Dacă simtim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus. La începuturi, ea suna aşa: „Doar Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Născatoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!" Cu vremea, monahii au scurtat-o, şi astăzi ea sună astfel: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!"
Dacă ne este cu putinţă, să rostim rugăciunea lui Iisus cu simţire. Insă dacă nu putem, să ne străduim să cădem cu inima la Domnul, aşa cum ştim şi ne-am deprins. Dacă nici asta nu vom izbuti, să ne mulţumim cu tăcerea înaintea Lui.
Dacă nu avem un duhovnic iscusit care să ne călăuzeasca este primejdios a ne sili să rostim rugăciunea lăuntrică. Ştiu calugări care, făcând aşa, şi-au încordat atenţia asupra minţii, şi nu în inimă - şi mult sau păgubit.
Atunci când vom spori în a ne păstra inima în pace netulburată şi în a ne aduna mintea în inimă, Dumnezeu, după măsură tânjirii noastre, mai devreme ori mai târziu, ne va dărui harul rugăciunii neîncetate. La un moment dat, uşor şi pe nesimţite - precum respiraţia sau bătăile inimii -, ea va începe să se săvârşească în inimă. Va curge necontenit în noi: şi când muncim, şi când ne odihnim, când mâncăm, vorbim ori dormim.
Cuvioşia Voastră cum aţi deprins rugăciunea inimii?
Eram încă frate, foarte tânăr, când am început. Părintele Amvrosie mi-a spus: „Orice ai face, să spui neîncetat întru sineţi: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine!" Eram copil şi făceam ascultare cu toată inima. In fiecare zi îi mărturiseam părintelui meu duhovnic ce se petrecea în lăuntru-mi, în suflet, iar el mă povăţuia ce să fac. După o vreme am simţit că, dimpreună cu aerul pe care-l respiram, rugăciunea „intra" în inimă. Cu trecerea vremii, rugăciunea a început să se săvârşească de la sine în inimă. Apoi, însă, duhovnicul meu a murit, au venit grijile şi am petrecut mulţi ani în mari încercări duhovniceşti. Intristarea îmi sfâşia sufletul şi nu ştiam de ce. Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăşi: îmi era teamă că cei mari vor fi nemulţumiţi de mine, şi nu puteam avea tihnă niciodată.
Ce făceaţi atunci?
Depinde. Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Dintotdeauna am iubit muzica, iar ea mereu mi-a adus mângâiere. Uneori mă întrebam în cuget: „Ce vrei? Ţi-e foame? Ti-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Dumnezeu ne-a dat totul. Ce mai vrei?" Şi totuşi, sufletul meu era mâhnit şi căuta ceva care să-l mângâie, dar nu era nimeni care să-i aducă alinare.
Am mers la câţiva duhovnici, am căutat sfat, dar nici asta nu mi-a dat mângâiere. A fost aşa până când am citit Calea spre mântuire a Sfântului Theofan Zăvorâtul, şi Domnul mi-a ajutat. Când nu este niciun om care să ne mângâie, atunci Domnul însuşi vine să ne bucure sufletul.
Parintele Tadei
Cum iţi sunt GÂNDURILE aşa îţi este ŞI VIAŢA, Editura Predania
Cumpara cartea "Cum iţi sunt GÂNDURILE aşa îţi este ŞI VIAŢA"
-
Invatatura Sfantului Grigorie Sinaitul despre rugaciunea launtrica in inima
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.