Nu există lucru care să se facă mai ușor și să se înțeleagă mai greu decât păcatul: Dumnezeu ne înfricoșează cu chinurile iadului, ca să ne scape de ele. Vor plânge atunci cei ce acum râd de cele serioase. Nu putem adăuga nimic sfințeniei Lui, dar ne putem supune voinței Lui. Doar Dumnezeu oferă un răspuns falimentului lumii. Nu ne descurajează oboseala acumulată. Un singur lucru cere Mirele de la Mireasa Lui: iubirea. Dumnezeu cere de la noi altceva decât cere lumea.
Un mare pericol în viața duhovnicească este deznădejdea: este atacată voința și se naște îndoiala, totul se poate prăbuși ca un castel de cărți. Fiul risipitor din Evanghelie trăiește sub impresia că lumea îl definește și că aparține întru totul acesteia. Șocul umilinței îl va trezi din miraj și va naște dorul de casă și de Tatăl. Iubirea părintească schimbă macazul vieții lui: primește o nouă șansă, fără să i se mai impute trecutul.
Să nu expunem ceea ce nu am auzit (să nu inventăm minciuni), ci să ascultăm glasul divin din Cartea Lui pentru noi (Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 269). A minți nu este creștinește, degeaba unele manuale spun că uneori minciuna e utilă: Dumnezeu este Adevărul și nu este minciună în El, toate cuvintele Lui sunt adevărate. Mincinoșii vor fi excluși din prezența lui Dumnezeu. Cei necinstiți nu pot intra în Cetatea lui Dumnezeu. Să nu uităm cine a spus prima minciună.
Niciodată nu trebuie să mințim, în nici o împrejurare (Fericitul Augustin, Despre minciună, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 47. Vezi și Gabiel Liiceanu, Despre minciună, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 88). Nu ni se vor imputa păcatele/minciunile altora: pe ale noastre să le osândim și să ne debarasăm de ele. Minciuna este arma diavolului pentru decăderea oamenilor. Tot ce spune diavolul este minciună. Fiecare neadevăr creează câte o prăpastie între suflete.
Să ne grăbim să împlinim milostenia făgăduită (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 358), ca nu cumva să apară vreun obstacol care să ne împiedice, dacă tergiversăm prea mult. Fiecare lună poate fi ultima.
Există o bucurie imensă: cea pentru mântuire, care provoacă psalmi de recunoștință pentru tot restul timpului (Ibidem, p. 206). Dificultatea să nu ne oprească râvna: să fim vigilenți cu orice capcană înșelătoare, ca să nu cădem în moleșeală. A da sau a nu da (totul), aceasta este întrebarea. A dărui o inimă străpunsă sau a nu o dărui. Fariseul avea multă carte, dar - spre deosebire de vameș - nu se gândea la Dumnezeu, ci doar la el, cum să apară într-o lumină favorabilă, cum să stoarcă maxim posibil dintr-o situație care nu anunța nimic.
Bucuria eliberării din războaie și din lupte este cea mai mare posibilă: nu mai suntem victime, ci biruitori (rănile ne sunt vindecate). Nu există bucurie mai mare decât aceasta. Mai presus de orice, să Îl slăvim pe Cel ce ne-a eliberat și a câștigat războiul pentru noi (Ibidem, p. 307). Pacea Lui nu va avea sfârșit. Probabil că motivul pentru care nu învăţăm niciodată nimic din istorie este acela că suntem incapabili să ne imaginăm realitatea războiului duhovnicesc şi a urmărilor sale, de teamă că, dacă facem asta fără credință suficientă, ne vom pierde sufletele.
Ce moștenire lăsăm: palate lumești sau cheia palatului ceresc? Viaţa duhovnicească este moştenirea cea mai de preţ pe care o putem lăsa copilului nostru. Neîncetat, Dumnezeu ne poartă de grijă, ca să nu pierdem moștenirea promisă. Cei care se gândesc doar la averile lumești se supun jugului prostiei (Ibidem, p. 332), neînțelegând nimic din planul divin și fiind pricină de sminteală pentru mulți.
De multe putem fugi în lumea aceasta, doar de noi înșine nu: conștiința ne urmărește oriunde am fi (Claudiu Bălan, Conștiința, un argument puternic în favoarea existenței lui Dumnezeu, în Creatorul universului, nr. 1/2019, p. 30), ca un mecanism de confirmare a binelui. Viața poate proveni doar din viață, scria Pasteur în 1864 și nu a fost contrazis. De ce nu putem zbura: ca să ne smerim, ca să nu fugim de cei pe care i-am dezamăgit. De ce nu ne putem teleporta: ca să nu fie haos (am fugi doar după plăceri și nu ar fi nimic statornic în viața noastră). Nu zburăm și nu ne teleportăm, ca Dumnezeu să ajungă mai ușor în inima noastră (Ibidem, p. 70).
Există două riscuri majore ale amânării oricărei inițiative importante: să nu fie prea puțin și să nu fie prea târziu. Când Îl vom chema, nu va fi nimic să ne împiedice, dacă Îl vom chema cum trebuie, cu umilință (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 15). Sincronizările fericite din viață nu sunt nici aleatorii, nici accidentale, sunt șoaptele divine care ne scot din labirint. Nu contează dacă împotriva noastră sunt mulți sau puțini, puternici sau slabi: Dumnezeu este cu noi, noi să avem grijă să rămânem cu El!
Scena lumii este mare și reflectoarele tentante, dar să nu ne fure mințile aplauzele! Dacă nu vom avea fapte de milostenie, nu Îl vom putea îndupleca. Și a sosit momentul să înțelegem: nu putem fi fericiți alături de cel ce împrăștie doar haos. Dumnezeu nu vrea să se piardă nici un suflet. Pentru progresiști: dincolo de credință nu e decât infernul.
Omul care se roagă fără umilință este un mistreț furios (Ibidem, p. 34), care adoră ceva efemer și caută ceva fals. Fără fapte de milostenie însă, omul nu are temei de mântuire. Nădejdea în Dumnezeu este nemuritoare, neschimbătoare: dăruiește siguranță și îi face de nebiruit pe cei stăruitori. Care este moștenirea: veșnicia. Cum ne revine nouă: ascultând de poruncile divine referitoare la umilință și caritate. Pentru a dobândi calitatea de moștenitori, trebuie să ne dovedim maturitatea spirituală.
Avem nevoie de cineva care să cunoască drumul: fără călăuză, ne rătăcim. Strădania principală a drepților este aceea de a se împăca cu Dumnezeu (Ibidem, p. 84). De a redeveni integri, neamestecați cu duhul lumii. Îmbunătățirea lor a pornit întotdeauna de la inimă: smerenia este poarta de intrare în universul harului. Pe măsură ce înaintăm în galaxia aceasta, ne întâmpină tot mai multe taine și bucurii nespuse.
Nici lumea aceasta, nici Împărăția lui Dumnezeu nu sunt așa cum ni le închipuim noi, ci așa cum le descrie Sfânta Scriptură. Dar câți vrem cu adevărat să știm adevărul? Câți suntem dispuși să fim scuipați doar pentru că Îi purtăm numele? Câți chiar vrem să renunțăm la orgoliu, la mândrie, la slavă deșartă, la toate privilegiile lumești nemeritate? Câți vrem să lepădăm toate și să Îi luăm Crucea? Să părăsim închipuirile și amăgirile: nu există ceea ce căutăm, acel ceva lumesc care să ne aducă fericire, ci doar Cineva care ne așteaptă să I ne abandonăm Lui întru totul.
Credința în Hristos și consecința acesteia, dragostea față de El, transformă fricoșii în eroi și, prin distrugerea egoismului, face ca sacrificiul de sine să fie natural, ușor și binecuvântat. Părintele I.L. Radu scrie că eroismul poate fi exercitat și este necesar în viața de zi cu zi, căci același Duh care i-a purtat martiri spre locul în care aveau să-și dea viața pentru Hristos se manifestă și în rutina vieții noastre. Dacă dragostea pentru Hristos va fi în noi, așa cum ar trebui să fie, vom fi gata să devenim scuturi vii în fața oricărui dușman al credinței (Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, Făcătorul de minuni din Sofia, Predici, Ed. Adormirea Maicii Domnului, București, 2007, p. 169). Cum ne vrea Hristos: isteți, treji, alerți, capabil să deosebim îngerul de bestie. Filmele de azi propun antieroi, antimodele, inducând laxism moral și dezmăț păgân: unele personaje negative nu sunt pedepsite, dar totul este până la urmă, o ficțiune.
Dacă nu suntem în stare de alertă duhovnicească, nu suntem în stare de nimic concludent pentru suflet. Dacă nu cerem iertare pentru păcate, nu putem găsi bucuria veșnică (John Behr, Crucea lucrează în lume, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 27. Vezi și Laurean Mircea, Arta predicării. Exigențe pentru mileniul al III-lea, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 190, precum și Sfântul Simeon Noul Teolog, 24 de cuvinte despre viața duhovnicească, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 51). Dacă părăsim adevărul, dăm de anomalii: copii fără copilărie, tineri fără tinerețe, bătrâni fără bătrânețe. Doar adevărul ne maturizează, înainte de a ne elibera: câtă vreme ne lăsăm mințiți, nu putem scăpa vreodată. Chiar dacă suntem disprețuiți pentru numele de creștin, să nu disprețuim niciodată Legea divină. Povățuirile scripturistice sunt mereu demne de luat în seamă.
Zi de zi, internauții încalcă porunca a treia, repetând la nesfârșit aceleași atacuri împotriva Bisericii și generând aceleași comentarii injurioase. Este deja o adicție: nici o cafea fără măcar o știre antibisericească. Nici măcar nu se plictisesc: reiau de sute de ori aceleași lozinci, sunt perseverenți, dar nu în virtute. Greu de înțeles de ce nu sunt blocați pentru limbaj indecent. Doamne miluiește!
Ispita înseamnă inversare: suntem amăgiți să facem des ceea ce nu ar trebui să facem niciodată și să urâm ceea ce ar trebui să iubim. Zgomotul insultelor nu garantează nici pe departe vreun avantaj strategic, nici nu are cum: Hristos i-a învins deja pe demoni, să nu uităm asta, să nu ne aliem cu învinșii zgomotoși, să nu lipsim de la întâlnirea liturgică, să nu uităm să Îi citim scrisorile și să Îi vizităm frații. Noi iubim armonia și nu suntem complicii celor ce o sabotează, inventând mereu dezbinări inutile. Suntem și vom rămâne în echipa biruitoare, chiar dacă uneori mai fentăm la antrenamente.
Biserica este adăpostul care ne oferă siguranță, unde simțim magnetismul luminii divine, unde uraganul urii nu ne zdrobește, unde ne bucurăm că - în micimea noastră - ne înminunăm de atotputernicia Lui. Ne micșorăm pe noi înșine, ca El să crească în noi, ne detașăm de povară, ne dezlipim de grotesc. Aici este locul nostru și este suficient că Îi aparținem Lui. Cei care nu se opresc din înotat, nu se vor îneca. Cei care nu se opresc din doxologie, nu vor fi nimiciți. Cei care vor rămâne în Arcă, nu vor naufragia.
Mesajul evanghelic este unul de salvare: nici o victimă! Doar că unii refuză această veste și îngroașă rândurile victimelor. Problema oamenilor este că nu recunosc că au nevoie de ajutor și - drept urmare - nu îl solicită și rămân cu problema nerezolvată, nereușind să își depășească propriul orgoliu, chiar dacă suferă atât ei, cât și apropiații lor. Este momentul să intensificăm rugăciunea și caritatea, nu mai putem amâna.
Dumnezeu nu este ceva, o parte dintr-un întreg, El este Totul (Sever Negrescu, Fărâmituri de cuvinte, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 205). În fața Lui fie suntem tot, fie nu suntem nimic. Nu există jumătăți de măsură în raport cu veșnicia. Creștinismul este o prefacere, nu o prefăcătorie: devenim ceea ce nu am fost, din păcătoși devenim sfinți. Suntem orbi și cerșim lumina: vrem vindecare, nu orbecăială. Avem de recuperat lecțiile neînvățat (smerenia, milostenia, evlavia).
Veșnicia a început, dar de terminat nu se va termina niciodată, nici pentru cei răsplătiți, nici pentru cei osândiți. Doamne, scapă-ne de grandomanie! Doamne, eliberează-ne de propriile nesăbuințe! Slavă Ție, Doamne, Cel ce pe toate le întocmești cu înțelepciune, Cel ce din șapte miliarde de oameni ai grijă ca jumătate să fie femei și cealaltă jumătate bărbați!
Umilința salvatoare de pe Cruce este rezumatul indispensabil al mântuirii. Dumnezeu ne scapă de tot ceea ce este josnic în noi. Sfântul nu doar găsește Taina, ci o și trăiește. Sfinții ne călăuzesc către Dumnezeu, iar Dumnezeu ne călăuzește către sfințenie. Sfinții cunosc regulile prin care sufletul ajunge în starea de mântuire. Moartea este a zecea fericire: cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei însetați de dreptate, cei milostivi, cei curați cu inima, cei făcători de pace, cei prigoniți, cei batjocoriți pentru Hristos sunt oameni care știu să moară (Sever Negrescu, Prolog din Proloage, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 75). E imposibil să învățăm să trăim creștinește: de fapt, învățăm să murim creștinește.
Adevărații cuceritori ai Marii Rome sunt Petru și Pavel, sfinții apostoli care au evanghelizat capitala păgânismului (Ibidem, p. 121). Doamne, ajută-ne să ne îndreptăm privirea, pașii și viața spre Sfânta Ta Față triumfătoare, iar nu spre tulburata față a lumii! Creștinismul a apărut ca un crez antipăgânism: ateismul contemporan apare drept un anticrez, un anticreștinism.
Pr. Marius Matei
Marius Matei
-
Mantuirea si aspectele ei
Publicat in : Dogma -
Mantuirea obiectiva privita interconfesional
Publicat in : Dogma -
Mantuirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Biserica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.