A ne ruga cu toată ființa noastră înseamnă adunarea cugetelor, smerenie adâncă, străpungerea inimii, durerea sufletului pentru păcatele făcute, mărturisirea greșelilor, suspine negrăite și hotărârea asumată de a nu mai păcătui. Adică, mai bine mor decât să mă învoiesc cu păcatul.
Părinții bisericești ne învață să ne rugăm cu umilință, cu mâinile și privirile ridicate nu ostentativ. Și să fim atenți, ca nu cumva falsa smerenie să ne răpească râvna cea bună pentru Dumnezeu.
Evagrie Ponticul definea rugăciunea ca „o convorbire a minții cu Dumnezeu, fără nici o mijlocire”. Ce înseamnă a ne ruga fără nici o mijlocire, ne spune tot Avva Evagrie Ponticul: „Cel ce se roagă în Duh și Adevăr, nu-L mai preamărește pe Ziditor prin făpturi, ci Îl preamărește din El însuși”.
Aceasta e rugăciunea care se lucrează numai prin Duhul Sfânt și prin Domnul nostru Iisus Hristos, fără mijlocirea unei creaturi, a unui gând ori a unei contemplații omenești.
Rugăciunea înseamnă inima întoarsă spre Dumnezeu, pregustarea fericirii veșnice, sub semnul și cu dorul așteptării Domnului...., concretizat într-o chemare neîncetată: „Iisuse, miluiește-mă! Iisuse, ajută-mă! Te laud totdeauna Viul meu Dumnezeu!”.
Pentru a ajunge la o rugăciune „liberă de gânduri” trebuie să ne eliberăm de jugul asupritor al patimilor, patimile fiind cele care, prin gânduri, țin mintea noastră legată de lucrurile sensibile, materiale. Altfel, fără curăția inimii, însăși ideea de rugăciune adevărată ar fi o „nelegiuire”.
Dumnezeu ne îngăduie așa cum suntem fiecare, cu toate păcatele și neputințele noastre, și ascultă rugăciunea sinceră, din suflet, cu durere, chiar dacă la capitolul „inimă curată” nu stăm prea bine.
Cuvintele de învățătură ale Părinților Sfintei Biserici sunt și pentru a nu rătăci calea cea dreaptă, pentru a ne smeri și a nu cuteza să ne înălțăm cu gândul, crezând că am ajuns la măsuri înalte, când în realitate nu am pus nici măcar început pocăinței adevărate...
De aceea, rostirile lor sunt mereu un glas viu, spre mântuire, nicidecum spre întristare, ori un prilej de nemulțumire și răzvrătire, pentru motivul că nu suntem la nivelul lor de viețuire duhovnicească.
În acest duh al smereniei trebuie să primim și să înțelegem și aceste cuvinte: „Cine stăpânit încă de păcate și izbucniri de mânie, îndrăznește cu obrăznicie la cunoașterea lucrurilor mai dumnezeiești sau să pășească chiar spre rugăciunea imaterială, acesta să primească certarea Apostolului, cum că el nu este lipsit de primejdie să se roage cu capul gol, neacoperit. Căci un asemenea suflet trebuie să aibă pe cap o stăpânire din pricina îngerilor care stau împrejur, învățându-se în cuviincioasă rușine și smerenie” (Avva Evagrie Ponticul).
Important este dacă ne rugăm din obișnuință, din obligație... sau din simțire. Omul care se roagă fără pace în suflet, nu poate să se roage cum se cuvine și nici nu îi este de folos o astfel de rugăciune.
Și asta pentru că, ori îl tulbură mânia și ura, care îi alungă din suflet pacea, și atunci rugăciunea nu-i va aduce nici iertarea păcatelor și nici nu va dobândi vreun dar duhovnicesc.
Ori îl mustră cugetul și-l osândește conștiința pentru păcatele făcute, și atunci neliniștea care îl frământă, îl face să se roage fără nici o îndrăzneală față de Dumnezeu, adică fără încredere. Iar cel care se roagă fără încredere, acela se roagă „în zadar și fără nici un folos”.
Iată deci pentru ce ni se poruncește să ne rugăm lui Dumnezeu „cu pace” și să cerem, înainte de toate, „pacea de sus” (Sf. Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii”, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989).
Toţi avem o „varietate de simţiri” care nu se manifestă în fiecare clipă a vieţii noastre. De exemplu, atunci când suferim trăirile de altă dată nu-și mai fac simțită prezența.
Chiar și atunci când iubim cu adevărat, există momente când nu realizăm asta şi totuşi ştim că iubirea se află în noi.
„Acelaşi lucru e valabil şi cu privire la Dumnezeu. Există cauze lăuntrice şi exterioare care fac dificilă, câteodată, conştientizarea faptului că avem credinţă, că avem nădejde, că îl iubim pe Dumnezeu.
În astfel de clipe trebuie să acţionăm nu după cum simţim, ci după ceea ce ştim. Trebuie să avem încredere în ceea ce se află în noi, chiar dacă nu percepem la un moment dat. Trebuie să ne amintim că dragostea e încă acolo, chiar dacă nu ne umple sufletele cu bucurie sau inspiraţie. Şi trebuie să stăm în faţa lui Dumnezeu, amintindu-ne că e mereu iubitor, mereu prezent, în ciuda faptului că nu-L simţim” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Rugăciunea vie”, Editura Theosis, Oradea, 2013).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie -
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
Publicat in : Religie -
Rugaciunea
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea sotilor
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.