Cele mai multe rugăciuni sunt murdare şi păcătoase, pentru că „nu este cel ce face bine, nu este până la unul” (Ps. 52,4), pentru că „cerurile nu sunt destul de curate pentru El” (Iov 15,15), pentru că orice rugăciune este ne-sinceră întrucât „tot omul este mincinos” (Ps. 115,2) şi pentru că toţi sfinţii sunt „mincinoşi” în comparaţie cu Dumnezeu. Onestitatea rugăciunii nu este decât una singură: a înţelege şi a spune că eşti urâciunea lumii şi mizeria pământului, că eşti străin şi vinovat lui Dumnezeu, că n-ai dreptul să spui nimic şi totuşi ţi-e dor de El şi de toate. Orice rugăciune ar trebui să înceapă cu întrebarea: „Dumnezeule, cum poţi să mă mai suporţi?”
Şi totuşi, în clipa în care se roagă, în care îngenunchează şi se străduieşte să se deschidă lui Dumnezeu, pare că orice om devine bun şi frumos, o nobleţe şi o frumuseţe în univers. Când omul se roagă, când picioarele lui aleargă la biserică, la Dumnezeu, „cât de frumoase sunt picioarele ce vestesc pacea” (Isaia 52,7)! E adevărat că există şi alte metode de îmbunătăţire şi înfrumuseţare: cuvântul bun, fapta bună, postul, milostenia etc. Dar rugăciunea se arată mai bună, pentru că se face în legătură directă cu Dumnezeu, cu puterea, iubirea, bunătatea, adevărul şi frumuseţea Lui. Pe un om aflat în rugăciune în ceasul morţii nu-l mai poate apuca niciun diavol, căci alunecă ghearele pe acel om.
Am spus că mulţi dintre noi n-avem dreptul la niciun cuvânt înaintea lui Dumnezeu. Dacă totuşi îl avem, atunci se pare că avem dreptul la un singur cuvânt: „Iarta-mă!” Cei vechi spuneau: „Al Tău sunt eu, miluieşte-mă!”, sau şi mai simplu: „Bunule, iarta-ma!” Nimic mai mult, pentru că nici nu-i nevoie. Dar se poate spune şi altfel: rugăciunea e dreptul oricărui ticălos de a-L deranja pe Dumnezeu. In orice caz, audienţele la Dumnezeu nu au programare. Până şi sfinţii şi preasfinţii fac programări; în schimb, Dumnezeu nu face programări şi primeşte pe loc pe oricine, de-a dreptul. Pentru că Dumnezeu e om serios, pentru că e mai om decât omul, pentru că e Dumnezeul creştin.
Mulţi teologi fac caz mare de necesitatea libertăţii omului. Imi vine să zic: „Doamne, ştiu că libertatea e totul, că Tu lucrezi numai liber cu omul liber. Şi totuşi, Te rog: dă-o-ncolo de libertate! Treci peste libertatea mea tâmpită şi ajută-mă şi pe mine! Cu ştirea sau fără ştirea mea, cu voia sau fără voia mea!”
De multe ori, omul se roagă să-i dea Dumnezeu semne, să vadă ceva sigur. Ne plângem că îl căutăm şi Dumnezeu nu ni se arată. Păi, ca să se arate, trebuie să aibă cui se arăta. Or, noi existăm dar nu suntem: suntem atât de slabi şi de orbi că El n-are cui se arăta, că n-are niciun rost să încerce.
Spunem că rugăciunea cea mai bună este cea de pocăinţă. Dar există şi rugăciune cu îndrăznire. Oare ce-i place mai mult lui Dumnezeu: smerenia celui care crede că nu există mântuire pentru el, sau îndrăzneala celui care cere şi speră neînfrânt că va fi mântuit? E foarte greu de spus, numai Dumnezeu ştie. Şi totuşi, îmi place a doua variantă: pentru că iubirea crede, speră şi nu dă înapoi, pentru că „nu cade” niciodată.
Cea mai simplă şi frumoasă rugăciune poate că este aceasta: „Dumnezeule, Tu ştii!” Pentru că această formulare nu este numai o exclamaţie, o uimire sau o recunoaştere, ci şi o mărturisire de credinţă, de speranţă şi de iubire. E o capodoperă, o deplinătate de credinţă, bun simţ, smerenie, iubire şi speranţă.
O rugăminte, ultima: „Te rog să mă omori când trebuie! Ştii Tu când!”
George Remete
Fragment din cartea "Leacuri contra evlaviei. Alte raspunsuri la aceleasi intrebari", Editura Paideia
Cumpara cartea "Leacuri contra evlaviei. Alte raspunsuri la aceleasi intrebari"
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie -
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
Publicat in : Religie -
Rugaciunea
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea sotilor
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.