[scrisoarea a douăsprezecea]
Arhitectura bisericească are propriile sale canoane: nerespectarea lor are un caracter şi mai monstruos decât devierile din domeniul iconografiei. Neglijarea acestor cutume din partea autorităţilor religioase aproape că nu a cunoscut limite. Mi-a fost dat să aud din gura unui preot o serie de laude care se refereau la decoraţia altarului unei biserici de secol XVIII, clădite în stil rococo, în care i-a fost dat să slujească pentru o vreme. Era încântat de opulenţa şi eleganţa aspectului pe care-l avea baldachinul înălţat deasupra mesei prestolului, care amintea (precum îmi închipui) baldachinul din alcovul împărăteselor din al XVIII-lea veac. El îmi vorbea despre canapelele moi, tapiţate cu stofa colorată, aşezate de-a lungul pereţilor altarului, despre covoarele aşternute pe duşumea, despre sfeşnicele cu lucrătură năstruşnică şi altele asemenea.

Părintele a recunoscut că se simţea acolo ca într-o sufragerie luxoasă şi rafinată. Şi toate astea nu le spunea un oarecare „popă” provincial, pe care nemaipomenita privelişte îl făcuse să „vadă dublu”; acestea le spunea un om foarte cultivat, care absolvise o universitate, şi unul deloc indiferent faţă de rigoarea ritualurilor bisericeşti; om bine informat în materie de artă, care ştia să deosebească stilurile acesteia şi care ar fi putut, aparent, să simtă incompatibilitatea dintre maniera rococo şi duhul slujbelor pravoslavnice. Dacă până şi un asemenea preot se arată a fi neajutorat în probleme de acest fel, ce să mai zicem despre unii înalţi ierarhi, a căror instrucţie se produce, de regulă, în lipsa oricărei înrâuriri a artei... Pentru aceştia, orice biserică, indiferent cum s-ar construi şi decora, devine „loc sfânt” dacă este sfinţită după toate canoanele, iar a o „critica” din perspectiva decoraţiei exterioare se considera a fi un lucru condamnabil. Şi iată, ca rezultat al „păcatului” astfel înţeles, în Biserica rusă s-a strecurat erezia, întruchipată în forme plastice şi extinsă până la dimensiuni grandioase, astfel încât prin grosimea acestui ereticism compact, care domneşte în Biserica rusă de vreo trei secole, cu greu se mai poate restabili adevărul, încă de la finele secolului al XVII-lea, prin aşa-numitul „stil narâşkinian”, bisericile au început a se împodobi de o manieră care aminteşte de saloanele domniţelor.

Cu iconostasele cioplite în spiritul rococoului, auritele „canapele”, baldachinele fastuoase, unde, în decorul ornamental, alături de cruci erau presărate felurite steme princiare şi cneziale, nu se puteau asorta decât perucile, aluniţele false şi crinolinele, nicidecum rasele cernite ale monahilor sau hainele simple ale enoriaşilor. Stilul epocii era reţinut, însă canonul bisericesc şi „buna cuviinţă” liturgică au fost profanate. Iar începând cu epoca clasicismului a devenit anevoios să mai distingi un lăcaş sfânt de o clădire lumească. Mergând prin faţa bisericii pariziene „Madeleine”149, cu impunătoarele sale colonade şi fronton în stil corintic, este dificil să spui cu precizie ce e aceasta: un teatru sau o bursă de comerţ. Aceleaşi lucruri se pot spune şi despre locaşurile de închinare catolice din Petersburg de pe bulevardul Nevskii, proiectate de arhitecţi occidentali de prima mână, precum de la Mothe150 sau Quarenghi151.

In Moscova, colonada porticului bisericii înălţării, de lângă porţile Nikitskie, evocă imaginea intrării în Teatrul Bolşoi. Dar câte biserici circulare, amintind îndeaproape de chioşcurile din parcuri cu denumirile de „Locaşul prieteniei”, „Ermitaj”, „Pavilionul rozelor” ş.a.m.d., n-au fost semănate prin vechea Rusie moşierească, prin conacele aristocraţilor ei!

Biserica Mântuitorului Hristos din Moscova (Hrom Hrista Spasitelia) sau catedrala Sfântului Isaachie (Isaa- kievskii Sobor) din Sankt-Peterburg sunt deja necanonice prin însuşi faptul ca au intrări de acces din toate patru părţile. Prin urmare, şi partea de răsărit, unde ar trebui să fie absida altarului, este elaborată sub formă de intrare (deşi, de facto intrarea, aici lipseşte). Din acest motiv, înfăţişarea lăcaşului este depersonalizată din toate cele patru laturi. Asta pentru că biserica în forma sa canonică întruchipează o navă care pluteşte, ca un liman mântuitor, prin viforul mării vieţii. Ca şi în cazul corăbiei, biserica trebuie să aibă „proră” şi „pupă”, după 1845, este considerat una dintre încarnările cele mai desăvârşite ale stilului arhitectural neoclasic (n. red. rom.).

Ce reprezintă, în esenţă, un lăcaş sfânt ortodox sub aspectul construcţiei arhitecturale, privit din punctul de vedere al semnificaţiei? Imi amintesc în acest context de o broşură nu prea mare, semnată de N.I. Troiţkii, editată la Tuia152, care oferă un răspuns destul de temeinic la întrebarea aceasta. Literatura teologică nu trece sub tăcere problema sensului bisericii, iar din indicaţiile disparate se poate articula un tablou destul de închegat.

Biserica este o corabie. Totodată, este universul. Altarul este cerul. Partea de mijloc este destinată credincioşilor ce iau parte la slujbe şi „care se închipuie pre sine ca în ceruri stând”. Partea de apus, dinspre ieşire, era ocupată altădată de cei „chemaţi”, care încă se pregăteau de primirea ortodoxiei. Ei nu participau la slujbe, ci erau doar ascultători. De aceea, când începea canonul euharistie, iar diaconul rostea: „Cei chemaţi, ieşiţi”, catehumenii părăseau locaşul. Această a treia parte a bisericii avea în vechime şi funcţia de trapeză, unde, în timpuri foarte îndepărtate, în timpul lungilor slujbe mănăstireşti enoriaşii întindeau, într-adevăr, o masă frugală. Pridvorul a apărut mult mai târziu. El este rezultatul evoluţiei tendinţelor burgheze din interiorul culturii feudale. In bisericile moscovite ale secolului al XVII-lea, acesta începe să înconjoare biserica din trei laturi. In interiorul lui se amenajau laviţe pentru odihnă, şi tocmai aici cei sosiţi, uneori de departe, îşi aranjau treburile lumeşti, aflau noutăţile politice şi sociale, încheiau tranzacţii negustoreşti - pe scurt, între două rugăciuni, fiecare pălăvrăgea cum putea.

Compartimentată în trei spaţii distincte, biserica reprezenta cele trei trepte ale suirii sufletului creştin de la grijile lumeşti la raiul ceresc. Altarul, unde nu aveau acces cei neiniţiaţi, reprezenta treapta ultimă şi cea mai însemnată, fiind ceva mai ridicat faţă de nivelul restului pardoselii. Din amvon preotul binecuvânta poporul, şi în amvon suiau credincioşii pentru a primi taina Euharistiei. Partea centrală a bisericii era de obicei acoperită de o cupolă, care simbolizează cerul, ce îi cuprinde în sfera sa pe toţi credincioşii Bisericii. în calotă era reprezentat Pantocratorul, Care binecuvântează cu dreapta. Cupola se sprijinea pe patru stâlpi - întruchiparea Apostolilor, stâlpii Bisericii. Pe pandantivi, care reprezintă un element constructiv ce face trecerea de la tamburul circular al cupolei către laturile pilonilor, erau reprezentaţi cei patru Evanghelişti. Şi aici, arhitectura dimpreună cu iconografia exprimă simbolic însemnătatea Evangheliştilor ca verigi de legătură între Hristos - capul Bisericii - şi lumea apostolică. Pilonii sunt acoperiţi pe laturi cu imaginile Apostolilor - de regulă, în statură întreagă. Peretele de miazănoapte este acoperit cu fresce pe temele ciclurilor mariale, iar cel de miazăzi - cu scene din viaţa lui Hristos.

In faţa ochilor celor aflaţi în biserică, iconostasul dezvăluie în forme plastice toată învăţătura Bisericii sub forma registrelor compartimentate în retabluri. La terminarea slujbei, când credinciosul se întoarce către ieşire, peretele de apus îl întâmpină cu grandioasa compoziţie a Judecăţii de Apoi, care trebuie să-i reamintească mereu ce îl aşteaptă dincolo de mormânt dacă după ieşirea din biserică va fi nepăsător faţă de învăţătura pe care a contemplat-o în reprezentările plastice de pe iconostas şi de pe murii bisericii. Acesta este, foarte pe scurt, conţinutul arhitectural - şi cel iconografic, legat de acesta - pe care îl exprimă detaliile constructive ale lăcaşului sfânt.
Să ne imaginăm că se edifică un lăcaş fără cei patru stâlpi de susţinere, cum deja se întâmpla şi în veacul al XlV-lea.

Prin asta se exclud din simbolistica bisericii Evangheliştii şi Apostolii ca stâlpi ai Bisericii. Iar dacă cupola ar fi înlocuită de un tavan plat, ar dispărea ireversibil expresia vizual-simbolică a ideii de unitate a Bisericii, al cărei cap este Hristos. Imaginaţi-vă că sobra simplitate şi limpezime a învăţăturilor creştine, congenital întruchipate de iconografia timpurilor străvechi, este îmbrăcată în volutele frivole ale rococo-ului. Ce credeţi, va fi încălcat sensul învăţăturii de credinţă printr-o astfel de formă sau nu?

Structura tetraedrică a locaşului de închinare, adoptată în vechime şi încălcată în secolele XVII-XIX, întruchipează orientarea egală a propovăduirii Bisericii către cele patru părţi ale lumii. Sfântul oraş Ierusalim din „Apocalipsă” e, de asemenea, tetraedric. Şi cetatea este în patru colţuri, şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea (21, 16). Formele elipsoidale, rotondale şi altele denaturează acest sens şi, drept urmare, încalcă dogmele învăţăturii bisericeşti. Din cele spuse decurge clar concluzia: construcţiile în stil baroc, rococo, empire şi alte asemenea nu pot fi recunoscute drept canonice.

In secolul al XV-lea poporul rus ştia clar ce înseamnă o biserică ortodoxă, construită cu respectarea vechilor tradiţii bizantino-ruse. Atunci când Aristotele Fioravanti, constructorul bisericii Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul moscovit, şi-a făcut apariţia în Moscova, Ivan al III-lea l-a trimis în oraşul Vladimir, pentru ca vestitul italian să îşi însuşească pe exemplul bisericii cu acelaşi hram, din secolul al XlI-lea, toate tradiţiile arhitecturii tradiţionale. Iată calea, iată unde şi cum trebuie căutate criteriile pentru determinarea canonicităţii arhitecturii bisericeşti.

Nikolai M. Tarabukin

Fragment din cartea "Sensul icoanei", Editura Sophia

Cumpara cartea "Sensul icoanei"

149 Respectivul edificiu, conceput de Napoleon I ca templu al gloriei armatelor sale în 1806 şi transformat în lăcaş de cult catolic
150 Jean Baptiste Vallin de la Mothe (1728-1800), arhitect francez care a lucrat mult în Rusia (n. red. rom.).
151 Giacomo Antonio Domenico Quarenghi (1744-1817), arhitect şi pictor italian, unul dintre reprezentanţii prolifici şi cunoscuţi ai stilului neoclasic, care a realizat în Rusia cea mai însemnată parte a lucrărilor sale (n. red. rom.).
152 N. I. Troiţkii, Hristianskiipravoslavnâi hram v ego idee. Opât iztasneniia simvoliki hrama v sistematiceskom izlojenii (Locaşul de cult ortodox în ideea sa. Incercare de explicare a simbolisticii locaşului de cult într-o expunere sistematică), Tuia, 1916 (articol din Tulskie eparhialnâie vedomosti, apărut ca publicaţie separată) (n. red. ruse).

 

• Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Acatiste

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: