Cei mai buni fii ai Bisericii lui Hristos, Sfinţii Părinţi, s-au străduit odinioară să deschidă ochii adevăraţilor credincioşi, ca să vadă limpede cine stă în spatele eresurilor.

Sfântul Atanasie cel Mare, dârzul luptător împotriva celei mai crunte rătăciri din vechime - arianismul -, scrie pe bună dreptate: „Fiecare erezie are ca tată al născocirii ei pe diavolul, care s-a abătut dintru început şi s-a prefăcut în ucigaş de oameni şi în mincinos. Ruşinându-se să pronunţe numele lui vrednic de ură, ereticul cu făţărnicie ia asupra sa minunatul şi mai înaltul decât orice nume al Mântuitorului, adună cuvinte din Scriptură, ... ascunde însă adevăratele lor înţelesuri şi în cele din urmă ascunzând cu viclenie născocirea lui, prin aceasta devine chiar ucigaş de oameni pentru cei conduşi (de el) în rătăcire".

Prin urmare, în spatele fiecărui eres se ascunde satana. Dacă este aşa, este vădit că nu e păcat osândirea eresului, ci, dimpotrivă, ea este o datorie sfântă a credincioşilor ortodocşi; trebuie doar ca ei să nu se conducă în aceasta de îndemnurile lor păcătoase de răzbunare personală, interes şi altele asemenea.

Insă nu este oare totuşi bine să avem pace cu ereticii şi să nu facem dispute pe tărâm religios? In viaţa de zi cu zi, pe linie cetăţenească, noi suntem datori să trăim în pace cu toţi oamenii (vezi Evr. 12,14). Dar acest fapt nu înseamnă că trebuie să cădem în nepăsare faţă de credinţa noastră şi să ne lăsăm influenţaţi de învăţătura cea mincinoasă. împinşi de duhul cel rău, ereticii sunt de obicei foarte nestăpâniţi. Noi trebuie să ne apărăm de ei sfânta noastră Ortodoxie şi să nu le îngăduim cu nepăsare să rupă membrii Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i facă sectanţi şi eretici, slujitori ai altor interese...

Domnul nu îngrădeşte libertatea voii omeneşti. El îi îngăduie şi pe eretici, aşa cum îl îngăduie şi pe diavol să acţioneze. Insă cel ce cunoaşte pierzania învăţăturii celei mincinoase nu poate să fie nepăsător faţă de răspândirea ei fără nicio legiuire printre ortodocşii creştini. El este dator să deschidă ochii semenilor săi asupra credinţei, ca să nu cadă în cursele celui rău. In legătură cu această purtare, ca cel mai bun exemplu poate să ne slujească plăcuţii lui Dumnezeu. Ei s-au ferit stăruitor să critice pe semenii lor pentru scăderi morale şi, în acelaşi timp, prin luptă şi critică, s-au păzit atât pe ei înşişi, cât şi pe cei din jur de eresuri, ca de o boală aducătoare de moarte. Ei nu au osândit pe nimeni în afară de ei înşişi, când era vorba despre păcat pe tărâmul moralităţii. Dar, pe de altă parte, nu au îngăduit nimănui să le sugereze nici cea mai mică abatere de la credinţa ortodoxă. Intr-atâta au fost de vigilenţi în strădania lor de a fi până la moarte credincioşi lui Hristos şi Sfintei Ortodoxii.

Se povesteşte despre Cuviosul Agathon următoarea întâmplare:

Odată, a fost vizitat de nişte fraţi. Ei cunoşteau marea lui sfinţenie, auziseră de înalta sa smerenie şi au hotărât să-l pună la încercare. De aceea, i-au spus:

- Părinte, mulţi se smintesc de tine şi spun că tu ai fi om mândru, că ai dispreţui pe alţii şi că nu i-ai socoti ca fiind ceva. Asemenea, tu neîncetat ai cleveti pe fraţi. Mulţi spun că pricina tainică a acestei purtări ar fi patima desfrână- rii tale. Cu scopul de a ascunde viaţa ta păcătoasă, tu mereu te ocupi cu clevetiri asupra altora.

La acestea stareţul a răspuns smerit:

- Recunosc că am întru mine toate aceste patimi de care mă învinuiţi!

Şi, tăcând puţin, a îngenuncheat înaintea oaspeţilor săi şi le-a spus:

- Rogu-vă, fraţilor, rugaţi-vă Domnului Iisus Hristos cu osârdie pentru mine, netrebnicul,ca să-mi ierte multele şi grelele mele nelegiuiri!

Insă fraţii continuau:

- Nu vom ascunde de tine nici faptul că mulţi te socotesc eretic!

Auzind aceste cuvinte, Sfântul Agathon a sărit ca ars şi s-a împotrivit hotărât:

- Chiar dacă mă apasă conştiinţa pentru multe păcate, eretic nu sunt!

Fraţii s-au minunat de acest răspuns, au căzut la picioarele marelui stareţ şi l-au rugat:

- Părinte, spune-ne de ce nu te-ai tulburat nicicum când te-am învinuit de diferite patimi şi păcate, iar la învinuirea de erezie te-ai înfiorat?

Stareţul le-a răspuns:

- Primele învinuiri despre păcate le-am primit din două pricini: prima, ca să dobândesc în acest fel smerenia; şi a doua, ca să nu aveţi voi despre mine o părere greşită că sunt drept. Noi cunoaştem că mântuirea stă în smerenie. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a răbdat toate atunci când evreii îl împroşcau cu ocări şi clevetiri. Astfel El ne-a dat pildă cum să îl urmăm... Insă învinovăţirea de erezie eu nu pot să o primesc şi o arunc cu dispreţ, pentru că eresul este înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se îndepărtează singur de Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi se uneşte cu diavolul şi cu îngerii lui. Cel ce s-a rupt de Hristos nu mai are atunci Dumnezeu, pe Care să-L roage pentru păcatele lui, şi de aceea piere. Desigur, dacă ereticul se întoarce cu sinceritate către credinţa păzită de adevărata Sfântă Biserică Sobornicească, el va fi primit de către Bunul şi Milostivul Răscumpărător!

Până la noi au ajuns din vechime multe mărturii cu autoritate despre cum au privit ereziile şi pe eretici Sfinţii Părinţi.

Sfântul Antonie cel Mare sfătuieşte: „Nu păcătui în credinţă, ca să nu se mânie asupra ta Ziditorul nostru! Acela care nu ţine dreapta credinţă, pregăteşte hrană pentru viermii cei neadormiţi şi jertfă pentru prinţul întunecimilor iadului".

Sfântul Efrem Sirul, care ne-a învăţat minunatele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne, dă-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu!", el însuşi îi osândea neîncetat pe eretici. De la el cunoaştem că întreaga sa viaţă s-a luptat cu vrăjmaşii adevărului lui Hristos. La sfârşitul vieţii, dorind să le insufle ucenicilor săi râvnă pentru păstrarea dreptei credinţe, pe care întotdeauna o mărea în cuvintele sale, le-a grăit: „Nici ziua, nici noaptea, întreaga mea viaţă nu am grăit de rău (osândit) pe nimeni. Şi din câte îmi amintesc nu m-am certat cu nimeni, însă neîncetat m-am luptat în adunările bisericeşti împotriva celor abătuţi de la credinţă. Voi ştiţi că şi stăpânul oilor îşi bate câinele dacă acesta, văzând cum lupul se apropie de stână, nu sare şi nu latră împotriva lui".

Sfântul Epifanie al Ciprului a spus ucenicilor lui: „Fugiţi de tot eresul ca de fiarele cele pline cu venin de moarte!"

Awa Ghelasie l-a izgonit fără ruşinare pe ereticul monofizit Teodosie din chilia lui. Iar când acesta cu viclenie a reuşit să devină patriarh al Ierusalimului, awa Ghelasie nu s-a înfricoşat, ci a continuat să nu-l recunoască şi să nu i se supună. El a socotit că este mai bine să sufere pentru adevăr decât să cadă de la acesta pentru foloase pământeşti.

Fericitul Ieronim scrie despre sine: „Eu niciodată nu am cruţat pe eretici şi mereu m-am străduit ca vrăjmaşii Bisericii să fie şi vrăjmaşii mei!"

Blândul Sfânt Serafim de Sarov, care se adresa oaspeţilor săi cu mângâietoarea salutare: „Bucuria mea!" a fost, în acelaşi timp, foarte aspru demonstrator în vileag al celor care se abăteau de la credinţa ortodoxă.

Foarte pilduitor pentru noi este exemplul Sfântului Petru, arhiepiscopul Alexandriei, prin purtarea lui faţă de ereticul Arie, născocitorul celui mai vătămător eres pentru Biserica din vechime - arianismul.

Arie a fost un preot învăţat din Alexandria. Sub influenţa unor puncte de vedere gnostice, el a început să propovăduiască, împotriva Evangheliei, că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, nici Fiul al Dumnezeu, împreună veşnic şi fără de început al Tatălui, ci un fel de cea mai înaltă primă făptură a lui Dumnezeu, un fel de unealtă prin care Dumnezeu a creat lumea. Prin această învăţătură mincinoasă a sa a vătămat credinţa descoperită de Dumnezeu în Sfânta Treime, a subminat autoritatea Sfintei Scripturi şi a săpat pe dedesubt învăţătura despre răscumpărare, conform căreia doar Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu întrupat, a putut să răscumpere întregul neam omenesc din păcat, blestem şi moarte, întrucât făptura nu poate să răscumpere făpturile ori, după cum spune Psalmistul, răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face (Ps. 48, 8).

Sfântul arhiepiscop Petru a observat nedreapta cugetare a lui Arie, de multe ori l-a mustrat, i-a dat învăţătură, i-a dat pe faţă falsa învăţătură şi l-a sfătuit în fel şi chip, însă în zadar. Arie se îndârjea în erezia sa. Atunci dreptul arhiereu l-a scos din cinul preoţesc şi l-a excomunicat din Biserică.

In acea vreme izbucnise prigoana din partea puterii păgâne împotriva creştinilor. Jertfă a prigoanei a devenit şi arhiepiscopul Petru. El a fost aruncat în temniţă. Arie a socotit acesta ca momentul potrivit de a fi reabilitat. Tainica lui intenţie era ca, după moartea arhiepiscopului Petru, să fie înălţat el pe scaunul din Alexandria. De aceea a trimis la acesta doi preoţi, apropiaţi ai prea- sfinţitului, să intervină pentru el, mărturisind că s-a pocăit, chipurile, şi s-a lepădat de părerile lui greşite. In aceeaşi noapte, Sfântul Petru a avut însă o vedenie în temniţă. însuşi Hristos i S-a arătat şi i-a descoperit că Arie se căieşte nesincer şi că nu trebuie să fie primit în sânul Bisericii.

Ziua următoare, cei doi preoţi au intrat în temniţă la arhiepiscopul Petru şi cu smerenie l-au rugat să-l ierte pe Arie. Fericitul Petru, cu lacrimi în ochi, le-a răspuns: „Dragii mei fii, voi nu ştiţi ceea ce mă rugaţi intervenind pentru acela care sfâşie şi încă îndelung va mai sfâşia întreaga Biserică a lui Hristos. Eu îmi iubesc oile mele şi mă rog cu osârdie lui Dumnezeu să le ierte păcatele lor şi să le mântuiască. însă pe Arie îl alung, pentru că şi Dumnezeu l-a azvârlit pe el! Nu a mea judecată, ci judecata lui Dumnezeu l-a îndepărtat de Biserică. El huleşte preacinstita Taină a Preasfântei Treimi!" După aceasta a adăugat: „Să nu credeţi că eu sunt nemilostiv cu Arie şi că sunt aspru către cei care păcătuiesc! Cel ce săvârşeşte păcat din neputinţă omenească, şi cel mai mare de ar fi acela, este mult mai mic decât păcatul ereticului Arie!"

După aceasta, arhiereul le-a descoperit cum însuşi Hristos i S-a arătat în acea noapte îmbrăcat într-o cămaşă sfâşiată. Cuprins de o teamă plină de evlavie, Petru L-a întrebat: „Mântuitorule, cine Ţi-a sfâşiat cămaşa?" Domnul i-a răspuns: „Nebunul de Arie! El a despărţit de Mine mulţi oameni ai Mei, pe care Eu Mi i-am dobândit prin sângele Meu. însă tu ia aminte! Nu îl primi să aibă părtăşie cu Biserica, chiar de te-ar ruga la aceasta, căci el cugetă vrăjmăşii împotriva Mea şi împotriva celor ce cred în Mine! Nu îngădui la stână lupul îmbrăcat în blană de oaie!"

Cât de pilduitore este atitudinea lui Hristos faţă de eretici! El i-a definit ca fiind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dacă Dragostea întrupată nu-i rabdă pe eretici şi îl învaţă pe arhiereul drept credincios să-l alunge pe Arie din Biserică, cine suntem noi ca să-i acoperim pe duşmanii adevărului dumnezeiesc şi să ne purtăm cu îngăduinţă faţă de aceştia? Ei sfâşie Biserica lui Hristos. De aceea trebuie să fie îndepărtaţi de la ea, dacă nu se pocăiesc!

Sfântul Petru a murit muceniceşte în anul 311, iar Arie a fost osândit de primul Sinod Ecumenic în anul 325, ca eretic de neîndreptat.

Arhim. Serafim Alexiev

Fragment din cartea "Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul", Editura Sophia

Cumpara cartea "Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"

 

• Sfantul Duh si Biserica in invatatura Sfintilor Parinti
  Publicat in : Dogma
• Duhul Sfant in Liturghie
  Publicat in : Dogma
• Autorii duhovnicesti: mantuire, asceza si indumnezeire
  Publicat in : Editoriale
• Cosmologie - intrebari si raspunsuri
  Publicat in : Dogmatica
• Inceputul unei noi vieti
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: