Rostul venirii Sfântului Duh în lume este sfinţirea oamenilor. Rămân la acest crez, care aparține, ca rostire, Cuviosului Porfirie, potrivit căruia cea mai mare milostenie pe care un om o poate face este propria lui sfințire, prin harul Duhului Sfânt.
Pe drept cuvânt, preotul, romancierul și diplomatul Constantin Virgil-Gheorghiu, în cartea sa „Gură de Aur, atletul lui Hristos”, spunea că nimeni nu vine pe lume sfânt.
Niciodată nimeni nu se naşte sfânt. Omul devine sfânt. Sfinţenia se cucereşte.
Din Sfânta Scriptură și din cuvântul Sfinților Părinți suntem încredințați că sfintenia este Firea lui Dumnezeu, apoi chemarea lui Iisus Hristos adresată tuturor oamenilor și idealul suprem al vieții noastre: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48).
Sfințenia nu este o stare dobândită definitiv în această viață, ci se desăvârșește în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu.
După cuvântul Părinților Sfintei Biserici, „pruncia” duhovnicească este starea ce urmează imediat după nașterea „omului nou”, prin Sf. Botez. Pe cel renăscut din apă și Duh, nu-l mai stăpânește în chip silnic păcatul. El poate face acum binele, pentru că voinţa lui a fost dezlegată de legăturile păcatului.
Dar e încă „firav” în cele bune, ca un om scăpat de curând de boală. El are mai multă credință în Iisus Hristos, dar nu și deprinderile în cele bune, adică virtuțile. Credința și stăruința în lucrarea duhovnicească îl vor ajuta însă să câștige și aceste deprinderi.
Creșterea duhovnicească constă în străduința de a săvârși, cu ajutorul harului, în chip tot mai statornic, faptele bune cerute de credință.
Dacă nu le săvârșește, omul cade din nou în robia păcatului. Dacă făptuiește cele bune, tot mai neîntrerupt, „omul cel nou” se întărește duhovnicește așa încât nu mai este asaltat sau amăgit cu ușurință de ispite, nici măcar cu gândul.
Şi pe măsură ce sporește duhovnicește, omul simte că harul primit la Sf. Botez lucrează în el. Rezultatul acestei creșteri este „bărbăția” duhovnicească. Ea se mai numeşte și stare de sfințenie, deși lucrarea de sfințire a omului e una cu creșterea duhovnicească și începe de la Botez, de când harul divin s-a sălășluit în om și s-a șters păcatul strămoșesc.
Sfințenia se câstigă prin împlinirea statornică a poruncilor dumnezeiești, ceea ce face ca faptele bune ale omului să devină deprinderi permanente sau virtuți.
Omul e dator însă să fie mereu cu grijă, să stea necontenit treaz, să nu adoarmă în siguranța că el nu mai poate cădea în păcat, după ce harul lui Dumnezeu s-a sălășluit înlăuntru.
În acest sens, Sf. Scriptură ne atenționează: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Co. 10, 12); „Păziti-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeți ceea ce ați lucrat, ci să primiți plată deplină” (II Ioan 1, 8).
Deoarece viața acestei lumi este croită după „calapodul” comodității, plăcerii și a împlinirii voii proprii, de aceea nici lucrarea duhovnicească nu mai atrage aproape pe nimeni, ea avânt ca temei ascultarea, râvna statornică, lupta cu păcatele și despătimirea, care sunt opuse duhului și obiceiurilor lumii.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
Publicat in : Dogma -
Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
Publicat in : Editoriale -
Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.