Problema posibilităţii minunilor nu poate fi rezolvată numai din punct de vedere al atotputerniciei divine. Mai presus de aceasta stă iubirea lui Dumnezeu, la care se adaugă înţelepciunea Lui. Căci canalele prin care sunt puse în desfăşurare actele de atotputernicie ale lui Dumnezeu sunt iubirea şi înţelepciunea.

De aceea, minunea stă în slujba planurilor pline de iubire şi de înţelepciune ale lui Dumnezeu şi se intercalează în acestea.

Posibilităţile lui Dumnezeu nu au fost epuizate cu crearea lumii. Totalitatea lucrurilor create este numai o slabă licărire a măreţiei Sale; ea nu înseamnă însă limita posibilităţilor Sale. Lumea aceasta - deşi multiformă - îngăduie a presimţi numai puţin din plinătatea bogăţiei sale. De aceea, nu trebuie să se tindă a se pune limite lui Dumnezeu prin „munca de registratură Meccanică” a ştiinţelor exacte. Chiar în lume există - pe lângă realitatea multiformă a elementelor si formelor de viată - domeniile cu totul altele ale adevărului si valorilor estetice si morale.

Universul este o ordine calitativă în grade. Este prerogativa şi distincţia omului a vedea tocmai aceste deosebiri. Dar ar fi o impietare voinţa lui de a contesta posibilitatea unei continuări în sus a acestei ordine ierarhice. Căci transcendenta absolută a domeniului infinit de existentă si valoare al lui Dumnezeu lasă deschisă o astfel de posibilitate, precum şi a o presimţi întunecos. Atunci, de ce ar trebui să nu fie posibil ca Dumnezeu - în părinteasca Sa bunăvoinţă - să vrea să dea omului părtăşie la aceasta? Poţi oamenii religioşi contează cu atari posibilităţi. Omul nu trăieşte într-un spaţiu închis, ci într-un spaţiu deschis în sus şi într-un timp istoric. Ca atare, el presupune posibilitatea evenimentelor spontane, incalculabile, noi. El aşteaptă neaşteptatul, minunatul, îl doreşte cu înfocare.

Intâmplările minunate care pot fi stabilite empiric au mai întâi rostul de a arăta marea minune invizibilă a specialelor dovezi de bunăvoinţă deosebită supranaturale ale lui Dumnezeu. Miracolul slujeşte misterului. El se întâmplă în domeniul empiric, dar sensul şi scopul său depăşesc ordinea creaţiei. Minunile suni argumentele primare de care se serveşte Dumnezeu pentru a dovedi supranaturalul şi pentru a-I pune în lumină. Ele sunt semnele lui Dumnezeu, înălţate în lumea experienţei istorice cu un imens arătător de direcţie spre activitatea supranaturală a lui Dumnezeu şi intenţiile Sale de mântuire.

Dar minunile sunt pline de înţeles nu numai ca indicatoare ale supranaturalului; ele sunt aceasta şi ca simboluri, care lasă să licărească realitatea şi măreţia ordinii harice, precum şi armonia aşezată originar între natural şi supranatural. Dacă Dumnezeu - prin intervenţie minunată - ridică efectele păcatului, atunci acest fapt nu este împotriva naturii, ci restabilirea naturii stricate prin păcat. Minunile luminează ca un fulger întunericul peregrinării noastre în umbrele păcatului şi ale morţii. Ele ne aduc aminte de intenţiile originare ale lui Dumnezeu, care au fost tulburate prin întoarcerea vinovată a omului de la starea paradisiacă. Totodată, ele fac - printr-o primă acţiune a roadelor mântuirii - vizibilă forma creaţiei noi ce va să vină. Ca atare, minunile nu sunt numai dovezi pur formale ale puterii lui Dumnezeu, care arată şi confirmă existenţa unei Revelaţii supranaturale, ci ele fac să străbată luminând şi o sclipire a măreţiei mântuirii supranaturale şi să devină simtibil ceva din iubirea mântuitoare si fericitoare a lui Dumnezeu.

Minunile nu sunt numai temeiuri solide ale vredniciei de credinţă a Revelaţiei divine supranaturale, care se adresează raţiunii examinatoare, ci şi motive care angajează dispoziţia de a crede, care pretind o atitudine personală. Deci, minunea are şi o funcţie religioasă, ca solie a lui Dumnezeu şi chemare ce deşteaptă iubirea Sa. Astfel, în minune se condiţionează reciproc transcendenţa cauzalităţii fizice si transcendenta sensului intenţionat. Prin transcendenţa cauzală, minunea obţine o putere de dovedire nezdruncinabilă, care revine mărturiei lui Dumnezeu; prin funcţia sa de semn, ea devine un simbol plin de sens.

Din toate acestea se desprinde concluzia că minunile nu sunt fără sens. Ele îşi pierd însuşirea de realităţi ce scandalizează anumite spirite, dacă ne dăm seama că servesc dovedirii supranaturalului. Ca atare, ele sunt frumuseţi încântătoare, care nu aduc dezordine în lume, ci luminează drumul spre ordinea de mântuire mai înaltă, în care se deschide adâncul de taină al iubirii divine.

Cu toate acestea, nu a existat şi nu există minune care să biruiască necredinţa, câtă vreme omul nu este pătruns de dispoziţia de a crede în Revelaţia divină supranaturală şi de a urma voluntar chemările lui Dumnezeu.

PR. PROF. DR. CORNELIU SÂRBU

Teologie fundamentala, Editura Andreiana
Cumpara cartea “Teologie fundamentala”

 

• Minunile se fac in cooperare
  Publicat in : Predici de duminica
• Minunile Sfintei Parascheva
  Publicat in : Sfanta Cuvioasa Parascheva
• Minunile Sfantului Efrem cel Nou in viata noastra
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: