pentru ca fiecare sarcină să aibă parte de îngrijirea medicală necesară, aşa încât familia să aducă pe lume doar membri sănătoşi şi nu copii cu probleme.

Mai mult, chiar dacă copiii au fost concepuţi sănătoşi, e mai bine să nu se nască dacă părinţii nu sunt pregătiţi să-şi joace rolul lor corect, dacă nu există destui bani şi, în general, dacă nu sunt împlinite condiţiile general acceptate. Asta, pentru că, în conformitate cu mentalitatea pe care am redat-o, fără aceste condiţii familia nu va rezista şi, mai mult, chiar dacă se va evita divorţul sau disoluţia, viaţa de familie va fi lipsită de calitate, prosperitatea va fi un lucru pierdut. Aici, lipsa calităţii vieţii poate însemna de la o viaţă doar de rutină, plictisitoare, plină de compromisuri, până la o nefericire intensă şi probleme psihologice care conduc la molestări, la comportamente abuzive, la folosirea narcoticelor şi altele.

Deşi preţuiesc încercările de îmbunătăţire a vieţii şi de evitare a diverselor greşeli, aceste sfaturi teoretice nu mă pot convinge la fel de mult precum o fac oamenii reali, vii, pe care i-am cunoscut, cei care au trăit şi au depăşit greutăţile în familiile lor. Desigur, îndrăznesc să spun că de multe ori în încercarea noastră de a evita ceea ce ni se pare rău, o evidentă criză de familie, provocăm noi un rău mai mare, neintenţionat. Şi vă voi spune de ce cred aceasta printr-un exemplu ce priveşte o pereche a cărei traiectorie o cunosc din cadrul Asociaţiei protecţiei copilului nenăscut şi prin intermediul unor prieteni care au fost alături de ea.

Achileas şi Elisabeta1 au crescut la orfelinat. S-au cunoscut şi s-au legat unul de altul la centrul unde au fost mutaţi atunci când au crescut, pentru a se „reintegra", pentru a avea contact cu societatea. Acolo au început să viseze la familia pe care şi-o doreau, o familie plină de căldură şi fericită, în care copiii nu vor mai ajunge la orfelinat. Acolo Elisabeta a rămas însărcinată.

Şi atunci a venit „glasul raţiunii" din partea asistenţilor sociali. „Nu trebuie să vă faceţi o familie încă, le-au spus, deoarece sunteţi mici, imaturi" şi, mai mult, că Elisabeta avea „probleme psihologice" care ar fi dăunat familiei în viitor, iar până va depăşi aceste probleme ar fi mai bine, şi pentru ea şi pentru copil, să avorteze.

De cum au înţeles că nu pot aştepta ajutor pentru a-şi începe o familie din partea instituţiei în care erau, Achileas şi Elisabeta au căutat ajutor în afara instituţiei şi au ajuns la Asociaţia de protecţie a copilului nenăscut. Au găsit amândoi de lucru, până atunci muncind doar Achileas, au găsit şi casă, căreia îi plăteşte fundaţia jumătate din chirie, pentru o perioadă de timp, şi au pregătit nunta lor cu ajutorul asociaţiei: ajutor psihologic, medical şi susţinere familială, mobilă pentru casă, haine pentru însărcinată şi pentru prunc, cele pentru cununie. După naştere, li s-au oferit şi alte lucruri: scutece, lapte, altele. După cinci ani, trăiesc în dragoste şi mulţumire, problemele cu care se confruntă fiind, în general, de natură financiară, aşa cum se întâmplă cu majoritatea tinerilor în ţara noastră şi, mai bine zis, cu majoritatea oamenilor din întreaga lume. Un interlocutor de bună credinţă ar putea să intervină, spunând că cinci ani este o perioadă scurtă de timp şi că problemele pe care le-au sădit pot apărea mai târziu, atunci când se vor căi că nu au făcut avortul sugerat. Cu siguranţă, nu cunoaştem viitorul, ca să spunem cu certitudine că nu va apărea nici o problemă. Putem însă spune, cu siguranţă, problemele şi mai ales cele mai grave apar în toate familiile, chiar şi în cele care pornesc cu condiţii bune, cu programare amănunţită, că nimeni nu poate evita greutăţile şi că dragostea va birui asupra tuturor problemelor care vor apărea. Conform-studiilor ştiinţifice pe care le avem la dispoziţie în 2007, ceea ce provoacă cele mai grave probleme psihologice şi tulburări mari de relaţie între oameni, cu finalitatea de a se strica multe familii, este exact sugestia „raţională" a asistenţilor sociali: avortul. Cu consecinţe inimaginabile psihologice şi somatice asupra mamei şi, prin extensie, asupra perechii şi, cu siguranţă, asupra celorlalţi copii.2

Mai mult, binevoitorul interlocutor poate să spună că, în situaţia lui Achileas şi a Elisabetei, sarcina a fost abordată din partea a doi părinţi hotărâţi să lupte. Prin urmare, succesul este mult mai probabil, în timp ce, dacă am fi avut o mamă singură, nehotărâtă sau deprimată, avortul ar fi fost cea mai bună soluţie. îi voi răspunde vorbindu-i despre prietena mea, Selena.

Selena a devenit mamă fără să se căsătorească. A înţeles destul de târziu că partenerul nu-şi asuma responsabilitatea precum o făcea ea, dar nu a vrut să-şi pedepsească pruncul pentru lipsurile tatălui lui. Au susţinut-o doar câţiva prieteni în hotărârea ei de a aduce pe lume copilul. Şi dacă nu ar fi susţinut-o nimeni, ar fi făcut acelaşi lucru şi a şi spus-o. Era o fată puternică şi hotărâtă.

Situaţia era grea. Nu doar că tatăl nu ajuta la nimic, dar chiar părinţii ei erau potrivnici, acuzând-o că i-a făcut de ruşine. Nu existau nici bani destui şi astfel a fost nevoită să-şi ia al doilea serviciu. îmi amintesc de ea la unul dintre serviciile ei, în care eram colege, vorbind cu hotărâre directorului care nu o lăsa să semneze condica, deoarece întârziase puţin în acea zi. „Munca este un drept", i-a spus ea, iar acela, un om rigid în felul său, a dat înapoi şi a lăsat-o să semneze. Şi alte daţi am fost uimită văzându-i îndrăzneala fără frică, plină de curaj. Şi îmi amintesc că tipul ei de hotărâre a dat întotdeauna rezultate.

La un moment dat, în timp ce fiul ei era de doi ani şi jumătate, a început să o întrebe de ce ceilalţi copii sunt luaţi de la grădiniţă şi de taţii lor, în timp ce al lui nu venea niciodată. Selena a fost încurcată şi nu ştia cum să răspundă. Ştia că tatăl celui mic nu vroia nici să ştie de el şi mai ştia că hotărârea ei de a rămâne mamă necăsătorită era definitivă, iar posibilitatea ca să-şi refacă familia cu un alt partener era exclusă. Interlocutorul binevoitor s-ar gândi acum ce ar putea ajunge acest copil şi câte probleme psihologice va dezvolta el. Păcat că mama şi-a jertfit toată viaţa fără nici un folos! Ar putea spune multe, aşa cum îi auzim zilnic bombănind pe cei din jur.

După mai mulţi ani, Selena s-a recăsătorit, fiul cel mare are acum un tată pe care îl iubeşte şi care îl ia de la şcoală, deşi nu este tatăl lui natural. Are şi alţi doi frăţiori, deoarece dragostea adevărată a venit chiar în clipa în care întrebările celui mic deveneau chinuitoare, atunci când nimeni nu mai spera, nici măcar Selena. Unii au zis că a avut noroc, alţii că norocul este pseudonimul pe care îl foloseşte Dumnezeu când nu vrea să-Şi semneze iubirea.

Deci ar fi putut observa cineva că Selena, pe lângă faptul că în final s-a căsătorit, a avut posibilitatea să-şi ţină copilul aproape de ea; şi ar mai fi putut să susţină că, dacă copilul ar fi trebuit să ajungă la orfelinat, avortul ar fi fost de preferat. Achileas şi Elisabeta, care au crescut la orfelinat, l-ar contrazice cu siguranţă, la fel şi prietenul meu, Marinos.

Mama lui Marinos, necăsătorită, nu a avut nici un sprijin, nici capacitatea să-şi ducă fiul la grădiniţă. Astfel că l-a lăsat la orfelinat până va putea să muncească şi să strângă bani pentru a-l lua lângă ea, într-o bună zi. Are puţine fotografii de la vârsta grădiniţei, în care să-l vedem lângă mama lui. In cele mai multe este cu copiii -şi cu doamna Papadopoulos. „Şi nu te doare că ai rămas acolo şi mama ta venea rar să te vadă?", l-am întrebat prima oară când l-am văzut într-un astfel de album. A ridicat din umeri: „Dar nu se putea altfel", mi-a spus şi a continuat: „Doamna Papadopoulos era bună cu copiii." Marinos a venit acasă la mama lui în timpul şcolii primare. Mai târziu, ea s-a recăsătorit cu cineva care mai avea o fată din precedenta căsătorie. Marinos şi „sora lui" se cam certau din orice. Apoi au venit alţi fraţi, cu care cei doi copii s-au adaptat mult mai bine decât stăteau lucrurile între ei doi. Dar greutatea cea mai mare a venit mai târziu, în ultimii ani ai adolescenţei, când Marinos a început să se gândească la tatăl lui adevărat. Dorea să-l întâlnească, să-i ceară socoteală de ce l-a părăsit, de ce a părăsit-o pe mama lui, de ce niciodată nu şi-a luat răspunderile în primire. Problema asta îl preocupa încontinuu şi tot comportamentul lui mărturisea că încerca să prindă elemente din mai multe tipuri paterne. Unii ar putea spune aici: „Poftim, rezultatul sarcinilor neprogramate, nefericirea şi problemele, cine ştie ce se va întâmpla cu copilul acesta şi cât va suferi şi mai departe!", vrând să spună chiar cunoscuta sintagmă: „Mai bine nu se năştea niciodată!"

Deci, în acest caz, pot să vă spun ce a devenit Marinos. Nu s-a întâlnit niciodată cu tatăl lui, aşa cum şi-ar fi dorit, a depăşit adolescenţa nu fără greutăţi din partea altor copii care avuseseră „condiţiile împlinite", şi-a făcut prieteni, prietene, şi astăzi are un serviciu care îi place şi se bucură de familia lui, de soţia pe care o iubeşte şi de primul lor copil. Nu are probleme psihologice, nu urăşte oamenii, nu prezintă comportamente devian-te, nu este narcoman. Este un om precum noi toţi, care poate s-a cercetat pe sine într-un grad mai mare decât o fac mulţi oameni.

Insă poate avortul ar fi o soluţie pentru alte situaţii, în care copilul are oarecare probleme - ar putea spune acum interlocutorul binevoitor. Asta s-ar potrivi şi cu mitul vechi al programării familiei, în care se zice că doar un copil sănătos poate face o familie fericită. Nu s-ar potrivi însă şi cu situaţia lui Ioachim Frossinis3 sau a Simonei Atzori4, pe care i-a cunoscut multă lume de la televizor: Nu s-ar potrivi nici cu situaţia lui Fotis, pe care o cunosc personal. Fotis a venit pe lume înaintea celorlalţi fraţi ai săi, având însă întârziere mintală, picioarele deformate şi mai târziu n-a putut vorbi. La şase ani, încă îl hrănea mama lui, îi schimba scutecele şi îl plimba ca pe un copil mic.

Interlocutorul binevoitor ar putea crede că aici avortul ar fi fost „soluţia" cea mai bună. Dacă ar fi văzut-o pe mama certându-se cu tata, deoarece a lipsit puţin mai mult decât trebuia, lăsând-o singură să se îngrijească de cei doi (pe atunci) copii şi mai ales de Fotis, care avea nevoie de ajutorul ei continuu, dacă ar fi văzut-o încercând să-l convingă pe copil să mănânce, iar el întorcând insistent capul în altă parte, dacă ar fi auzit că mama cea obosită ar fi zis: „Acum mănânci, că mai târziu mă voi culca şi nu te mai hrănesc!" - o mărturisire însă care nu a avut nici o consecinţă asupra poftei de mâncare a lui Fotis şi care însemna pur şi simplu că femeia era epuizată şi că ar fi trebuit mai târziu să-şi întrerupă din nou somnul pentru a-l hrăni pe micuţ -ar fi zis atunci:

- Poftim, criză! O femeie tânără trebuie încontinuu să se îngrijească de cineva, lipsindu-se de orice calitate a vieţii pe care o merită. Un bărbat tânăr nu poate lipsi mai mult de o oră de acasă fără să se simtă vinovat că se face cauza chinuirii soţiei sale. De ce sa facă cineva copii, dacă este vorba despre astfel de copii? Sigur, o astfel de familie, în care toţi se chinuie, e cu neputinţă să dureze şi, dacă va dura din resemnare, va lipsi pe membrii ei de orice şansă la fericire.

Poate însă ar zice că, din fericire, cu progresul tehnologiei putem să depistăm înainte de naştere copiii ca Fotis şi putem întrerupe sarcina şi să evităm astfel de crize de familie, astfel de jertfe inutile, atât noi, cât şi ei.

Sper totuşi că interlocutorul nostru îşi va reconsidera chiar şi pentru puţin timp părerea dacă ar vedea-o pe mama lui Fotis în clipele de linişte, îmbrăţişându-l plină de afecţiune, sau dacă l-ar auzi pe tatăl lui spunând că atunci când Fotis va putea vorbi, ajutat de logopedie, va deveni cel mai fericit tată din lume, sau dacă l-ar vedea pe Fotis exprimându-şi compasiunea pentru un om oarecare, aplecându-se către cei care stăteau lângă el. Poate că nu putea să-şi explice de ce Fotis nu făcea nici o mişcare către oamenii care îl priveau cu răceală şi nu îi deosebea pe cei care îl simpatizau de ceilalţi. Şi cu siguranţă nu ar fi putut nega faptul că această familie este strâns legată cu legăturile dragostei şi că părinţii şi fraţii se bucură de progresul pe care îl observă la Fotis de fiecare dată.

Personal, mi-e teamă că, uneori, insistenţa noastră de a le prestabili pe toate şi de a evita orice element de posibilă criză în familie nu porneşte neapărat dintr-un interes autentic pentru ceilalţi, ci din faptul că dorim să evităm osteneala de a le oferi ajutorul într-o situaţie dificilă, în paralel, consider că aşa-zisa teorie a „condiţiilor evitării crizelor de familie" este foarte redusă, foarte simplă. Cu siguranţă, n-aş sfătui pe nimeni să înceapă o familie fără să facă o minimă planificare; sigur că cei doi trebuie să se dumirească ce îi aşteaptă, să facă tot ce pot mai bine pentru bunul ei mers; însă nici nu i-aş sfătui să renunţe din cauză că nu sunt toate pregătite, toate potrivite după gust. Şi aceasta, deoarece, la urma urmei, „doar una trebuieşte" - dragostea. Când există aceasta si, măi ales, când la ea se adaugă nădejdea în Dumnezeu, chiar şi cea mai grea problemă poate fi înfruntată şi poate deveni izvor de binecuvântare pentru toţi membri familiei. Atunci când aceasta lipseşte, nimic nu este îndeajuns, iar oamenii, dricâte măsuri ar lua, se vor îneca şi într-un pahar cu apă. Exemplele sunt nenumărate, în ambele cazuri.

Toţi cei care, începându-şi viaţa de familie fără condiţii prestabilite împlinite, fără susţinere şi fără garanţia unei fericiri familiale, se luptă şi depăşesc diversele crize ne arată înălţimea la care poate ajunge omul atunci când îşi ridică crucea sa şi păşeşte. Ne arată că fiecare greutate poate deveni un drum regăsit către Rai. Ne dovedesc faptul că, cu orice criză ne-am confrunta în familia noastră, putem să ne luptăm lupta cea bună a dragostei şi a jertfei şi, când drumul ajunge la sfârşit, să spunem: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" şi astfel să fim învingători.

MARIA DIMITRIADOU

Criza familiei, Editura Sophia

Cumpara cartea "Criza familiei"


1 Numele persoanelor sunt imaginare, pentru protecţia acestora.
2 Pentru problemele psihologice provocate de avort, a se vedea pagina www.post-abortion-syndrom.info; de asemenea, despre consecinţele psihologice şi somatice datorate acestei intervenţii, pe pagina Asociaţiei protecţiei copilului nenăscut, www.unborn.gr.
3 Ioachim Frossinis s-a născut cu sindrom Down, dar, cu un suport potrivit, urmează, la cei 15 ani, clasa a VII-a de şcoală, a învăţat limbi străine şi se ajută singur în toate activităţile. Vezi www. frossinis.gr.
4 Simona Atzori s-a născut fără mâini, iar în locul mâinilor foloseşte picioarele, reuşind să trăiască singură, să se descurce singură, să conducă până şi automobilul, să danseze profesionist, să picteze. Vezi www.simonarte.com.

 

31 Mai 2016

Vizualizari: 2859

Voteaza:

Povesti de familie: crizele de zi cu zi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE