Într-o lume agitată şi tot mai nesigură, plină de contradicţii şi de ispite, care şi-a pierdut orice reper moral, într-o lume poluată şi ameninţată de catastrofe naturale, cum este lumea în care trăim, nimic nu-i mai necesar şi mai folositor omului ca rugăciunea. Rugăciunea care, singură, este leac împotriva tuturor relelor, începând cu depresiile şi bolile psihice; care, singură, menţine echilibrul sufletesc şi dă omului curaj în lupta cu greutăţile vieţii şi, mai presus de toate, bucuria de a trăi. Şi totuşi, rugăciunea este cea mai neglijată, fie din lipsă de timp, fie din prea puţinul interes pentru cele duhovniceşti, fie din nepăsare sau uitare. Astfel, omul se lipseşte pe sine de cel mai solid suport al vieţii sale. Este adevărat că pentru a te ruga trebuie să ai o motivaţie profundă: să crezi în necesitatea rugăciunii şi, mai ales, în puterea ei. Cine crede cu adevărat că omul a fost creat pentru comuniunea veşnică cu Dumnezeu, care se realizează, înainte de toate prin rugăciune; cine crede că a te ruga este un act de nobleţe şi că rugându-te te împărtăşeşti în modul cel mai real de puterea lui Dumnezeu, care te face asemenea Lui, acela va găsi întotdeauna timp de rugăciune şi se va ruga cu plăcere şi cu bucurie.

Cred că primul rol al rugăciunii, prin care ne apropiem de asemănarea cu Dumnezeu este răbdarea. Răbdarea în necazuri şi suferinţe, răbdarea în relaţiile cu semenii noştri sau, altfel spus, răbdarea în purtarea zilnică a crucii. O răbdare împreunată însă, întotdeauna, cu încrederea neclintită că biruinţa este de partea noastră, a celor care ne rugăm cu stăruinţă, chiar dacă trebuie s-o aşteptăm îndelung şi chiar dacă biruinţa poate apărea ca slăbiciune sau ca înfrângere. Biruinţa este întotdeauna de partea lui Dumnezeu şi a celor care sunt uniţi cu El prin rugăciune. Să nu uităm că Dumnezeu este „îndelung răbdător şi mult milostiv” (Ps. 103,8) şi că moartea Mântuitorului pe cruce a apărut în ochii celor mulţi ca cea mai mare slăbiciune şi înfrângere. Dar tocmai din această înfrângere a răsărit biruinţa! În răbdarea cu încredere şi chiar cu seninătate a durerilor şi necazurilor vieţii se ascunde, în fond, marea putere a lui Dumnezeu, care lucrează în chip minunat, transformând treptat inima noastră şi felul de a înţelege viaţa şi evenimentele ei

Sf. Apostol Pavel spune: „dar şi în necazuri ne lăudăm, bine ştind că necazul rodeşte răbdare, iar răbdarea, încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu face de ruşine, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ni s-a dat” (Rom. 5, 3-5). Iată că iubirea lui Dumnezeu, care este în noi dintru început (de la botez) şi lucrează tainic în toate momentele vieţii noastre, se revelează înţelegerii noastre numai după ce trecem prin proba încercărilor şi a răbdării. Iar cine a înţeles iubirea lui Dumnezeu, acela va rămâne nedespărţit de El, nu doar în necazuri şi în ispite, ci şi în moarte. Căci, iubirea este mai tare decât moartea (cf. I Cor. 13,8).

Rugăciunea este expresia iubirii. Ea înseamnă intimitatea noastră cu Dumnezeu. Expresie a iubirii, rugăciunea dovedeşte şi măsura iubirii noastre faţă de Dumnezeu: atât îl iubim pe Dumnezeu cât ne rugăm. Toţi facem, însă, experienţa că nu-i uşor să te rogi, deci că nu-i uşor să-L iubeşti pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul” (Mt. 22,37). De ce? Pentru că inima noastră este împărţită. Ea este atrasă de iubiri diferite şi contradictorii: pe deoparte de iubirea lui Dumnezeu şi de iubirea curată a oamenilor, iar, pe de altă parte, de iubirea de plăceri şi de lucrurile lumii acesteia. Falsa iubire, care nu este de la Dumnezeu, ci de la lume, este numită de Sf.Ev.Ioan poftă: „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (In 2,16). De aceea, inima nu poate fi întreagă la rugăciune. Ea este mai mult acolo unde ne este comoara. „Unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima”, zice Mântuitorul (Mt. 6,21). De aceea, este necesar efortul pentru a ne ruga cu atenţia concentrată în inimă. Mintea, care este o energie a inimii, trebuie silită să se oprească din împrăştierea ei pentru a se întoarce „acasă”, în inimă. În timpul rugăciunii trebuie să ne închidem mintea în cuvintele rostite sau ascultate şi să ne concentrăm atenţia în inimă, unde se află harul. Când ne rugăm cu „mintea în inimă”, cum spun Părinţii, atunci vom simţi o căldură în jurul inimii şi o bucurie deosebită de a ne ruga. Pe treptele mai înalte ale rugăciunii vom dobândi o „inimă compătimitoare”, adică o inimă care se aprinde de dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, pe care-i vom simţi ca făcând parte din noi înşine şi faţă de care, desigur, ne vom purta cu cea mai mare delicateţe, precum cu propriile noastre mădulare (Ef. 4,25). Aşa se realizează unitatea omenirii întregi, care este o unitate a inimilor, fiecare purtând în inima sa pe toţi fraţii săi în umanitate.

Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tes. 5,17). Măsura rugăciunii este deci, rugăciunea neîncetată, care este trecere de la rugăciunea activă, făcută cu efort de concentrare în inimă, la starea de rugăciune, care înseamnă trăirea permanentă a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în noi. Rugăciunea ca stare este darul Duhului Sfânt. Ea nu mai are nevoie de cuvinte speciale pentru a se exprima, pentru că orice cuvânt şi orice faptă devin ele însele rugăciune.

Dar pentru a ajunge la o astfel de stare este nevoie de multă rugăciune, făcută cu efort acasă, în călătorie, în toată vremea şi în tot locul. „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu roagă-te, pentru ca atunci când îl vei uita să-şi aducă El însuşi aminte de tine”, zice Sf. Marcu Ascetul (sec. IV). Aceasta înseamnă că pe lângă programul de rugăciune zilnic de dimineaţa, seara, înainte şi după-masă, să ne gândim cât mai des la Dumnezeu, folosind rugăciuni scurte ca: „Doamne ajută”, „Doamne miluieşte”, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, ... pe care să le repetăm mereu, pentru ca mintea să aibe mereu o ocupaţie sfântă, care o va feri de multe ispite.

Rugăciunea privată, particulară, însoţită de post şi de fapte bune, ca şi de o viaţă curată, se desăvârşeşte în rugăciunea Bisericii, prin participarea la Sf. Liturghie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Bunul Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi credincioşii noştri şi să le dea râvnă şi dragoste pentru rugăciune şi pentru tot lucrul bine plăcut Lui şi oamenilor.

IPS Serafim Joanta

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: