Sfintii, invatatori ai adevaratei rabdari

Sfintii, invatatori ai adevaratei rabdari Mareste imaginea.

Sfinţii Părinţi, acei foarte deosebiţi şi plini de har psihologi ai vieţii duhovniceşti, care cunosc mişcările cele mai fine ale satanei, au înţeles cel mai bine profunzimea nevoinţei creştineşti a răbdării. Ei au dat cele mai precise definiţii, ca prin acestea să se urmeze cel mai drept drum pentru dobândirea ei.

Sfântul Ioan Scărarul, înatemeindu-se pe faptul că răbdarea răutăţilor în viaţă este destul de dureroasă, însă naşte mare roadă pentru mântuire, spune: „Răbdarea este o durere puternică a sufletului, care sub mci- un pretext nu se nelinişteşte, şi nevoile nu pot să-l facă să şovăie. Cel răbdător este piedică neclintită, care şi prin propriile sale înfrângeri obţine victoria. Răbdarea este starea aşteptării de fiecare zi a scârbelor. Răbdarea este permanenta retezare a oricărui cuvânt al îndreptăţirii de sine şi este luarea-aminte asupra noastră înşine. Cel ce se nevoieşte pentru dobândirea ei încearcă nevoia nu atât de hrană, cât de reţinere întru răbdare, căci prin aceasta el va primi cununa... Omul răbdător a murit încă mai înainte de a muri... Răbdarea se naşte din nădejde şi din plâns. Cel ce nu are aceste două virtuţi, acesta este rob al grijii de multe".

Absolut necesară fiecărui creştin pentru mântuirea sa, răbdarea e cu atât mai de trebuinţă monahilor. Sfântul loan Scărarul dă minunate pilde despre aceasta, cum prin răbdare sfinţii nevoitori au primit iertarea păcatelor lor şi au înaintat în virtute.

Un monah temător de Dumnezeu, ca să-şi răscumpere păcatele, a lăsat pe bunul şi blândul său stareţ si a mers într-o altă mănăstire, unde de bună voie s-a avântat în focul mai multor scârbe printre fraţi necunoscuţi. In prima noapte după venirea sa în noul loc, monahul s-a văzut în vis cercetat de oarecare fioroşi şi neînduplecaţi judecători, care îl forţau să plătească o sumă mare, ca să se slobozească de datoria lui. Monahul a înţeles că în acea mănăstire trebuia să-şi plătească păcatele lui. Trei ani a petrecut aici în ascultare fără cârteală şi în răbdarea multor scârbe. Atunci a văzut în al doilea vis că a plătit a zecea parte din datoria sa. Şi şi-a spus: „Cât de mult mi-a mai rămas de plătit! Trebuie, prin urmare, să rabd încă şi mai mult!" Fraţii acelei mănăstiri se arătau cu răutate către el şi îl puneau la cele mai grele ascultări, iar el pe toate le împlinea cu conştiinciozitate. Aşa au trecut încă 30 de ani. Şi iată, într-o noapte, acest om plin de răbdare a văzut că aceiaşi straşnici judecători i-au dat un zapis, prin care îl slobozeau de întreaga datorie. Bucuros, el s-a trezit şi a mulţumit lui Dumnezeu. Astfel, prin răbdarea lui bărbătească, el a rupt înscrisul cu păcatele sale.

Mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu mărturisesc că, de-a lungul anilor în care au ars în flăcările multor lipsuri, de ei nu s-a atins patima desfrânării.

Preacuviosul Avachir a petrecut 70 de ani în grele ispitiri din partea fraţilor mănăstirii. Când a murit, acesta le-a spus: „Mulţumesc, mulţumesc lui Dumnezeu şi vouă, pentru că voi m-aţi încercat pentru mântuirea mea sufletească; eu am petrecut aceşti 70 de ani fără să fiu ispitit de demoni”. Sfântul Ioan Scărarul mărturiseşte despre virtuosul şi încărunţitul în nevoinţe arhidiacori Macedonie, că, din pricina unei oarecare mici învinuiri, el a fost certat de egumen cu îndepărtarea de la slujba diaconiei pentru 40 de zile. Macedonie trebuia să fie în tot acest timp printre ultimii fraţi ai mănăstirii şi chiar mai jos decât noii începători întru ale ascultării. După ispăşirea canonului, petrecut în umilinţă şi răbdare, certarea a fost luată de la el. Dar chiar în ultima zi Macedonie l-a rugat pe egumen să-i prelungească canonul, spunând că el a greşit şi cu alt neiertat păcat. Egumenul s-a învoit, deşi nu a crezut cuvintelor lui, pentru că el cunoştea curăţia şi dreptatea acestuia. Insă ca să-i dea putinţa de a se nevoi în răbdare, l-a pus din nou la pedeapsă.

Era umilitor să priveşti cum preacinstitul arhidiacon stătea la urmă, după ultimii ascultători din obşte, cum se pocăia înaintea tuturor şi cerea de la toţi să se roage pentru el... în cele din urmă el a mărturisit Sfântului Ioan Scărarul pentru ce a alergat spre o asemenea umilire: „Niciodată, mai înainte - a mărturisit - nu am încercat întru mine o asemenea tămăduire de patima desfrânării şi niciodată nu am simţit atâta dulceaţă din partea luminii dumnezeieşti, ca atunci".

Fericit este cu adevărat acela care, fiind în fiecare zi mustrat şi înjosit pentru Dumnezeu, el însuşi se sileşte să poarte acestea cu răbdare ! El se va număra cu mucenicii şi va grăi cu îndrăzneală cu îngerii. Fericit este acel monah care socoteşte că i-a folosit fiecare mustrare şi umilire ! Astfel va sta la dreapta lui Hristos Cel răstignit. Cine însă refuză mustrarea dreaptă ori nedreaptă, acesta îşi refuză propria mântuire. Insă cel ce primeşte această mustrare, cu durere si fără durere, el va primi îndată iertarea căderilor sale în păcat".

Sfinţii nevoitori, conduşi de setea de a se ucenici întru cele ale răbdării, au căutat şi au ales pentru sine cele mai grele nevoinţe şi le-au purtat fără cârteală până la sfârşitul vieţii lor.

Se spune despre un arhiereu din secolul al Vl-lea că şi-a lăsat scaunul său de episcop şi s-a făcut zidar, ca să câştige virtutea smereniei şi a mântuitoarei răbdări.

Supraveghetorul muncitorilor, pe nume Efrem, un foarte înţelept, mult luminat şi evlavios creştin, a văzut o dată în vis pe episcop dormind şi, deasupra lui, un stâlp de foc ridicându-se până la cer. El s-a minunat de ce ar putea să însemne aceasta şi a chemat în sine pe episcop, care era socotit un simplu zilier, şi l-a întrebat:

- De unde eşti şi cum te numeşti ?

- Sunt unul dintre locuitorii săraci ai acestui oraş şi, pentru că nu am mijloace de trai, mă hrănesc din truda mâinilor mele.

Efrem şi-a dat seama că aici se ascunde vreo taină şi l-a întrebat:

- Crede-mă că nu te voi lăsa slobod până ce nu vei spune adevărul despre tine!

- Făgăduieşte-mi - i-a spus lucrătorul - ca, atâta vreme cât trăiesc, nimănui să nu spui nimic despre mine !

- Făgăduiesc ! - a spus Efrem.

- Sunt episcop - i-a dezvăluit taina sa lucrătorul -, însă pentru Dumnezeu am lăsat înaltul cin şi am venit în acest oraş, unde nimeni nu mă cunoaşte, ca să mă nevoiesc cu grea trudă... iar tu - şi-a continuat vorba sa Sfinţitul Episcop - îndată vei fi ridicat la chemarea apostolească în acest oraş.

Nu după multă vreme, după cuvintele proroceşti, Efrem, într-ade- văr, a fost ales episcop al acelei cetăţi. El a proslăvit pe Dumnezeu, Care are mulţi robi ai Săi ascunşi, bineplăcând Lui, necunoscuţi de nimeni.

Foarte pilduitoare pentru noi, cârtitorii creştini ai veacului al XX-lea, este minunata pildă a Sfântului Paf- nutie, despre care povesteşte Sfântul loan Casian. A devenit cunoscut pentru marea sa sfinţenie încă de tânăr monah. Preacuviosul Pafnutie a pricinuit prin aceasta zavistia unor oarecare fraţi. Şi iată, unul dintre aceştia, împins de satana, a vrut să-l facă de ruşine. Pe când toţi monahii se adunaseră în biserica lui Dumnezeu la rugăciune, acesta a mers în taină la chilia lui Pafnutie şi a ascuns acolo una din cărţile sale şi îndată s-a plâns egumenului că unul dintre fraţi i-a furat cartea sa. Egumenul, Avva Isidor, s-a minunat şi a spus: „Niciodată până acum la schit nu s-a mai întâmplat una ca asta !" Monahul zavistuitor l-a rugat: „îngăduie ca, împreună cu doi fraţi, să cercetăm chiliile !" Egumenul s-a învoit. După ce au căutat în mai multe chilii şi nu au găsit cartea, au venit şi în chilia părintelui Pafnutie. Şi iată: lucrul pierdut s-a aflat acolo. Au adus cartea la egumen, în biserică. Vestea i-a surprins pe toţi, venind pe neaşteptate. Iar Pafnutie, deşi nevinovat, a hotărât să nu se îndreptăţească, pentru că Dumnezeu a slobozit asupra lui o asemenea încercare ca să-l întărească în smerenie şi în răbdare.

In faţa tuturor, el i-a spus egumenului: „Am greşit! Aşază-mi canon !" Egumenul i-a dat următorul canon: ca timp de trei săptămâni să fie înstrăinat de obştea fraţilor şi să meargă la biserică, să cadă în genunchi în faţa tuturor şi să spună: „lertaţi-mă, am păcătuit'. După ce au trecut trei săptămâni, Pafnutie a fost iertat şi chemat în obşte.

Insă Dumnezeu nu a lăsat pe cel clevetitor nepedepsit. Cuprins de un diavol cumplit, el, împotriva voii sale, mărturisea înaintea tuturor că l-a clevetit pe nevinovatul Pafnutie. Monahii au început să se roage pentru nefericitul îndrăcit, însă nici chiar rugăciunile marelui Isidor nu au fost de ajutor. Atunci egumenul i-a spus lui Pafnutie: „Roagă-te pentru el! Pentru că el te-a clevetit pe tine, numai prin tine va putea să se tămăduiască". Pafnutie cel fără de răutate s-a rugat, şi monahul cel cuprins de diavoli îndată a primit vindecarea. Astfel, din rău, Dumnezeu scoate mare bine prin răbdare.

Arhimandrit Serafim Alexiev

Fragment din cartea "Rabdarea. Talcuire la rugaciunea sfantului Efrem Sirul", Editura Sophia

Cumpara cartea "Rabdarea. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"

 

Pe aceeaşi temă

04 Iunie 2019

Vizualizari: 117

Voteaza:

Sfintii, invatatori ai adevaratei rabdari 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

sfintenia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE