„Duh este Dumnezeu” spune Hristos (In 4, 24). Fiinţei Absolute, nelegate nici de timp, nici de spaţiu, „adevăraţii închinători ai Tatălui” nu I se roagă de aceea nici pe Muntele Garizim, nici în Ierusalim, ci „în Duh şi în Adevăr”. Prin aceasta însă, în măsura în care încearcă „să-L circumscrie”, orice reprezentare în imagine a lui Dumnezeu e din capul locului o impostură, despre care profeţii spun în chip adecvat că este un „nimic”. Nu există „imagini” materiale ale Dumnezeirii nevăzute, imateriale şi incorporale. Prin urmare, interdicţia vechi-testamentară rămâne în vigoare ca poruncă obligatorie şi pentru Biserică.

Şi totuşi, Dumnezeul unei Revelaţii care este în chip statornic Autorevelare nu este un simplu „principiu” abstract, impersonal. Cel care a spus despre Sine însuşi: „Eu sunt Cel ce sunt” (Iş 3, 14) e mai degrabă o Fiinţă Personală în sensul cel mai înalt, absolut.

De aceea, Scriptura vorbeşte, şi nu într-un limbaj pur metaforic, despre „faţa lui Dumnezeu”, ba chiar despre un „chip al lui Dumnezeu”. în orice caz, „acest chip al lui Dumnezeu” nu este ceva în afara lui Dumnezeu, şi nicidecum un chip al lui Dumnezeu făcut de cineva anume. Mai degrabă, Dumnezeu poartă tainic în El însuşi propriul Său „chip”, drept pentru care Părinţii au putut echivala între ele expresiile „chip” şi „faţă”. Această „icoană” sau „chip” viu „al lui Dumnezeu” (2 Co 4,4) este „Fiul Cel Unul-Născut”, „Care este în sânurile Tatălui” {In 1, 18). Acest Fiu Unul-Născut însă „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca Unuia-Născut din Tatăl plin de har şi adevăr” (In 1, 14).

Astfel Tatăl, „pe Care nimeni nu L-a văzut vreodată” (In 1, 18), are în Fiul Său un fel de „faţă” în Care Se întoarce spre lume, Se revelează. El face aceasta încă de la începuturile creaţiei, dar prin întruparea Celui Unul-Născut această „faţă” s-a făcut „văzută” pentru noi. De aceea, Cel întrupat spune despre Sine: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In 1, 14).

Fiul, „strălucirea slavei şi chipul fiinţei” Tatălui (Evr 1,3) şi singurul Său adevărat „exeget” (In 1, 18), este aşadar, ca Persoană, singura adevărată „Icoană” sau „Chip al Dumnezeului Celui nevăzut” (Col 1, 15), acea „Faţă” a lui Dumnezeu a Cărei „vedere” aduce omului mântuirea (Ps 79,4).

*
Omul este în stare să vadă „icoana Dumnezeului Celui Nevăzut”, întrucât el însuşi este o „icoană” creată „spre nestricăciune” „a fiinţei lui Dumnezeu” (Sol 2, 23). Fiindcă, aşa cum au observat cu extremă fineţe şi au explicat cu profunzime Părinţii, omul, mai exact spiritul său imaterial incorporal şi lipsit de chip, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Fc 1, 27 LXX), aşadar întrucâtva ca un „chip” viu al „Chipului” sau o „icoană” vie „a Icoanei” (Origen), drept icoană a Fiului, Prototipul său. Intrucât însă Fiul este în Duhul una cu Tatăl, această „icoană” creată a „Icoanei” reflectă în sine fiinţa trei-una a Dumnezeirii Celei necreate.

„Când ai zidit la început pe Adam, Doamne, atunci Cuvântului Tău celui Ipostatic I-ai strigat: să-l facem după asemănarea noastră, iar Duhul era împreună-ziditor, pentru aceasta strigăm Ţie: Ziditorule, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”1.

„Ca să arăţi nemărginirea bunătăţii Tale, Treime nemărginită întru putere, l-ai zidit pe om chip de ţărână al puterii Tale celei stăpânitoare, Ziditorule”2.

*
Esenţa acestei calităţi a omului de „chip şi asemănare” creată a lui Dumnezeu Sfinţii Părinţi au văzut-o stând nu în ceva anume, într-un element static, ci într-o relaţie vie. Ea este legătura spiritului creat cu Dumnezeu, pură deschidere şi receptivitate a chipului pentru Prototipul divin. „Cel ce din bunătate ai zidit pe om şi după chipul Tău l-ai făcut, întru mine fă-Ţi lăcaş, Dumnezeul meu, Cel ce eşti în Trei Lumini, ca un Bun şi Milostiv”3. „Ca să arăţi oamenilor Dumnezeirea Ta, una cea întreit strălucitoare, ai zidit mai înainte pe om, după chipul tău alcătuindu-1 şi i-ai dat lui minte şi cuvânt şi duh ca un Iubitor de oameni”4.

„Precum m-ai zidit după chipul şi asemănarea Ta, Treime dumnezeieşte-stăpânitoare şi atotlucrătoare, Unime neamestecată, înţelepţeşte-mă şi mă luminează ca să fac voia Ta cea sfântă şi bună, întru tărie şi desăvârşit”5.

De aceea, vederea lui Dumnezeu este o cunoaştere personală, nemijlocită a lui Dumnezeu „faţă către faţă” (7 Co 13, 12), expresie a unei comuniuni iubitoare de maximă intimitate între Creator şi creatură, cum există numai între Tatăl şi Fiul (In 17, 3). Acum însă această vedere nemijlocită nu ne este încă cu putinţă în chip desăvârşit, oricât de mult ar dori, potrivit cuvintelor Psalmistului, omul aceasta.

Acum privim şi cunoaştem încă numai ca „printr-o oglindă, în enigmă”, atunci însă „vom cunoaşte precum am fost cunoscuţi” (7 Co 13,12).

Realitate mistică, pregustare harică a acestei slave viitoare, această relaţie Prototip-chip devine aici pe pământ „convorbirea” {homilia) dincolo de orice reprezentare imaginară şi conceptuală a spiritului cu Dumnezeu, pe care dascălii vieţii duhovniceşti o numesc „rugăciune”. Ea îşi găseşte deplinătatea şi desăvârşirea în acea comuniune negrăită cu Dumnezeu, al cărei „model” (typos) şi în acelaşi timp creator este Sfânta Treime însăşi în virtutea propriei Sale fiinţări necreate trei-una (In 17, 21).

Atunci când Fiul va revela Prototipul „aşa cum este” (7 In 3, 2), atunci şi „chipul” (eikon) Său creat se va împărtaşi de acea „asemănare” (homoiosis) cu Prototipul spre Care, potrivit Facerii 1, 26 şi învăţăturii Părinţilor, a fost menit spiritul nostru prin crearea sa, dar care însă, aşa cum sugerează Facerea 1, 27, nu i-a fost acordată îndată. Omul a fost, aşadar, creat în vederea unei deveniri: şi anume pentru a face pasul de la „chip” la „asemănare”.

Atunci când a încercat să facă acest pas cu propriile sale puteri, spre „a fi ca Dumnezeu”, a ajuns la cădere (Fc 3).

Dar „sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui din neam în neam” (Ps 32, 11). De aceea, pe căile întortocheate ale istoriei mântuirii Creatorul îşi duce la capăt ca
Mântuitor şi Desăvârşitor intenţia Sa originară prin aceea că „pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte” „îi face” la sfârşit „asemenea chipului Fiului slavei Sale” (Rm 8, 29).

„Vrând să îndumnezeiască pe omul cel mai înainte stricat, Cel ce l-a zidit din bunătate şi l-a arătat icoană a chipului dumnezeiesc om s-a făcut din tine, Fecioară, şi a vestit O singură Stăpânire dumnezeiască întreit numărată”6.

„Cel ce a zidit pe Adam, ca să-l zidească iarăşi S-a întrupat din tine, Preasfântă, în chip lămurit îndumnezeind pe oameni, care strigă aşa: Binecuvântat este rodul pântecelui tău, Preacurată”7.

*
Aşa cum am văzut, întruparea Fiului aduce o cotitură radicală în chestiunea existenţei unui „chip al lui Dumnezeu”. Oricât de adevărat rămâne faptul că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (In 1, 18), întrucât El „locuieşte întru lumină neapropiată, pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă (7 Tim 6,16), la fel de adevărat însă este şi faptul că cei ce au văzut „slava Celui Unul-Născut” aceia „văd” în El pe Tatăl.

De aceea, Părinţii sunt unanimi asupra faptului că abia epifania Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, arătarea Sa văzută în lumea formelor şi a figurilor, e cea care a creat premisa pentru apariţia unei „icoane” ca „chip” al lui Dumnezeu, punând în acelaşi timp şi limitele a ceea ce poate fi reprezentat.

„Din firea cea dumnezeiască nescris-împrejur fiind Stăpâne, mai pe urmă întrupându-Te, ai binevoit a te scrie împrejur; căci cu luarea trupului ai luat şi toate însuşirile lui. Pentru aceasta, înscriind chipul asemănării Tale, cu cuviinţă îl sărutăm spre dragostea Ta înălţându-ne; şi dintr-însul luăm harul tămăduirilor, urmând dumnezeieştilor predanii ale Apostolilor”8.

„Inchipuirea trupului Tău înălţând-o, Doamne, cu dragoste o sărutăm, arătând taina cea mare a Iconomiei Tale. Că nu te-ai arătat nouă, Iubitorule de oameni, prin părere, precum zic luptătorii împotriva lui Dumnezeu, ucenicii lui Mani, ci după adevăr şi cu fire de trup, printr-însa suindu-ne spre a Ta dorire şi dragoste”9.

„Cel ce este nevăzut după firea cea fără început şi dumnezeiască, trup s-a văzut, Fecioară, din preacurate sângiuirile Tale, pentru milostivirea cea preaînaltă. A cărui imitare a trupului scriind-o, cu cinste ne închinăm Lui toţi credincioşii, şi cu dreaptă credinţă îl slăvim”10.

*
Icoana este „chip” al Celui ce singur este cu adevărat şi ni S-a arătat cu adevărat în trup. Fiindcă „Dumnezeu văzut va veni” (.Ps 49, 2 LXX). Idolii însă nu erau nimic altceva decât lucruri făcute ale deşertăciunii omeneşti, zeii păgânilor înşişi nefiind altceva decât „nimicuri” zadarnice, lipsite de orice fiinţă adevărată.

„Acum lumina dreptei credinţe spre toţi s-a întins, risipind ca un nor înşelăciunea păgânătăţii şi luminând inimile credincioşilor. Veniţi toţi să cădem cu un gând bine-cinstitor închinându-ne, noi cei drept-credincioşi, cinstitelor icoane ale lui Hristos”11.

„Strălucit-a harul adevărului: cele ce s-au preînchipuit de demult umbros, acum arătat s-au săvârşit. Că iată Biserica se îmbracă cu icoana cea după trup a lui Hristos ca şi cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei celui mai dinainte însemnându-l si credinţa cea dreaptă cinstind. Ca ţinând icoana Aceluia pe care-L cinstim să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu cred aşa! Că nouă ne este spre laudă chipul Celui ce S-a întrupat; Căruia cu bună credinţă ne închinăm, nu făcându-l dumnezeu. Pe acela credincioşii sărutându-l să strigăm: Dumnezeule, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”12.

In cinstirea icoanei, aşadar, omul nu supune Dumnezeirea propriilor sale reprezentări deşarte şi dorinţelor nimicniciei sale, ca în cazul idolilor, ci mai degrabă se supune pe
sine însuşi faptului nemaiauzit că Dumnezeu Cel singur adevărat S-a arătat prin har ochiului credincios, şi numai Lui: LUI îi revine toată cinstirea!

„Cinstea icoanei se înalţă la chipul-cel-dintâi, zice Sfântul Vasile. Pentru aceasta cu dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor Sfinţilor; ca nu cumva amăgindu-ne acum să cădem în privinţa lor în păgânătate”13.

Sau, ca să vorbim în cuvintele unui mare teolog şi martir ortodox modern, „icoana ne aduce aminte de un prototip ceresc”14. In afara acestui cadru strict teologic al „aducerii-
aminte” de fapta mântuitoare a Dumnezeului întrupat, icoana decade la rangul de simplu „obiect artistic” şi în consecinţă la rangul unui obiect de colecţie râvnit, căruia i s-a răpit însă „sufletul”. Semnificaţia lui va fi atunci măsurată numai după „valoarea artistică” profană, când nu de-a dreptul după „valoarea de piaţă” care atrage lăcomia omului.

Lipsită de „logosul” (sensul, semnificaţia) ei, icoana nu-şi mai poate vesti mesajul teologic. Fiindcă împreună cu cuvântul propovăduirii credinţei, icoana are pentru credincios sarcina aducerii-aminte şi a actualizării.

„Pictura este pentru văz acelaşi lucru ca şi predica pentru auz, şi aceasta nu pentru că icoana redă indirect conţinutul unui discurs, ci fiindcă în obiectul lor nemijlocit, de care nu pot fi separate şi în a cărui expresie constă întreaga lor esenţă, atât discursul, cât şi icoana sunt una şi aceeaşi realitate spirituală”15.

Ca şi propovăduirea bisericească a Cuvântului lui Dumnezeu, şi pictura icoanelor se serveşte de anumite mijloace.

Ea se supune în mod conştient regulilor proprii şi prin aceasta renunţă la multe lucruri esenţiale picturii profane. Astfel, ea respinge perspectiva centrală aparent „atât de
naturală”, şi care porneşte de la punctul de vedere al privitorului, şi alege în schimb aparent atât de neartistica „perspectivă răsturnată” (Florenski), care constrânge privitorul să renunţe la „propriul punct de vedere”, obligându-l la distanţarea de el. De asemenea, figurile şi obiectele nu sunt luminate din afară, ci au în ele însele propriul lor izvor al luminii...

*
„Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” e un adevăr care, ca şi mărturisirea lui Hristos ca Domn” (cf. 1 Co 12, 3), e accesibil numai „în Duhul Sfânt”. Acelaşi Duh Care, după cuvintele lui Hristos, îi va conduce odată pe ucenici „la tot adevărul” (In 16,3), le-a deschis ochii şi pentru „arătările” Fiului încă în Vechiul Testament. Fiindcă Duhul Sfânt e Cel ce atestă „cuvântul Domnului” către profeţi drept Logosul personal al Tatălui. De aceea, Părinţii au înţeles în mod corect arătările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ ca fiind „arătări ale Logosului”, şi au interpretat teofaniile vechi-testamentare ca hristofanii, întrucât Tatăl lucrează şi susţine totul prin Fiul (Evr 1, 2).

Acelaşi „Duh al Domnului”, Care i-a insuflat pe profeţi şi a făcut eficient în ei „cuvântul Domnului”, S-a arătat apoi în Noul Legământ pe Sine însuşi, şi nu numai ca o „putere” a lui Dumnezeu, ci ca Persoana Duhului Sfânt. El este acel „alt Paraclet”, Care „va rămâne veşnic (la ucenici)” (In 14,16) în locul „Paracletului (avocatului) nostru la Tatăl, Iisus Hristos” (1 In 2, 1). El este Cel care, în locul lui Hristos, „îi va învăţa totul şi le va aduce aminte tot ceea ce a spus El” {In 14, 26). Fiindcă misiunea Sa este aceea „de a da mărturie despre El” {In 15, 26).

De aici nu mai este decât un pas până la a descoperi în „preînchipuirile” (typoi - 1 Co 6,11) Vechiului Testament, în figurile profetice ale lui Ilie, Isaia, Daniel... misterul Sfintei Treimi înseşi.

„Zisele sfinţilor Proroci de demult în chip simbolic Te-au arătat mai înainte negrăit pe Tine, Făcătorul tuturor veacurilor, Dumnezeu şi Domn, în Trei Ipostase dumnezeieşte-stăpânitoare”16.

Intre aceşti „văzători” primul loc îl deţine Avraam: „Arătatu-S-a lui Avraam Dumnezeu Cel în Trei Ipostase de demult la stejarul din Mamvri, dăruind pe Isaac ca răsplată a iubirii de străini, din milostivire; pe Acesta şi acum îl slăvim ca pe Dumnezeul părinţilor noştri”17. „Când Te-ai arătat patriarhului Avraam în chip bărbătesc [schemati andriko, Unime întreită, ai arătat neschimbarea bunătăţii şi domniei Tale”18.

„Ca să descoperi lămurit cele Trei Ipostase ale Domniei cea Una, de demult Te-ai arătat în chip de oameni [schemati anthropon, lui Avraam cel ce lăuda Stăpânia cea Una”19.

Insă teologul şi imnograful bizantin Mitrofan al Smirnei are grijă să distingă între „închipuirea” profetică a Vechiului Testament şi „împlinirea” ei nou-testamentară.

„Făcându-Se văzut Cuvântul celor de demult prin închipuiri typikos vestea mai-înainte întruparea cea din tine, Fecioară; iar mai pe urmă, arătându-Se oamenilor după
adevăr, O singură stăpânire în Trei Ipostase a arătat”20.

Cheia înţelegerii imaginilor vechi-testamentare e, aşadar, ascunsă în taina întrupării Fiului.

„Atrasu-ne-ai pe noi spre dragostea Ta, mult-îndurate Cuvinte a lui Dumnezeu, Care pentru noi Te-ai întrupat fără de schimbare şi cu taină ne-ai învăţat [mystagogesas că Dumnezeirea cea Una este în Trei Lumini; pentru aceasta Te slăvim”21.

Această distincţie va dobândi o mare importanţă pentru reprezentarea în imagini a misterului Treimii.

Fiindcă iconarii zugrăvesc „Dumnezeirea cea nevăzută nu după fiinţa Ei, ci o pictează şi o înfăţişează după vedeniile prorocilor...”22. Vizita celor trei bărbaţi la Avraam nu
este o arătare a Preasfintei Treimi înseşi, ci o vedere profetica a misterului Acesteia, mister care se va dezvălui pas cu pas gândirii credincioase a Bisericii abia în decursul secolelor.

Creaţia lui Andrei Rubliov stă la zenitul acestei îndelungate căi. E rodul matur al unei evoluţii teologice şi iconografice în interiorul Tradiţiei Bisericii Răsăritene, evoluţie
ale cărei obârşii se află încă în perioada timpurie a creştinismului. Inainte de toate deci se impune să schiţăm în liniile ei mari această cale.

Gabriel Bunge

Fragment din cartea "Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau Celalalt Paraclet", Editura Deisis

Cumpara cartea "Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau Celalalt Paraclet"

 

Note:
1 Octoih, Canoanele Treimii pentru Miezonopticile Duminicilor celor 8 glasuri, facerea lui MlTROFAN AL SMIRNEI; aici pe glasul 7, sedealna. [Identificarea citatelor în cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe aparţine traducătorului. Am renunţat la a mai reda referinţele traducerilor germane ale lui K. KlRCHHOFF citate de autor şi menţionate în „Bibliografia selectivă” finală. - n. trad..
2 Ibid., pe glas 7, cântarea 1, oda 2.
3 Ibid., pe glas 5, cântarea 5, oda 1.
4 Ibid., pe glas 1, cântarea 1, oda 2.
5 Ibid., pe glas 1, cântarea 4, Slavă.
6 Ibid., pe glas 4, cântarea 5, Şi acum.
7 Ibid., pe glas 7, cântarea 7, Şi acum.
8 Triod, Cântările Duminicii 1 din Postul Mare: (Duminica Ortodoxiei); Vecernia Mare, „Doamne strigat-am”, stihira 3.
9 Ibid., Utrenie, Laude, stihira 2.
10 Ibid., Vecernia Mică, „Doamne strigat-am”, Slavă şi acum.
11 Ibid., Vecernia Mică, „Doamne strigat-am”, stihira 1.
12 Ibid., Vecernia Mare, „Doamne strigat-am”, Slavă şi
13 Ibid., Vecernia Mică, „Doamne strigat-am”, stihira 4.
14 P. FLORENSKIJ, Die Ikonostase. Urbild und Grenzerlebnis im vorrevo-
lutiondren Rufîland, Stuttgart, 1988, p. 94 [studiul „Iconostasul”, 1922,
trad. rom. B. Buzilă, în volumul cu acelaşi titlu: Iconostasul, Anastasia,
1994, p. 174],
15 Ibid.., p. 168. [ibid., p. 228].
16 Octoih. Canoanele Treimii, pe glas 4, cântarea 7, Slavă.
17 Ibid., pe glas 3, cântarea 7, Slavă.
18 Ibid., pe glas 4, cântarea 3, oda 2.
19 Ibid., pe glas 5, cântarea 8, oda 1.
20 Ibid., pe glas 4, cântarea 4, Şi acum.
21 Ibid., pe glas 3, cântarea 4, Şi acum.
22 Răspunsul Soborului din 1553-1554 către diacul Ivan Viskovati, citat după: P. HAUPTMANN / G. STRICKER, Die Orthodoxe Kirche in Rufiland, Gottingen, 1988, p. 282.
 

• Acatistul Maicii Domnului - Icoana Sporirea Mintii
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul Maicii Domnului - La icoana Plangatoare de la Boian
  Publicat in : Acatiste
• Icoana, deosebirea intre ea si idol
  Publicat in : Dogma
• Icoana Schimbarii la Fata
  Publicat in : Schimbarea la Fata
• Icoana in lumea de astazi
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: