Rodirea adevărată şi definitivă a ascezei şi a vieţii creştine e, şi pentru Isaac, odihna în Dumnezeu. „Sufletul care-L iubeşte pe Dumnezeu, numai în Dumnezeu îşi află odihna”, spune la începutul cuvântului 4 al Părţii întâi. Nu mai există alt rod care să nu fie iubire şi unire cu Dumnezeu. In încheierea unei liste de aspecte ale luptei Isaac le rezumă pe toate spunând:

„Pe scurt [acestea sunt]: eliberarea omului adevărat, înnoirea sufletului şi învierea cu Hristos în împărăţie”.

Dar între această deplinătate care e viaţa în împărăţie şi lupta ascetică a singuraticului există pârga unor roade a căror deplinătate e în împărăţia viitoare, dar care dau celui ce le culege gustul ei încă de pe pământ. Sunt „bunuri intermediare”, „strălucirile singurului Bine”, pe care le numim aici „rod al ascezei”, subliniind că e vorba de un rod, iar nu de o răsplată, distincţie fundamentală în gândirea lui Isaac. Potrivit acestuia, asceza şi împreună cu ea viaţa creştină nu au o recompensă. însăşi noţiunea de recompensă e străină viziunii sale, întrucât omul poate acţiona împins doar de dragostea de Dumnezeu, de dorinţa acelei iubiri. Prin urmare, unicul preţ pe care aşteaptă să-l primească e această deplinătate:

„Când faci binele, nu-L fa cu gândul la o răsplată şi vei fi de două ori răsplătit de Dumnezeu. Dacă e cu putinţă nici cu gândul la răsplătirea viitoare, ci fi virtuos numai din dragoste de Dumnezeu”.

Ostenelile ascetice nu sunt îndurate nici de teama pedepselor gheenei, nici pentru răsplată, ci pentru că dau prilejul de „a fi cu Dumnezeu” şi menţin în om „aducerea-aminte de Dumnezeu”. Intr-una din numeroasele sale rugăciuni, Isaac îi mărturiseşte lui Dumnezeu că la cunoaşterea Lui îl atrage făgăduinţa „darului” Său, „iar nu mustrarea”. Rodul nu este nici ceea ce îl împinge pe singuratic să persevereze în asceză, nici premiul pe care îl dă Domnul ca răsplată pentru acea asceză; dragostea de Dumnezeu e singurul stimul şi singurul premiu posibil. Asceza este, aşadar, înţeleasă în ea însăşi ca „loc de întâlnire cu Dumnezeu”: nu ca osteneală prealabilă, care să merite bucuria, ci mai degrabă ca osteneală care conţine bucuria, una care se dovedeşte treptat fiind bucurie ea însăşi. Iar roadele ei sunt momentele de har de care trebuie să fie scandată asceza, prilejuri în care singuraticul „gustă”, fragmentar şi prefigurat, ceea ce îl aşteaptă în deplinătatea împărăţiei.

Acesta e şi motivul pentru care elementele enumerate în capitolul de faţă nu sunt simple „consecinţe” ale ascezei, ci, cum se va vedea, mult mai des o preced şi o urmează, fiindu-i în acelaşi timp premisă şi consecinţă. în fine, din această listă, care rămâne oricum parţială, lipsesc ceea ce am numit „temele majore ale lui Isaac”: rugăciunea, smerenia şi mila, despre care vom trata în capitolul următor; dar şi acestea intră în această serie de experienţe care sunt în acelaşi timp dar al lui Dumnezeu şi răspuns al omului.

Un element semnificativ e „darul lacrimilor”. Unui ucenic care l-a întrebat pe învăţătorul său care ar fi „dovezile exacte şi semnele neîndoielnice ale faptului că dinăuntrul ostenelii omului încep să se arate rodul ascuns în suflet”, Isaac îi răspunde:

„E atunci când se învredniceşte cineva de harul lacrimilor celor multe ce izvorăsc nesilit. Căci lacrimile s-au pus de cugetare ca un hotar oarecare între cele trupeşti şi cele duhovniceşti şi între pătimire şi curăţie. Până ce nu primeşte cineva darul acesta, lucrarea lui este încă în omul din afară şi nu simte încă deplin lucrarea celor ascunse ale omului duhovnicesc. Căci când începe cineva să lase cele trupeşti ale veacului de acum şi se arată trecând în lăuntrul hotarului acesta ce se află în lăuntrul firii, îndată ajunge la harul acesta al lacrimilor, Şi de la cel dintâi sălaş al vieţuirii ascunse (de la cea dintâi treaptă a ei) încep lacrimile acestea şi ele îl duc la desăvârşirea dragostei de Dumnezeu”.

Un prim semn al Duhului în viaţa de asceză e pentru Isaac cel al lacrimilor; o temă foarte dragă lui, ca şi tradiţiei monahale vechi, dar deopotrivă complexă şi delicată. La începutul cuvântului 14 al Părţii întâi, unde vorbeşte despre lacrimi, el cere întâi de toate cititorului să nu-i banalizeze discursul, cu alte cuvinte să nu „râdă” de ceea ce citeşte; în timp ce în alt loc precizează că lacrimile nu constau într-o reacţie sentimentală sau psihologică care se reduce la exterioritate, întrucât, pe lângă „plânsul arătat”, mai e şi „lăcrimarea ascunsă care curge în gând”. Cauzele care, după Isaac, nasc lăcrimare continuă, sunt variate: „uimirea”, „o dragoste aprinsă de Dumnezeu care pune sufletul pe foc, şi pe care acesta n-o poate îndura fără să plângă necontenit din pricina dulceţei şi desfătării ei”, „o mare smerenie a inimii”; cine e lipsit de lacrimi, spune Isaac, e separat de aceste „rădăcini”. Varietatea cauzelor indică faptul că există şi o diversitate de lacrimi, precum şi o evoluţie prin care se trece în chip necesar.

Există întâi de toate e o primă categorie de lacrimi care „ard”, rod al mâhnirii şi spaimei „din pricina păcatelor”, şi care usucă trupul şi-l fac să sufere. Din această primă categorie, necesară, se deschide posibilitatea unei a doua categorii de lacrimi, care ţâşnesc din cei ce „au fost miluiţi”; aceste lacrimi, care curg „nesilite”, „ung trupul”, fac frumos şi îl umplu de bucurie. Lacrimile sunt necesare întâi de toate cunoaşterii, ele însele fiind expresia unei intuiţii pe care inima a primit-o şi de care a fost mişcată; sunt semnul „simţirii adevărului”. Provin fie dintr-o intuiţie a propriei nevoi de mântuire: şi acestea sunt lacrimi pentru păcate; fie din simţirea unei cunoaşteri privitoare la Dumnezeu. Atestă faptul că omul a pătruns în adâncul său, înţelegându-şi păcatul şi totodată mila lui Dumnezeu care vine să-l vindece; se nasc dintr-o cufundare în moarte şi în Dumnezeu, semn de separaţie şi de unire. Lacrimile sunt expresia unei cunoaşteri care se pune în mişcare în inimă, şi îndeo-sebi a simţirii nădejdii proprii.

Când ajungem să gustăm - şi în mistica siriacă acest termen e foarte important, pentru că indică o experienţă profundă - un crâmpei al nădejdii a ceea ce-l aşteaptă pe om, singura reacţie posibilă sunt lacrimile. Semn că inima „se apropie de ieşirea din întuneric” e faptul că „inima arde zi şi noapte, ca şi cum ar fi în foc”; atunci, spune Isaac singuraticului:

„Şi deodată ţi se dă izvor de lacrimi ce curge ca un pârâu fără silire, amestecat în toate faptele tale, adică în citirea şi rugăciunea ta, în cugetarea şi mâncarea şi băutura ta; şi în tot lucrul tău se află amestecate lacrimile tale. Şi când vei vedea acestea în sufletul tău, fa-te plin de îndrăzneală, că ai trecut marea. Dar să adaugi şi după aceea la lucrurile tale si să tii bine paza, ca harul să se înmulţească în tine zi de’zi”.

In fine, lacrimile sunt şi un prilej de curăţire şi renaştere, înţelegere pe care Isaac o exprimă cu imaginea cristelniţei baptismale, cu care compară ochii. Acestea nu doar exprimă conştiinţa păcatului şi intuiţia milei lui Dumnezeu, dar se fac ele însele invocare - sunt rugăciunea „materială” a trupului - şi prilej de curăţire şi renaştere.

Alt rod de-a lungul căii ascezei e cel al curăţiei unite cu limpezimea. Două situaţii, la care ne-am referit deja când am prezentat gândirea lui Ioan Singuraticul, care urmează aceeaşi logică a schemei tripartite pe care îşi articulează gândirea Isaac; curăţia (dakyutâ) e încă rod al lucrării omeneşti, în timp ce limpezimea (shafyutâ) se situează deja dincolo de posibilităţile omeneşti şi e o pură lucrare a Duhului. „Desăvârşirea curăţiei” e şi potrivit lui Isaac „începutul limpezimii”. Prima constă în „despuierea de patimi”, a doua e „despuierea de păreri” şi „cunoaşterea exactă a tainelor”. Curăţirea nu e deci o stare, ci o cale, „pământ întins şi cu hotare vaste” în care se înaintează printre desfătări şi războaie. „Gol de gânduri” nu e cine „nu face experienţa celor rele” pentru că e un „sălbatic” sau „a rămas la vârsta copilăriei”, ci e acela care, chiar în mijlocul experienţelor realităţilor negative şi păcatului, e captivat de „cele dumnezeieşti”; iar acest lucru, precizează Isaac, nu e cu putinţă „fără a face experienţa gândurilor contrare”.

Singuraticul creşte în curăţie spre limpezire nu în măsura în care se dezbracă de patimi, ci în măsura în care sporeşte capacitatea sa de compasiune, întrucât „la limpezime duc credinţa şi mila”, iar „semnul limpezimii” stă în a face binele celor ce „ţi-au făcut rău”. Inima e curată nu atunci când e dezbrăcată de orice „gând, meditare şi mişcare”, ci atunci când priveşte „orice lucru în chip frumos şi potrivit înţelepciunii dumnezeieşti”. Rodul curăţiei, ca şi toate celelalte roade de care vorbeşte Isaac, nu e altceva decât un atribut al lui Dumnezeu, pe care într-un anume moment făptura îl contemplă reflectat pepropriul chip şi în propria existenţă: tot aşa vor sta lucrurile şi cu smerenia şi cu iubirea. Şi atunci ucenicului care-1 întreabă care e începutul „curăţiei inimii”, Isaac îi răspunde:

„Stă cu adevărat în curăţie cel care îi vede pe toţi oamenii drept buni şi nici unul nu i se pare necurat sau întinat. Căci cum altfel se poate împlini cuvântul Apostolului: «Cine stă în virtute socoteşte pe oricine mai de cinste decât el însuşi» [Filp 2, 3] în inimă şi în adevăr, dacă la acesta nu se adaugă la ce s-a spus: «Ochiul curat nu vede cele rele» [Tit 1,15 ]?”.

Curată nu e inima insensibilă şi impermeabilă la patimă, ci mai degrabă inima compătimitoare, capabilă adică de pătimirea iubirii. Aşadar, atât curăţia, cât şi limpezimea, care e expresia deplină a celei dintâi, sunt cu totul altceva decât o simplă absenţă a necurăţiei.

A-l vedea pe celălalt cu ochi bun înseamnă a face ca pacea să se sălăşluiască în propria inimă, şi acesta e un alt rod al Duhului, important şi el până într-atât, încât pentru Isaac pacea e măsura smereniei, în sensul că aceasta din urmă trebuie să conducă la pace, trebuie să producă pace în inimă. La pace se adaugă şi bucuria, alt semn al harului; „bucuria care îmbată tot trupul”. Aceasta, spune Isaac, „e prima gustare pentru cei ce intraţi în portul sfânt” şi „împlinirea căinţei şi mângâierea făgăduită în Evanghelie”. Bucuria, a cărei deplinătate va fi dată în eshaton, marchează şi drumul spre împărăţie, întrucât creşte în om pe măsură ce gândurile lumii scad. Bucuria de care vorbeşte Isaac nu e însă o forma exterioară de entuziasm, nici nu e - precizează el - acea bună dispoziţie care îi caracterizează pe tinerii care încep viaţa singuratică.

Vorbind de experienţa duhovnicească, Isaac foloseşte din plin - fapt rar în literatura monahală - metafora vinului, simbol al bucuriei de nestăpânit, care „încălzeşte trupul”, înrudite cu această metaforă sunt apoi alte două imagini la care el recurge pentru a încerca să descrie experienţa intimă a credinciosului: beţia şi nebunia:
„Cine a flămânzit şi însetat din dragoste de Dumnezeu se va îmbăta de binele Lui cu vinul a cărui beţie nu mai trece în cei care-l beau. Cine se dezbracă din dragoste de Domnul îl va îmbrăca în veşmânt de slavă El însuşi”.

Ideea patristică şi pre-patristică a aşa-numitei „beţii treze” (nephalios methe la greci, sobria ebrietas la latini) e reluată de Isaac pentru a-l arăta pe cel străbătut de darul Duhului; „beţia credinţei” nu e altceva decât experienţa Duhului, „simţirea” existenţei şi lucrării Acestuia în adâncul cel mai intim al fiinţei omului. Isaac descrie această „senzaţie” în unele din paginile sale cele mai pline de suflu poetic, în care zăboveşte şi asupra semnelor exterioare care-l caracterizează pe cel aflat într-o asemenea stare. Imaginile folosite pentru a descrie această prezenţă a Duhului sunt cea a vinului şi a flăcării care arde în inimă, cea a „erodiului” care încântă şi seduce pe cel care, traversând deşertul, cedează cântului său melodios, şi, în fine, cea a nebuniei, proprie celui ce simte în sufletul său o bucurie nestăvilită.

Fragment din cartea "Isaac Sirianul - asceza singuratica si mila fara sfarsit", Editura Deisis

Cumpara cartea "Isaac Sirianul - asceza singuratica si mila fara sfarsit"

• Sfantul Isaac Sirul
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul
  Publicat in : Editoriale
• Sfaturi despre rugaciune la Sfantul Isaac Sirul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Tot cel ce se roaga, trebuie sa se smereasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: