Rugaciunea de sine statatoare

Rugaciunea de sine statatoare Mareste imaginea.

Dintotdeauna dreptatea adevărată a fost legată în mod direct de sfințenie, de curăția inimii. Pentru că, prin omul cu sufletul curat, Dumnezeu mai lesne împlinește și desăvârșește lucrarea mânturii noastre, decât prin omul cârtitor și plin de patimi.

Cel care dorește harul, ca împărtășire cu Trupul și Sângele lui Hristos, și cu Numele lui Iisus, acela se va sătura de dreptatea lui Dumnezeu, întrucât prin acela Dumnezeu va lucra dreptatea Sa nepărtinitoare.

Doar omul care s-a împărtășit de darurile lui Dumnezeu, dăruiește din bogăția duhovnicească agonisită. Nu vorbe goale, promisiuni deșarte ori pricepere lumească, ci binecuvântarea lui Dumnezeu ca să fim toți miluiți.

Lumea s-a schimbat mult. Înainte oamenii aveau dorul împlinirii interioare, ca vedere de taină a lui Dumnezeu, prin tot ceea ce făceau.

Astăzi ni s-a inoculat, ca o așa-zisă realizare de sine, „ritualul” fals al vacanțelor interminabile, la care au fost alipite și sărbătorile bisericești, al distracțiilor non-stop, al „privegherilor” prin cluburi de noapte ori înaintea „vajnicului” și statornicul nostru „prieten”: televizorul, laptopul ori telefonul mobil.

Mai caută cineva locul sfânt al inimii, acel „adânc” de taină care înseamnă simțirea prezenței lui Dumnezeu în noi?

Vorbim și ne dorim mereu liniștea interioară, însă nu putem împărtăși pace altora, dacă nu avem pacea lui Hristos întru noi.

În mod paradoxal, ispitele, necazurile, acuzațiile, atacurile care vin asupra noastră, atunci când suntem nevinovați, toate acestea ne fac „moștenitori” ai Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că Sf. Scriptură zice: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10).

Tot ceea ce suferim, pentru Hristos și pentru Numele Lui, este suprema încercare și binecuvântare. După felul în care răspundem înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, când ni se pare că suferim pe nedrept, arată cât de duhovnicești suntem, dacă suntem cu adevărat râvnitori, dacă am cunoscut ce este liniștea care face auzit glasul Domnului din noi.

Altfel vom fi mereu niște „precupeți”, care ne vom certa permanent cu toată lumea, pentru a impune altora „dreptatea” personală și a cere mereu celorlalți „prețul” orgoliului nostru rănit.

Încercările vieții care vor veni ne vor constrânge la chemarea Numelui lui Iisus din adâncul inimii și cu toată atenția minții, altfel credința noastră se va reduce la un „pelerinaj turistic” permanent și la plăcerile sfârșitului de săptămână.

Smerenia este temelia vieții duhovnicești și începutul rugăciunii adevărate, prin care recunoști că, pentru credința și pentru rugăciunile altora, Dumnezeu ascultă și rugăciunea personală.

Fără conștientizarea propriilor păcate, fără părerea de rău pentru greșelile făcute și fără dorința de îndreptare nu există viață lăuntrică și nici lucrare a Duhului Sfânt.
Nimeni nu-și poate stăpâni cugetul, gândurile, trupul, dacă nu s-a eliberat de patimi, de latura grosieră și obscură a ființei noastre omenești.

Nu e nici o exagerare dacă spunem că rostirea rugăciunii inimii e totuna cu „mucenicia și cu mărturia prorocească”. Pentru că „încordarea inimii în rugăciune naște durere, iar inima scuipă sânge” (Părintele aghiorit „Deznădăjduit”, „Vedere duhovnicească”).

A-L contempla pe Dumnezeu în rugăciune înseamnă a-L cunoaște, a-L simți, a-L vedea viu cu ochii minții în inimă.

Rugăciunea inimii nu este neîncetată de la început și pentru toți cei care cheamă Numele Mântuitorului Iisus. Totul este după voia lui Dumnezeu, în timp ce noi trebuie să păzim și să lucrăm rugăciunea.

Pentru cei care trăiesc în lume, Rugăciunea lui Iisus este de cele mai multe ori „cu întreruperi”, deoarece slăbește atenția minții. Doar rugăciunea inimii poate fi neîncetată, întrucât inima mișcată de Duhul Sfânt se poate ruga în timp ce lucrăm altceva sau chiar și atunci când dormim.

Rugăciunea curată este dar de la Dumnezeu. Ea se dă, din când în când, lucrătorului rugăciunii, atunci când nu apar nici măcar „gânduri nevinovate” care să tulbure „starea neclintită a minții” în fața lui Dumnezeu. În mod obișnuit, în timpul rugăciunii mai apar și „gânduri nevinovate” sau, uneori, și „gânduri păcătoase”, pe care trebuie să le respingem încă de la prima lor apariție.

Autoarea anonimă a „Jurnalului duhovnicesc” mărturisește că, după 2-3 luni de „rostire multă și deasă cu voce tare”, rugăciunea a trecut în minte, adică „rugăciunea se spunea singură în minte”. De atunci, aproape în fiecare zi, ea se trezea dimineața rugându-se.

După 8 luni de zile, într-o dimineață, ea s-a trezit rostind rugăciunea în ritmul bătăilor inimii. Simțea în inimă lucrarea Duhului Sfânt, ca o „mângâiere dulce și catifelată”.

Rugăciunea minții în inimă se numește „de sine stătătoare”, deoarece „Duhul Sfânt se sălășluiește în suflet și mișcă inima, făcându-se simțit cu dulceață și cu o căldură bună. Această dulceață urcă spre gât și aduce o fericire cerească”.

Atunci mintea trebuie să tacă, să fie atentă și să asculte rugăciunea și ritmul inimii. Când bătăile inimii nu se mai aud, nevoitorul trebuie să înceapă să se roage cu mintea, până ce „Duhul Sfânt va mișca din nou inima. Mintea este cea care întreține și păzește rugăciunea inimii” („Jurnal duhovnicesc. Din însemnările unui lucrător mirean al Rugăciunii lui Iisus”, Ediția a II-a, Editura Bizantină, București, 2015).

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
166 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

03 Septembrie 2019

Vizualizari: 294

Voteaza:

Rugaciunea de sine statatoare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE