Sfinţii sunt teologia vie, iar noi, în măsura în care urmăm învăţăturii lor, ajungem la împlinirea scopului pentru care am fost zidiţi. Sfinţii s-au împărtăşit de vederea-lui-Dumnezeu, de aceea şi teologia lor a fost şi este rodul acestei experienţe.

Ceea ce aş vrea să notez, însă, în continuare este faptul că aceştia ajungeau uneori să-şi descopere propria lor experienţă, pe care o dobândiseră ca mădulare ale Bisericii lui Hristos şi, fireşte, prin lucrarea Dumnezeiescului Har. Citind operele Sfinţilor Părinţi, putem recunoaşte, desigur, numeroase scrieri ce vădesc măsura înaltă a vieţii lor duhovniceşti. Totuşi, aşa cum s-a spus, uneori ajungeau ei înşişi în punctul de a-şi face cunoscută în chip desluşit propria experienţă fiilor lor duhovniceşti.

In ceea ce priveşte experienţa personală, nu putem trece cu vederea faptul că astăzi se vorbeşte mult despre experienţă. Toţi atrag atenţia asupra faptului că trebuie să vorbim şi să scriem dintr-o experienţă proprie. Această temă lasă loc, însă, de mult subiectivism. Toţi oamenii deţin o experienţă, care poate fi diferită de cea dăruită de Duhul Sfânt. Dincolo de experienţa întemeiată pe simţăminte, individuală, există şi experienţa falsă, amestecată, expresie a înşelării, pe care o dă vrăjmaşul mântuirii noastre. Prin ce se deosebeşte, însă, experienţa Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de experienţa omenească, subiectivă şi individuală?

Vom puncta în continuare trei aspecte importante ce caracterizează o experienţă drept una în duhul Bisericii şi în adevăr.

Primul este faptul că de o experienţă lipsită de înşelare se învredniceşte cel care s-a făcut adevărat mădular al Bisericii, adică următor întru totul al Tradiţiei Bisericii. Iar această Tradiţie constă în curăţire şi luminare. Nu este exclus, desigur, nici ca omul să se învrednicească de vederea-lui-Dumnezeu (contemplare) înainte de a străbate aceste stadii, dar oricum, chiar şi în acest caz, curăţirea şi luminarea vor urma contemplării. Trebuie să atragem atenţia asupra acestui aspect, întrucât astăzi vorbim despre sfinţenie şi îndumnezeire sau despre însemnătatea scrierilor patristice, dar nu cunoaştem calea pe care au urmat-o sfinţii pentru a ajunge la treapta împărtăşirii de energia cea dumnezeiască şi îndumnezeitoare.

Al doilea aspect este că această experienţă se leagă de înnoirea întregii personalităţi a omului, de naşterea sa din nou. Nu este vorba doar despre gânduri şi păreri, ci despre naşterea din nou în planul fiinţei sale. Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au fost născuţi din nou de Duhul cel Preasfânt, s-au schimbat cu dumnezeiasca şi plina de cuviinţă prefacere a Harului. Astfel, nu au o simplă experienţă bazată pe sentimente, ci o viaţă lăuntrică ce se exprimă, îndeosebi, prin liniştea sufletească, prin dragostea de Dumnezeu şi de oameni, rugăciunea neîncetată, dorirea după Dumnezeu, şi totodată, printr-un adânc de smerenie.

Al treilea aspect este că această experienţă este una adeverită de sfinţi. Avem trebuinţă de încredinţarea că drumul pe care îl urmăm este cel adevărat şi că ne aflăm în adevăr, nu în înşelare. Iar această încredinţare ne este mijlocită de „cunoscătorii tainelor prin cercare (experienţă)", adică de sfinţii fiecărui veac, ce deţin dreptarul adevărului.

Aşa cum arătam mai sus, sfinţii au fost nevoiţi uneori, pentru diferite trebuinţe, să exprime şi în scris experienţa dobândită. In continuare vom oferi câteva astfel de exemple din învăţătura Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Sunt dator să notez, însă, că acestea sunt doar o parte din cele care ne stau la îndemână. Voi face referire doar la cele mai cunoscute.

a) Intr-una dintre epistolele sale, Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre minunata Schimbare la Faţă a lui Hristos şi mărturiseşte că şi el s-a învrednicit de această experienţă înaltă. Vrea să le aprindă creştinilor râvna, fiindcă ştia „că degrabă" va „lepăda cortid acesta" (II Petru 1:14). Este de mare însemnătate faptul că ceea ce consemnează aici o spune către sfârşitul vieţii sale, pentru a-i întări pe creştini în credinţa că Hristos este adevăratul Dumnezeu, faţă de Care suntem datori să arătăm ascultare desăvârşită. In continuare scrie: „Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru lisus Hristos şi venirea Lui nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!» Şi acest glas noi l-am auzit pogorăndu-se din cer pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul prorocesc mai întărit" (II Petru 1:16-19). Aici Sfântul Apostol Petru aduce propria sa mărturie pentru a învăţa că Hristos este Dumnezeu adevărat.

b) Sfântul Apostol Pavel face referire adeseori în epistolele sale la experienţele duhovniceşti de care s-a învrednicit prin Harul şi lucrarea lui Hristos. In cuvântarea ţinută înaintea regelui Agripa vorbeşte despre convertirea sa, adică despre experienţa trăită pe drumul Damascului, când L-a văzut pe Hristos în Lumină. Printre altele, spune: „Şi în felul acesta, mergând şi la Damasc, cu putere şi cu însărcinare de la arhierei, am văzut, o, rege, la amiază, în calea mea, o lumină din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui, strălucind împrejurul meu şi a celor ce mergeau împreună cu mine" (Fapte 26:12-13).

Corintenilor, care se arătau neîncrezători în autoritatea sa apostolească, Sfântul Apostol Pavel le răspunde, făcând vădită propria sa experienţă: „Oare nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe lisus, Domnul nostru ? " (I Corinteni 9:1). Iar în alt loc, pomenindu-i pe cei ce au fost martori ai învierii lui Hristos, la sfârşitul înşiruirii se include şi pe sine, spunând: „Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte devreme, mi s-a arătat şi mie" (I Corinteni 15:8). Mărturiseşte în faţa tuturor că L-a văzut pe Hristos în slava Sa, pricină pentru care şi este adevărat Apostol al lui lisus Hristos.

Dincolo de acestea, există şi o altă experienţă uimitoare trăită de Sfântul Apostol Pavel, pe care el însuşi o consemnează. Vorbeşte, desigur, ca despre altcineva, dar nu încape îndoială că este vorba despre sine însuşi. Scrie: „Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om in Hristos, care acum paisprezece ani -fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie -că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască" (II Corinteni 12:1-4).

Din acest fragment se vede faptul că, la nevoie, Sfântul Apostol Pavel se folosea de propria sa experienţă, la care face referire în epistolele pe care le adresează Bisericilor locale. Desigur, aceste experienţe sunt autentice, având toate caracteristicile care le atestă adevărul. De altfel, Sfântul Apostol Pavel pomeneşte toate acestea într-un duh de adâncă smerenie. Se simte ca un născut mai înainte de vreme şi, mai mult decât atât, mărturiseşte că nu descoperirile de care s-a învrednicit - în fapt, un dar al lui Dumnezeu - îl fac să se laude, ci trăirea tainei Crucii.

c) Şi în scrierile altor Părinţi se întâlneşte descoperirea trăirilor de care aceştia s-au învrednicit. L-aş aminti pe Sfântul Grigorie Teologul care, la vreme de mare nevoie, dă şi mărturia propriei sale experienţe în epoca în care a trăit Sfântul Grigorie Biserica se confrunta cu eresul arian. Arienii negau dumnezeirea Cuvântului întemeindu-se pe înţelegerea că din moment ce numai Dumnezeu este Cel Care îşi cunoaşte esenţa (ousia), iar Cuvântul nu cunoaşte esenţa Tatălui, Hristos nu este deofiinţă cu El, ci o creatură. Pe de altă parte, eunomienii susţineau că nu doar Cuvântul, ci şi omul cunoaşte esenţa lui Dumnezeu. Iar de vreme ce omul are şi el putinţa acestei cunoaşteri, Cuvântul nu este, potrivit învăţăturii lor, Dumnezeu. Totodată, eunomienii identificau esenţa lui Dumnezeu cu energia Sa, motiv pentru care învăţau că cine cunoaşte una dintre acestea, deţine şi cunoaşterea celeilalte.

Infruntând asemenea învăţături eretice, Sfinţii Părinţi au ajuns să dezvolte un adevăr teologic fundamental, statornicind că omul nu se poate împărtăşi de esenţa lui Dumnezeu, ci numai de energia Sa. Cunoaştem faptul că acest adevăr teologic a fost dezvoltat înde osebi de Sfântul Grigorie Palama, care s-a aplecat mai ales asupra laturii practice a acestei învăţături. Pe acest adevăr teologic s-a întemeiat şi învăţătura isihastă.

Făcând referire la arieni, mai cu seamă la eunomieni, Sfântul Grigorie Teologul trasează premisele adevăratei teologii, dar şi chipul ortodox al teologhisirii. Este vorba despre partea de început a binecunoscutelor sale cuvântări teologice. Referindu-se la cei „cărora le place să vorbească în termeni eleganţi şi subtili" şi care „au distrus orice cale a evlaviei", scrie că a cuvânta despre Dumnezeu nu este în puterea oricui, ci numai a celor „care s-au cercetat cu de-amănuntul şi care au înaintat pas cu pas în calea contemplaţiei şi care, înainte de aceste îndeletniciri, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care cel puţin se silesc să se cureţe". Acest fragment este cât se poate de însemnat, deoarece Sfântul Grigorie ne arată aici chipul ortodox al teologhisirii. Când mintea (nous), care este stăpânitorul omului, se curăţă de patimi şi nu cade în amestecarea pe care i-o pricinuiesc închipuirile răutăţii şi reprezentările înşelăciunii - curăţire ce se înfăptuieşte pe calea isihiei ortodoxe -, atunci omul dobândeşte părtăşia cu Dumnezeu şi poate, astfel, teologhisi cu încredinţare şi însuflare dumnezeiască. Aşadar, în forma sa cea mai pură, teologia este empirică, este una a experienţei. Iar această experienţă constă în împărtăşirea de energia nezidită a lui Dumnezeu.

Sfântul ajunge în punctul de a face referire şi la propria sa experienţă, pentru a sublinia adevărul că Hristos nu este o creatură a Tatălui. După cum arată Părintele profesor Ioannis Romanidis, Sfântul Grigorie „nu se slujeşte doar de texte scripturistice pentru a demonstra o anumită poziţie pe care o adoptă, nici nu se mărgineşte la experienţa Revelaţiei de care s-au învrednicit Prorocii, Apostolii şi Sfinţii pentru a pune temeliile teologiei care să desfiinţeze eresul eunomienilor, al arienilor ori al macedonie nilor, ci foloseşte, totodată, propria sa experienţă despre descoperirea slavei dumnezeieşti în firea omenească a Cuvântului, întocmai cum procedează şi alţi Părinţi ai Bisericii".

Care este experienţa la care face referire Sfântul Grigorie Teologul? Vorbind „despre teologie", Sfântul expune una dintre experienţele sale personale: „Acum însă, când încep să urc pe munte cu râvnă, sau, ca să spun mai drept, când mă strădui şi mă lupt să mă urc (pe de o parte din pricina nădejdii, iar pe de alta din pricina slăbiciunii), ca să ajung înlă- untrul norului şi să fiu de faţă cu Dumnezeu, căci aşa porunceşte Dumnezeu." Muntele este cel al contemplării, pe care Sfântul Grigorie este chemat să urce. Simte în sufletul său buna dorire pe care i-o insuflă nădejdea, dar şi zbaterea pe care i-o pricinuieşte slăbiciunea. Este grăitor faptul că, vrând să le împărtăşească credincioşilor care îl ascultă experienţa sa, îi roagă să urmărească cuvântul potrivit cu starea lor lăuntrică. Dacă cineva, spune Sfântul Grigorie, „este Aaron, să se urce şi să stea alături de mine". Dacă altul „este Nabab sau Abiud sau careva din adunarea bătrânilor, să se urce şi el cu mine, dar să stea mai departe, după vrednicia curăţeniei sale". Dacă cineva este necurat, „(...) nici măcar să nu se apropie, căci nu-i fără de primejdie apropierea". Tar dacă este doar vremelnic curăţit, „să rămână jos şi să asculte numai glasul şi trâmbiţa, adică goalele cuvinte ale evlaviei". „(...) Iar dacă cineva este fiară rea şi sălbatică şi nu este în stare să înţeleagă cuvintele de contemplaţie şi teologice, să nu se ascundă în tufărişuri hoţeşte şi cu răutate (...), sărind pe neaşteptate din ascunziş (...), ci tot mai departe să stea şi de munte să se depărteze, sau altfel va fi lovit cu pietre şi se va strivi. "

Este limpede faptul că Sfântul Grigorie se aseamănă pe sine cu Moisi, care a urcat pe Muntele Sinai şi s-a învrednicit de vederea-lui-Dumnezeu. Prin urmare, experienţa descoperirii ce i-a fost dăruită este asemănătoare cu cea a Prorocului Moisi. Fireşte, condiţia cerută pentru a ajunge la această descoperire este curăţirea. Cel necurat nu se poate împărtăşi de energia nezidită a iui Dumnezeu ca Lumină.

Iar după acest cuvânt de început, vrând să vorbească despre Dumnezeirea lui Efristos şi despre împărtăşirea de energia Sa nezidită, de care el însuşi s-a învrednicit, Sfântul Grigorie scrie: „Dar ce am păţit în această urcare cu mintea spre Dumnezeu, o prieteni şi cu mine iniţiaţi în aceleaşi taine şi împreună iubitori ai adevărului?

Alergam să cuprind cu mintea pe Dumnezeu şi astfel m-am urcat pe munte şi am pătruns în nor, ajungând înlăuntrul lui, adică în afara materiei şi a celor materiale, reculegându-mă în sine-mi, pe cât mi-a fost cu putinţă. Dar, după ce am privit în faţa ochilor, de abia am văzut lucrurile dinapoia lui Dumnezeu şi pe aceasta am putut s-o fac oblăduit de piatra, adică de Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a întrupat pentru noi; şi, privind puţin prin nor înlăuntru, nu am văzut prima si preacurata Lui natură şi cunoscută numai de ea însăşi, adică de Treime, natură care rămâne înlăunirul primei catapetesme şi este acoperită de heruvimi, ci pe cea din urmă şi care cea dintâi ne iese în cale. Iar aceasta este, pe cât mi e cu putinţă să înţeleg, maiestatea lui Dumnezeu sau, ca s-o numesc ca dumnezeiescul David, măreţia Lui care se vede în făpturile Lui şi în cele întemeiate şi guvernate de El. Căci spatele lui Dumnezeu îi alcătuiesc lucrurile care, deşi aşezate înapoia Lui, ne arată existenţa Lui."

Sfântul Grigorie Teologul atrage atenţia asupra faptului că, în timpul contemplării, omul se împărtăşeşte de Harul nezidit, iar nu de esenţa lui Dumnezeu. Fireşte, după cum am văzut mai sus, afirmă aceasta în virtutea descoperirii de care s-a învrednicit el însuşi.

d) Această „tactică" a teologhisirii în lumina experienţei personale, aceeaşi cu cea a Prorocilor şi a celorlalţi Sfinţi - fapt pentru care şi este în chip limpede o experienţă a Bisericii -, a fost urmată de mulţi alţi Sfinţi Părinţi. Aş vrea să amintesc aici de Tomul aghioritic, care a fost alcătuit în vremurile tulburi ale controversei isi- haste dintre Sfântul Grigorie Palama şi filosoful Varlaam. Potrivit unor mărturii pe care le pune la dispoziţie textul însuşi, autorul său pare a fi chiar Sfântul Grigorie Palama. In acest Tom sunt expuse toate punctele centrale ale învăţăturii sale cu privire la potrivnicii isihaştilor. Scrierea se încheie astfel: „Acestea le-am învăţat din Scripturi; acestea le-am primit de la Părinţii noştri; acestea le-am cunoscut prin puţina noastră cercare. Acestea ştim că le-a scris şi preacinstitul între ieromonahi cuviosul Grigorie (Palama), pentru cei ce trăiesc cu sfinţenie o viaţă de liniştire, urmând întocmai predaniile sfinţilor. Acestea le-am semnat spre încredinţarea cititorilor. " Semnează, totodată, douăzeci de monahi de seamă ai Sfântului Munte. Suntem încredinţaţi, de altfel, că învăţătura Sfântului Grigorie Palama este adevărată de vreme ce despre ea dă mărturie experienţa personală a tuturor acestor Cuvioşi Părinţi. Formula de încheiere amintită arată că au fost şi vor fi încă, în răstimpul istoriei, oameni cu aceeaşi experienţă a vederii-lui-Dumnezeu de care s-au împărtăşit şi Prorocii, Apostolii, Sfinţii şi, în genere toţi cei încercaţi în viaţa duhovnicească. Şi, fireşte, după cum am arătat, experienţa personală este adevărată în măsura în care ea se regăseşte în experienţa Bisericii, pe care o întâlnim la Proroci, la Apostoli şi la Sfinţi.

e) Aceeaşi linie este urmată şi de Sfântul Simeon Noul Teolog. In multe dintre scrierile sale, Sfântul face arătate experienţele pe care le-a dobândit prin lucrarea Duhului Sfânt. A fost un Sfânt văzător-de-Dumnezeu, fapt pentru care s-a şi învrednicit de numele „Noul Teolog". Aş vrea să mă opresc, însă, asupra uneia dintre experienţele pe care acesta le-o descoperă monahilor, fiilor săi duhovniceşti, cuprinsă în scrierea Despre vedere şi descoperire şi luminata rugăciune. [Şi cum cel aflat sub stăpânirea iubirii lui Dumnezeu şi călăuzit spre adâncul smeritei cugetări este lucrat de Duhul Sfânt].

Pentru început, trebuie să vedem care este pricina pentru care Sfântul Simeon le descoperă această experienţă fiilor săi duhovniceşti. Ce l-a făcut să dezvăluie asemenea taine ascunse? La sfârşitul cuvântării, Sfântul însuşi arată motivele care l-au îndemnat să procedeze astfel. Spune că nu a năzuit să vâneze slava, cinstea şi lauda, întrucât cel care caută slava omenească este lipsit de minte şi străin de slava lui Dumnezeu, ci le vorbeşte ucenicilor săi ca aceştia să înţeleagă „nemăsurata iubire de oameni a lui Dumnezeu" şi însemnătatea poruncilor Sale, de vreme ce păzirea poruncilor lui Dumnezeu îl conduce pe om la bunuri atât de mari. Totodată, ca ei să dobândească iubirea de Dumnezeu, să deprindă „înălţimea smereniei şi mărturia iubirii desăvârşite", să cunoască faptul că Dumnezeu S-a plecat şi S-a deşertat pe Sine şi, mai mult decât atât, să primească înştiinţare de faptul că „în chip neaşteptat, cei întunecaţi devin lumină". Aşadar, scopul acestei didahii este unul prin excelenţă pastoral. Iar aceasta se petrece, desigur, către sfârşitul vieţii sale, când Sfântul, văzând că se apropie ceasul adormirii sale, a vrut să le lase ucenicilor o seamă de sfaturi şi să le arate care sunt îndeobşte mijloacele ortodoxe prin care puteau împlini scopul pentru care au fost zidiţi.

Ierotheos, mitropolit al Nafpaktosului
Vremea lucrarii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vreme lucrarii"

• Mantuirea si aspectele ei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea obiectiva privita interconfesional
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica