„Noi nu putem pătrunde esenţa lucrurilor - zice stareţul Zosima - pentru că Dumnezeu a luat seminţe din alte lumi, le-a semănat pe pământ şi a făcut grădina Sa.” „Aşa e cu împărăţia lui Dumnezeu - ne spune Iisus - cum este cu omul care aruncă sămânţa în pământ. Omul doarme şi se scoală, e noapte, e zi, sămânţa încolţeşte şi creşte, el însuşi nu ştie cum. Pământul rodeşte de la sine, mai întâi iarbă, după aceea grâu deplin în spic. Iar când rodul a dat în copt, atunci trimite secera, că a sosit secerişul”679. Iar rodul care dă în copt e rodul Duhului: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea”680.

Cu aceste seminţe deci şi cu aceste roade vrea Domnul Iisus să-Şi facă grădina păcii pe pământ. „Cu principiul iubirii - zice pr.prof. Orest Bucevschi -, Biserica creştină a civilizat pe barbari, cu aceeaşi iubire îi poate înfrăţi şi pe civilizaţi”.

Lumea îi ia în derâdere şi-i socoteşte nebuni pe aceia care se folosesc de asemenea seminţe şi roade în vederea păcii şi înfrăţirii. De ce? Pentru că tocmai ea, lumea, împotmolită în păcate şi erori, s-a abătut din drum, a rătăcit, s-a întunecat la minte, folosindu-se de mijloacele pe care le utilizează leul, tigrul sau hiena. Mergând pe această linie, „unii autori, judecând lucrurile la suprafaţă, au crezut că ne găsim în faţa unei morale contra naturii, ca şi cum bunătatea, mila, generozitatea şi eroismul nu sunt produse naturale. De ce unii se îndărătnicesc să creadă că numai cucuta şi bufniţa, vitriolul şi fierea, mărăcinul şi neghina sunt privighetori, fagure de miere şi viţă de vie, rodii şi spice de grâu? De ce această prejudecată morbidă pentru tot ceea ce natura produce în direcţia urâtului şi a monstruozităţii şi nu se dă atenţia cuvenită părţii opuse, unde surâde frumosul sub toate aspectele lui?

Noi preferăm să nesocotim mărăcinii şi neghina, cucuta şi celelalte buruieni otrăvitoare, ca să contemplăm, în schimb, lanurile de grâu şi crinii câmpului; în nopţile de primăvară ne desfatăm cu cântecul privighetorii, iar toamna suntem încântaţi că putem umple hambarele cu miere, untdelemn, fructe şi bucate. Şi nu este gospodar care să nu-şi dea seama că toate aceste bogăţii se obţin cu sudoarea frunţii. Pentru a da vinului din Neuchâtel dogoarea care furnică prin vine e nevoie de o muncă chinuitoare; diamantul se scoate cu greu din măruntaiele pământului, iar perlele se culeg cu primejdia vieţii din fundul mărilor.

Numai biruinţa morală, cucerirea cea mai preţioasă a omului, podoabă fără preţ a existenţei sale, să fie obţinută uşor şi fără jertfe?

Dacă e adevărat că pentru a obţine o asemenea victorie care justifică şi înnobilează viaţa omului e nevoie de multă trudă şi de mari sacrificii, nu-i mai puţin adevărat că ea nu-i accesibilă decât luptătorului care se bate eroic s-ajungă la ţinta propusă.” Şi aleşii lui Dumnezeu au nesocotit mărăcinii şi neghina, cucuta şi buruienile otrăvitoare - adică ura şi răzbunarea, mândria şi mânia, invidia şi lăcomia - care au răsărit pe pământ şi în suflet în urma păcatului şi blestemului din rai şi care de veacuri aduc moarte şi vrajbă, tulburare şi război, dar fiii lui Dumnezeu au preferat în schimb crinii şi trandafirii, vinul şi grâul - adică viaţa curată şi jertfa, vinul cel nou al Duhului Sfânt şi pâinea cerească, care, singure, au fost înainte de păcatul strămoşesc şi care, iarăşi singure, aduc pacea pe pământ şi fericirea veşnică în ceruri.

Dar aceasta înseamnă să te rogi lui Dumnezeu să-ţi dea darul credinţei care vine subit, pe neaşteptate, să-ţi dea cealaltă pereche de ochi cu care să poţi vedea noumenul lucrurilor şi să-ţi dea eroismul necesar ca să te cobori în măruntaiele pământului 681 si în fundul mărilor, de unde să scoţi, uneori cu preţul vieţii, diamantul şi perlele morale, seminţele care îşi au originea în alte lumi. Aceasta înseamnă să porneşti lupta împotriva „evidenţelor” lumii acesteia, căci - zice Şestov - „cel mai primejdios duşman al nostru îl constituie «adevărurile evidente». Ştiu că acest lucru e cel mai greu pentru omul care e osândit să meargă fără să ştie unde. După cât se pare, o astfel de cerinţă nici nu i se poate prezenta omului. Dar aici nu e vorba de vreo cerinţă. Nimeni nu caută ca toţi oamenii să treacă întotdeauna cu vederea evidenţele.

Poate că, dimpotrivă, toată lumea ar trebui să aibă de-a face întotdeauna cu evidenţele. Dar cineva, undeva, poate să nu aibă a face şi nici chiar nu are a face cu ele. Şi atunci, începe să ţi se pară că veşnicia este numai faţa imobilă a timpului, că ceea ce are început nu arc sfârşit, că filozofia biblică c mult mai profundă şi mai pătrunzătoare decât filozofia contemporană şi chiar - voi spune totul - că istorisirea despre căderea în păcat nu este inventată de evrei, ci ei au dobândit-o printr-unul din acele mijloace despre care nu veţi afla nimic din cele mai noi teorii ale cunoştinţei”682...

Acest mijloc nu e decât acela prin care Dumnezeu ia seminţele sale din alte lumi şi le seamănă în grădina Sa. Este adevărat că, după căderea în păcat, peste ochii omului s-au lăsa solzii patimilor şi păcatelor, care nu-i permit să vadă seminţele şi roadele Duhului. Omul nu mai vrea să se ostenească, să sape pământul inimii sale ca să dea de acest aur. Şi dacă a doua pereche de ochi e lipsită de vederea duhovnicească, e firesc ca el să nu privească lucrurile decât cu prima pereche de ochi, cu ochii lutului din care a fost tăcut. Dar cu aceştia el nu vede decât neghinele pe care diavolul le ia din împărăţia întunericului, semănându-le în aceeaşi grădină a inimii. Şi atunci, omul păcatului nu vede decât aceste seminţe şi roade negre ale satanei. Mai mult: el susţine că acestea sunt „lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o”683. Iar fiii luminii au primit în inima lor seminţele lui Iisus şi, la vremea lor, şi-au dat rodul plin de bucurie şi de pace.

Astfel, când rodul stareţului Zosima a dat în copt, Domnul a trimis secera care l-a despărţit de trup. Şi când Alioşa stătea mâhnit lângă sicriul lui, stareţul i s-a arătat în vedenie zicându-i: „Să ne veselim - continuă uscăţivul bătrân - să bem din vinul cel nou, din vinul iubirii celei noi şi măreţe; vezi câţi oaspeţi au venit? Iată şi Mirele şi Mireasa, iată şi înţeleptul Arhitrichiu gustă din vinul cel nou... îl vezi pe Soarele nostru, îl vezi pe El?...

Nu-ţi fie teamă de El. El e înfricoşat în faţa noastră prin măreţia Lui, e înfricoşat prin înălţimea Lui, dar e nesfârşit de milostiv, S-a făcut asemenea nouă din dragoste şi Se veseleşte cu noi, preface apa în vin ca să nu se curme bucuria oaspeţilor. El aşteaptă noi oaspeţi, îi cheamă fără încetare, şi de data aceasta pentru vecii vecilor! Uite că ei aduc vinul cel nou, vezi, aduc vasele...”684

Dar pentru ca să ajungi la această nuntă mistică, pentru ca să-ţi prefaci apa omului vechi în vinul omului nou şi pentru ca, în sfârşit, vinul cel nou al Duhului Sfânt să-ţi dogorească inima, facând-o să clocotească de o curată şi veşnică bucurie, e nevoie, pe de o parte, de o muncă chinuitoare şi de mari sacrificii, iar pe de altă parte, de sămânţa luată din altă lume care, aruncată ca harul baptismal, să încolţească şi să crească fără să ştim nici noi înşine cum.

Marcel a aruncat în inima fratelui său mai mic o sămânţă din altă lume, apoi s-a stins, murind de oftică. Au trecut anii, zilele şi nopţile, ceasurile şi clipele, fratele mai mic a devenit ofiţer şi, fără să ştie cum, după ce şi-a bătut ordonanţa, pe neaşteptate, sămânţa a încolţit, iar ofiţerul a rodit grâu deplin în spicul vieţii monahale.

Mama lui Alioşa şi-a adus pe braţe copilaşul în zona de influenţă a Duhului Sfânt şi i-a aruncat în suflet următoarea sămânţă: „El şi-a întipărit în minte o liniştită seară de vară. Fereastra era deschisă, iar soarele intra pieziş cu razele lui (mai mult decât toate, i s-au întipărit razele piezişe). în odaie, în colţ, era o icoană, în faţa ei o candelă aprinsă, iar înaintea ei, în genunchi, se afla mama lui, care plângea în hohote, cu strigăte şi ţipete ascuţite ca în toiul unor crize isterice. Ea l-a îmbrăţişat cu atâta putere încât i-a provocat dureri. Şi rugându-se pentru el Născătoarei de Dumnezeu, îl întindea din braţele sale cu amândouă mâinile spre icoană, ca sub acoperământul Maicii Domnului... Şi deodată intră în fugă doica, smulgându- speriată din braţele ei. Iată tabloul! Alioşa a memorat în acea clipă şi faţa mamei sale: spunea că era ieşită din fire, dar foarte frumoasă”685.

In Biblie şi în Vieţile Sfinţilor sunt nenumărate cazurile în care mamele şi-au închinat copiii lor Domnului, care, influenţând asupra lor - fie direct, prin lucrarea Sfântului Duh, fie indirect, prin cea care e plină de acest dar -, i-a ridicat la cea mai înaltă treaptă de sfinţenie. Iar de pe această înălţime au trecut peste opreliştea Sfântului Ioan Evanghelistul, rugându-se şi fiindu-le milă nu numai de fiii diavolului, ci şi de însăşi dracii, cum au făcut Sf. Antonie cel Mare şi Sf. Isaac Sirul.

Ştiind toate acestea atât din spusele stareţului Zosima cât şi din proprie experienţă, Alioşa a căutat să arunce seminţele amintirilor bune şi sfinte în sufleţelul curat al copiilor.

„Porumbeii mei - le spunea Alioşa copiilor după înmormântarea prietenului lor Iliuşa -, daţi-mi voie să vă numesc astfel: porumbei, pentru că voi toţi semănaţi foarte mult cu aceste drăguţe păsărele de culoare porumbie, mai ales acum, în acest moment, când mă uit la feţele voastre pline de bunătate şi drăgălăşenie - iubiţii mei copilaşi, poate că voi n-o să mă înţelegeţi ce-o să vă spun, pentru că eu adesea vorbesc într-un chip de neînţeles, dar voi totuşi le veţi ţine minte şi mai târziu, veţi fi odată de acord cu cuvintele mele. Să ştiţi dar că nu este nimic mai înalt şi mai puternic şi mai sănătos şi mai folositor de aci înainte pentru viaţă ca o amintire oarecare bună şi, îndeosebi, căpătată încă din copilărie, din casa părintească.

Vi se spun multe despre educaţia voastră, dar iată că o astfel de amintire oarecare frumoasă şi sfântă, păstrată din copilărie, poate că este cea mai bună educaţie. Dacă s-ar aduna multe amintiri de acest fel în viaţă, atunci omul ar putea fi salvat pentru toată viaţa. Şi chiar dacă n-ar rămâne decât o singură amintire bună în inima noastră, ea ne poate servi cândva spre mântuirea noastră. Poate că mai târziu vom deveni răi, poate că nu vom fi în stare să rezistăm în faţa unei fapte rele, poate că vom lua în derâdere lacrimile omeneşti şi ne vom bate joc de oamenii care vorbesc uite aşa, cum striga adineauri Kolea: «Vreau să sufăr pentru toţi oamenii», şi asupra acestor oameni vom slobozi batjocorile noastre răutăcioase. Şi cu toate acestea, oricât de răi am fi, ceea ce să nu dea Dumnezeu, însă de îndată ce ne vom aduce aminte cum l-am înmormântat pe Iliuşa, cum l-am iubit în ultimele zile şi cum am vorbit acum aşa de prieteneşte şi aşa de strânşi lângă această piatră, atunci, omul cel mai crud dintre noi şi cel mai batjocoritor - dacă vom deveni astfel - nu va îndrăzni totuşi să ia în derâdere în sinea lui faptul din care se vede cât a fost el de bun şi cumsecade în aceste momente de acum.

Mai mult: poate că tocmai această singură amintire îl va reţine să facă un mare rău şi el îşi va reveni şi va zice: «Da, eu am fost atunci bun, îndrăzneţ şi cinstit». Omul râde
adesea de cei buni şi blânzi; lasă să râdă în sinea lui, asta nu e nimic, asta n-o va face el decât din uşurătate; dar vă încredinţez, domnilor, că de îndată ce va râde va zice imediat în inima sa: Nu, am făcut rău când am râs, pentru că nu e îngăduit să râzi de asemenea amintiri”686.

Vorbind în continuare, Alioşa adăugă: „Mă refer la teama de a ne face răi; dar, în definitiv, de ce să ne facem răi, nu-i aşa, domnilor? Vom fi mai întâi de toate buni, apoi cinstiţi şi pe urmă nu ne vom uita niciodată unul pe altul. O repet asta din nou. Vă dau cuvântul, domnilor, că eu nu vă voi uita pe nici unul dintre voi; fiece faţă care se uită acum la mine o voi memora, chiar de ar trece treizeci de ani. Adineauri, iată, Kolea i-a spus lui Kartaşov că noi ca şi cum nici n-am vrea să ştim «dacă este el sau nu pe lume». Dar oare pot eu să uit că şi Kartaşov este pe lume şi că el nu mai roşeşte acum ca atunci când a descoperit Troia, ci se uită la mine cu ochişorii lui frumoşi, buni şi veseli?

Domnilor, iubiţii mei domni, să fim cu toţii mărinimoşi şi curajoşi ca Iliuşa, cuminţi, îndrăzneţi şi generoşi ca şi Kolea (dar care va fi mult mai cuminte când va mai creşte) şi să fim tot aşa de timizi, dar cuminţi şi drăguţi ca şi Kartaşov. Dar ce să vorbesc eu numai de ei amândoi? Voi toţi, domnilor, îmi sunteţi dragi de azi înainte, pe toţi vă voi închide în inima mea, iar pe voi vă rog să mă închideţi şi pe mine în inima voastră! Ei, dar cine ne-a unit întotdeauna, în toată viaţa noastră, cine altul dacă nu Uiuşecika, bunul băiat, drăguţul băiat, băiatul care e atât de scump pentru noi toţi în vecii vecilor! Să nu-l uităm niciodată, pomenirea lui să fie veşnică şi bună în inimile noastre, acum şi pururea şi în vecii vecilor!

Ne vom aduce aminte şi de faţa lui, şi de hainele lui, şi de cizmuliţele lui sărăcuţe şi de micul său mormânt şi de nenorocitul şi păcătosul său tată şi de faptul cum i-a luat el singur apărarea în faţa întregii clase!

Ah, copilaşilor, ah, dragii mei prieteni, să nu vă fie teamă de viaţă! Cât de bună e viaţa când faci ceva bun, ceva după dreptate!

- Karamazov, noi te iubim! - Exclamă irezistibil o voce, pare-mi-se a lui Kartaşov.

- Noi te iubim, noi te iubim - îi prinseră vorba din zbor toţi ceilalţi. In ochişorii multora dintre ei scânteiau lacrimile”687.

Genialul scriitor rus, care şi-a descris eroii începând de la abisurile fără fiind ale păcatului până la cele mai sacre piscuri de iubire extatică, a rupt din sufletul său bogat trăirea sa lăuntrică, trecută prin felurite faze.

Făcând, în acest sens, o foarte fină observaţie, Şestov zice că „oamenii istorisesc cel mai preţios şi mai anevoios adevăr despre sine numai atunci când nu vorbesc despre ei”:

„N-a existat niciodată pe lume nici un Raskolnikov şi nici un Karamazov şi pe Dostoievski nu l-a interesat niciodată soarta lor. Eu - zice el - vestesc mereu despre alţii, dar vorbesc mereu despre mine. Despre cine poate vorbi un om de treabă? Despre sine. Dostoievski a vorbit întotdeauna numai despre sine. Nici nu e nevoie să spunpm că şi Mîşkin şi Rogojin şi toţi ceilalţi eroi nu sunt persoane, ci măşti. Dostoievski n-a zugrăvit niciodată pe oameni. Dar dedesubtul măştilor se vede un singur om viu şi adevărat - se vede însuşi autorul care, cu cea mai mare putere de concentrare, uitând totul pe lume, face propriul său lucru, singurul important pentru el: duce mai departe interminabilul său proces cu duşmanul său de veacuri, cu doi ori doi egal patru. Dialectica lui Dostoievski, atât în însemnările lui subterane, cât şi în alte scrieri, poate fi aşezată fără teamă în rând cu dialectica oricărui filozof recunoscut din Europa, iar după îndrăzneala ideii - nu mi-e frică s-o spun - de-abia dacă puţini aleşi ai omenirii pot fi comparaţi cu toţi sfinţii din întreaga lume.”688

Prin urmare, citatele lui Dostoievski nu sunt simplă literatură, ci viaţă trăită de el însuşi, viaţă care mereu a fost în luptă cu „evidenţele” diabolice şi cu păcatele din inima sa. Iată de ce „arta veritabilă nu înseamnă numai o lume aparentă alături de realitate, ci dimpotrivă, abia e în stare să ne descopere cea mai adâncă realitate a vieţii şi a omului; ea ne înfăţişează în toată puritatea şi consecvenţa ei purtarea şi iscusinţa firii omeneşti, care pe pământ e împiedicată în desfăşurarea ei integrală; ea ne sensibilizează fiinţa noastră cea mai superioară, aşa cum numai în rarele clipe de înălţare o bănuim şi o dorim, ca cea mai tainică posibilitate a vieţii noastre; noi simţim că aşa ar trebui să vieţuiască şi să lucreze omul. Suntem conduşi de ea şi ne conducem noi înşine ajungând la conştiinţa stării noastre păcătoase şi decăzute. Ea ne abate de la pierderea noastră în realitatea sensibilă, ne conduce la ascunzişurile creatoare ale sufletului şi ale vieţii şi ne îndrituie să cugetăm şi să lucrăm după îndemnurile acestor ascunzişuri, în loc să ne lăsăm înduplecaţi de mutilata şi neputincioasa realitate a zilei şi de sensibilitatea superficială a propriei noastre vieţi lăuntrice.

In statul lui Platon, societatea întreagă trăieşte din intuiţia internă a câtorva care se orientează după eternele prototipuri ale lucrurilor, şi nu după acele umbre care trec drept „realitate”689.

A ne orienta după eternele prototipuri ale lucrurilor, a lucra după îndemnurile ascunzişurilor creatoare ale sufletului înseamnă a primi în inimile noastre seminţele pe care Duhul Sfânt ni le aruncă din alte lumi şi a rodi spic însutit.

Orice primitor al seminţelor ce cad în sufletul nostru ca mana în pustie trebuie - după cum spune Douglas în Obsesia - să se închidă într-o odăiţă, ca să fie ferit de orice contact cu lumea din afară, să-şi închidă ochii trupeşti pentru a-i putea deschide pe cei sufleteşti şi să încerce să se pună într-o situaţie spirituală receptivă, apoi să se adreseze cu toată încrederea Personalităţii Majore: „Am îndeplinit toate condiţiile cerute pentru a obţine puterea! Sunt gata s-o primesc! O doresc din toată puterea sufletului meu!” Cu alte cuvinte, cel ce se roagă Tatălui Ceresc trebuie să intre în cămara sa, să-şi închidă uşa şi să se roage într-ascuns, iar Tatăl, care vede într-ascuns, va răsplăti lui la arătare, prin frumoasele roade ale Duhului Sfânt.

Aşa au făcut toţi sfinţii, dar mai ales isihaştii care s-au încuiat în odăiţa inimii lor, au închis ochii şi, prin rugăciunea lor neîncetată, au căpătat puterea Duhului Sfânt, dând roade însutite.

Dar şi în această privinţă, neîntrecutul psiholog Dostoievski ajunge până la rădăcina acestei contemplaţii infuze despre care vorbeşte Sf. Ioan al Crucii.

„Pictorul Kramski - scrie Dostoievski - are un remarcabil tablou intitulat Contemplatorul. Tabloul reprezintă o pădure în vreme de iarnă, iar în pădure, pe drum, un ţărănaş rătăcit, îmbrăcat în haine rupte şi cu cizme ponosite în picioare, stă singursmgurel în cea mai profundă izolare, căzut parcă pe gânduri; dar el nu se gândeşte, ci contemplă ceva. Dacă cineva l-ar îmbrânci, el ar tresări şi s-ar uita întocmai ca unul ce se trezeşte din somn, dar care nu înţelege nimic. Este adevărat că şi-ar veni îndată în fire, dar dacă l-aţi întreba pentru ce stătea şi la ce se gândea, cu siguranţă că nu şi-ar aminti nimic, dar în schimb cu siguranţă că şi-ar tăinui în sinea lui acea impresie sub care se afla el şi cu siguranţă că le adună în mod neobservat şi chiar fără să fie conştient de ce şi pentru ce, desigur că nici asta n-o ştie. Poate, la un moment dat, adunând impresii timp de mai mulţi ani, va lepăda toate şi va pleca la Ierusalim, ca să peregrineze şi să se mântuiască, dar poate va incendia satul său natal, după cum poate să se întâmple şi una şi alta. Poporul are mulţi contemplativi”690.

Smerdiakov a stat multă vreme în această stare „contemplativă” în colţul camerei sale şi a sfârşit prin a-şi omorî propriul tată, iar Raskolnikov mărturiseşte: „îmi plăcea mai bine să visez pe întuneric, stând cu faţa în sus, să clocesc”691. Iar sfârşitul acestei clociri deasupra anumitor „ouă” a fost o dublă crimă.

Iată de unde porneşte atât rădăcina binelui cât şi rădăcina răului. La origine este, aşadar, înclinarea voinţei omului spre bine sau spre rău. De înclină spre bine, ca eroul lui Douglas, omului i se infuzează din zona Personalităţii Majore, din Zona Duhului Sfânt, forţa spirituală care mută munţii patimilor şi restabileşte pacea divină, iar de înclină spre rău, ca Smerdiakov sau Raskolnikov, atunci i se infuzează omului seminţele negre ale „duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri”692, ouăle de şarpe ce cad de veacuri din pomul cunoştinţei şi pe care le clocesc fiii diavolului. „Omul doarme şi se scoală, e noapte, e zi, şi sămânţa încolţeşte şi creşte, el însuşi nu ştie cum”. „Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghina printre grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut roadă, atunci se arătă şi neghina. Venind slugile stăpânului casei îi zise: Doamne, n-ai semănat tu oare sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? El le răspunse: Un om vrăjmaş a făcut aceasta”693.

Tot aşa a mărturisit şi Raskolnikov: „Nu inteligenţa m-a ajutat, ci diavolul. Bătrâna a fost ucisă de diavolul, nu de mine. Diavolul m-a îndrumat la bătrâna”... Partea lui de vină a fost că, peste înclinarea lui spre rău, a primit „momeala” diavolului, a primit gândul rău, neghina. Şi nu numai atât: l-a clocit săptămâni şi luni întregi, până când neghina a încolţit şi a dat rodul crimei.

Şi Marcel a stat multă vreme culcat cu faţa în sus, tot timpul cât a zăcut în tuberculoză, dar întrucât a avut „bănuţul” unei inimi curate nu şi-a incendiat satul, ci a ajuns la Ierusalimul ceresc. „Mamă - zicea el - viaţa este un rai şi noi toţi suntem în rai, însă nu vrem să ştim acest lucru, dar dacă am vrea să ştim, chiar mâine raiul s-ar întinde peste tot pământul... Mămico, scumpa mea, zice (atunci el începu să vorbească cuvinte atât de drăgăstoase şi neaşteptate), sufleţelul meu, drăguţa mea, bucuria mea, să ştii că într-adevăr fiecare e vinovat în faţa tuturor şi pentru toate. Nu ştiu cum să-ţi tâlcuiesc aceasta, dar simt în chip dureros că aşa este. Şi cum se face că am trăit, ne-am supărat şi n-am ştiut nimic atuncea?”

„Ferestrele camerei lui - istoriseşte Zosima, fratele lui -dădeau în grădină, iar grădina noastră era plină de umbre, de pomi bătrâni, pe pomi îmbobociseră mugurii, veniră în zbor păsărelele timpurii, care îi ciripeau şi îi cântau la fereastră. Şi la un moment dat, uitându-se la ele amuzându-se, el începu să le ceară iertare: «Păsărele ale lui Dumnezeu, păsărele pline de bucurie, iertaţi-mă şi voi pe mine, pentru că am păcătuit şi în faţa voastră». Acest lucru - mărturisesc cei ai casei - nimeni nu l-a putut pricepe atunci, iar el plângea de bucurie. «Da, zicea el, toată viaţa în jurul meu a existat o asemenea slavă dumnezeiască: păsărele, pomi, lunci, ceruri, numai eu singur am vieţuit în chip ruşinos, eu singur am necinstit-o, iar frumuseţea şi slava n-am băgat-o deloc în seamă». «Lasă să fiu un păcătos în faţa tuturor, dar în schimb mă vor ierta toţi şi pe mine; iată şi raiul. Oare eu nu sunt acuma în rai?»”694

Dar pe măsură ce Marcel se îndulcea de fericirea raiului său lăuntric, acumulând impresii divine, seminţe bune, un alt tuberculos - Ipolit din Idiotul - în aceeaşi suferinţă contemplativă, ajunge să se amărască cu iadul său lăuntric şi să se hotărască a se sinucide pentru că, dându-se de bună voie sub influenţa duhului rău, şi-a întunecat mintea până într-atât încât nu vedea deasupra lumii noastre decât un „tarantul”, un păianjen uriaş care ne otrăveşte şi-şi bate joc de noi. Tot aşa de întunecat a fost şi demonicul Ivan, fratele seraficului Alioşa.

Până la urmă însă - ne încredinţează şi stareţul Zosima - tot seminţele bune vor birui. „Prietenii mei - zicea el - cereţi de la Dumnezeu veselie, fiţi veseli ca copiii, ca păsărelele cerului. Să nu vă tulbure păcatul oamenilor în lucrarea voastră, să nu vă fie teamă că el va şterge lucrarea voastră şi nu va îngădui să se săvârşească. Să nu spuneţi: «E puternic păcatul, e puternică nelegiuirea, e puternic mediul murdar şi nu va îngădui să se săvârşească un lucru bun». Fugiţi, copii, de această deznădejde! Aici nu e decât o singură salvare: să te iei în mâini şi să te faci pe tine însuţi răspunzător pentru tot păcatul omenesc. Prietene, acest lucru este într-adevăr astfel, căci de îndată ce te vei face răspunzător pentru toate şi pentru toţi în chip sincer, vei vedea numaidecât că aşa este în adevăr şi că tocmai tu eşti vinovat pentru toţi şi pentru toate. Iar de vei arunca propria-ţi lene şi neputinţă asupra oamenilor, vei sfârşi prin a te împărtăşi de mândrie satanică şi vei cârti împotriva lui Dumnezeu”695.

Comentând opera lui Dostoievski, Lev Şestov scrie pe bună dreptate că „cel ce vrea să se apropie de Dostoievski trebuie să săvârşească un special gen de exercitia spiritualia: să petreacă ceasuri, zile, ani întregi într-o atmosferă de evidenţe ce se exclud reciproc unele pe altele - alt mijloc nu există. Numai în aşa fel, se poate «vedea» că timpul nu are numai o singură dimensiune, ci două şi mai multe, că «legile» nu fiinţează din veşnicie, ci ne sunt «date», şi ne sunt date numai cu scopul de a se ivi «păcatul», că nu faptele, ci credinţa ne mântuieşte, că moartea lui Socrate poate trezi pe împietritul 2x2=4, că Dumnezeu cere întotdeauna imposibilul, că dezgustătorul pui de raţă poate să se transforme în frumoasa lebădă, că aici toate încep şi nimic nu se termină, că şi capriciul are dreptul la garanţii, că fantasticul e mai real decât naturalul, că viaţa este moarte, iar moartea este viaţă, precum şi toate celelalte «adevăruri» care se uită la noi cu ochii lor ciudaţi şi înfricoşaţi din paginile operei lui Dostoievski”696.

Aceşti ochi ne arată că evidenţele lui Marcel şi Zosima exclud „evidenţele” lui Ipolit şi Ivan, că a doua dimensiune a timpului e dincolo de mormânt, că raţiunea „imbecilă” ne minte când susţine că legile ei există din veşnicie, iar nu din clipa când s-a călcat porunca în rai, că faptele izvorâte din voinţa naturală, păgână, care nu sunt scufundate în focul sfânt al voinţei harice, nu ne mântuiesc, ci mai degrabă ne scot la iveală „păcatul” încrederii în propriile noastre puteri, că de am avea credinţă cât un grăunte de muştar am putea realiza imposibilul pe care ni-l cere Dumnezeu, că aici toate se încep şi nimic nu se sfârşeşte, pentru că mai avem o viaţă dincolo de mormânt şi că, în sfârşit, pentru noi, ca şi pentru grăuntele de grâu, moartea este viaţă şi viaţa este moarte.

Dar fericirea noastră şi norocul este că, atât timp cât suntem în viaţă, putem trece din zona diavolului în zona lui Dumnezeu, putem - prin miracolul pocăinţei - să schimbăm
însăşi neghina în grâu şi să trecem de pe calea largă ce duce la pieire la calea îngustă ce duce la viaţă; dar asta numai „până este ziuă - că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”697. Deci, până este ziuă, trebuie să alegem partea cea bună, să contemplăm cu Maria la picioarele lui Iisus, adunând „impresiile” şi „seminţele” Duhului Sfânt, necesare pentru acţiune şi fapte.

PĂRINTELE PAULIN LECCA

Fragment din cartea "ADEVĂR ŞI PACE", Editura Bizantina

Note:

679 Marcu 4, 26-29.
680 Galateni 5, 22-23.
681 Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, voi.II, de Sterie Diamandi, Cartea Românească, Bucureşti, p.373-374.
684 Bratia Karamazovî, p.429.
685 Ibidem, p.22.
686 Ibidem, p.91
687 Ibidem, p.918
688 Na vesah Iova, op.cit., p.105, 63, 66 şi 47.
689 Hristos şi viaţa omenească, op.cit., p.28-29.
690 Braţia Karamazovî, p. 151-152.
691 Crimă şi pedeapsă, op.cit., p.238, voi.II.
692 Efeseni 6, 12.
693 Matei 13, 25-28.
694 Bratia Karamazovî, p.343-344.
695 Ibidem, p.380.
696 Na vesah Iova, op.cit., p.78. 

• Pilda Semanatorului
  Publicat in : Predici de duminica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: