Sensul duhovnicesc al suferintei

Sensul duhovnicesc al suferintei Mareste imaginea.

Domnul Iisus Hristos, înviat și înălțat de-a dreapta Tatălui, rămâne Mielul junghiat, într-o stare de jertfă neîncetată. De aceea, suferința adevărată este identică cu jertfa de sine, din iubire de Dumnezeu și de aproapele.

Mântuitorul nostru dă valoare suferinței prin puterea Sfintei Cruci, anulând nonsensul ei și dăruind omului posibilitatea de a o depăși prin Înviere.

Așa cum spune Părintele Arsenie Papacioc, misiunea lui Hristos a fost să mântuiască lumea prin suferință, iar suferința aduce foarte multă smerenie. Ea este un dar de la Dumnezeu.

Suferința nu se rezumă la o simplă experiență neplăcută sau dureroasă, ci la una asumată în interior și trăită în credință și nădejde de Dumnezeu. Ea ne schimbă și ne înnobilează sufletele, devenind mai iertători, mai înțelepți și mai buni.

Suferințele ne aduc niște înțelepciuni adânci și ne determină să ne gândim în mod serios la mântuirea sufletului.

După cuvântul Părintele Rafail Noica, nu trebuie să ne uităm de ce suferă un om, ci cât de mult, cât de intens suferă el.

Doar cel care iubește cu adevărat suferă. Deosebirea constă în faptul că, în cazul celui ce iubește, suferința sensibilizează și deschide inima spre simțirea suferinței celorlalți.

Pentru cel care se iubește pe sine, în mod egoist și exclusivist, suferința devine un chin, care închide întreaga ființă într-un zbucium neîncetat.

Suferința asumată din iubire înalță și îmbogățește, iar cea care vine din egoism și vanitate ucide tot ce e mai bun și mai frumos în om.

Experienţele personale nu pot fi înţelese şi nu se pot împărtăşi decât în Duhul lui Hristos, Cel care a asumat deopotrivă atât bucuria cât şi suferinţa.

În suferinţă, omul se simte cu desăvârsire părăsit şi uitat, pentru că orice legătură cu exteriorul se rupe.

Cel care asumă durerea, ca pe o cruce personală, poate face, prin răstignire fără cârtire, suprema trăire a deschiderii fiinţei vlăguite spre Mântuitorul Iisus Hristos.

Este un salt peste orice precaritate a firii, ca o pogorâre în abisul condiţiei noastre trecătoare şi înălţare pe verticala crucii.

Suferinţa adună întreaga fiinţă într-un strigăt „kenotic”, de maximă intensitate, și ne deschide sufletul, prin simţirea neputinţei, pregătindu-ne pentru momentul tainic al umplerii de harul lui Dumnezeu.

În suferinţă totul e autentic, pentru că durerea nu admite nimic teatral. Totul e moarte şi viaţă, răstignire şi înviere, iubire asumată până la capăt.

Suferinţa care primeşte un sens şi depăşeşte limitele absurdului este cea care poartă stigmatele răstignirii împreună cu Hristos, singurul în măsură să prefacă boala şi moartea în bucurie și viaţă veşnică.

Sfânta Euharistie, ca Jertfă nesângeroasă, este cea care transfigurează suferința în bucurie și ne dă puterea de a ne jertfi, la rândul nostru, pentru aproapele.

Doar în Iisus Hristos, suferința și jertfa se sfințesc și rodesc, devenind deopotrivă răstignire de sine și act de iubire.

Atâta timp cât omul n-a coborât în adâncul ființei sale pentru a-L întâlni pe Hristos, nu poate trece de la suferință la bucurie.

Aceasta presupune o lucrare transfiguratoare, care înseamnă a muri față de păcate și a învia întru Hristos Dumnezeu, o „naștere din nou” sub semnul izbăvitor al Sf. Cruci.

Așa cum afirmă Părintele Arsenie Papacioc, este o greșeală să fugim de propria suferință. Niciodată nu ne putem elibera cu adevărat de ea, decât atunci când luptăm, când suntem prezenți pe cruce. Nu se poate fără cruce, iar valoarea desăvârşită a încununării suferinţei este dacă am fost şi umiliți.

Totdeauna trebuie să ne gândim ce părere are Dumnezeu despre noi, nu lumea. Întrebarea care se pune este despre starea inimii noastre în legătură cu suferința celor din jur. De aceea, la Judecata de Apoi vom fi întrebați de ce nu am dat mai multă atenție semenilor noștri.

Asta înseamnă să facem din durerea aproapelui, durerea noastră, nu din mândrie, ca un gest de superioritate, sau pentru a primi osanale de la oameni.

Închei cu cuvintele Părintelui Arhimandrit Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim: Dacă cineva gândește și lucrează așa în vremea suferinței, dacă are o astfel de atitudine, atunci durerea este un lucru foarte bun, pentru că, atunci ea brăzdează precum plugul și scoate rădăcinile patimilor din adâncul inimilor noastre.

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
150 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

12 Decembrie 2018

Vizualizari: 170

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE