Sinele in comuniune

Sinele in comuniune Mareste imaginea.

Ca terapeut am participat la procese de terapie, câteodată cu satisfacţie, alteori cu dezamăgire. Uneori uitam că nu eram numai eu cel ce oferea terapia, ci era şi ceva aflat în cei supus terapiei, ceva între mine şi el.

Numai terapeutul care crede în posibilităţile pacientului însuşi poate cu adevărat să vindece. Fie numeşte această putere puterea terapeutică a firii, fie puterea terapeutică a Iui Dumnezeu, terapeutul capabil crede că pacientul lupta alături de el împotriva bolii. Intr-un anume fel, terapeutul doar consolidează acea putere şi spune dimpreună cu Amroise Pare, părintele chirurgiei: „Eu am legat rănile şi Demnezeu l-a vindecat ", sau împreună cu Freud: „Noi suntem moaşele care luăm parte la naşterea unui sine sănătos".

In timp ce ar ti fost anti-terapeutic pentru mine să ajung la concluzii exclusiv sumbre, ar fi fost de asemenea anti-terapeutic sa nu dau părţii întunecate ceea ce datorez. Numai printr-o recunoaştere continuă a posibilităţii că boala exista se poate atinge sănătatea, fie ea şi temporară, şi să se preîntâmpine boala, chiar dacă parţial.

S-a susţinut deja că moartea vine din pricina lipsei prezenţei umane şi iubirii în viaţa noastră, când facem din sinele nostru centrul vieţii şi nu trăim într-o comunitate interactivă. Ne validăm şinele când ne oferim celorlalţi. Comunitatea e cea care ne ajută să căpătăm certitudinea privitoare la cine şi ce suntem. Fără aceasta avem identitate incertă.

Insă comunitatea, aşa cum de obicei o percepem, nu e suficientă. Există un element al participării care e dincolo de comunitate şi nu doar validează, ci şi vindecă. Acei element poartă numele de comuniune şi e răspunsul dat iadului.

Comuniunea înseamnă relaţia dintre părţi; a tuturor părţilor, a binelui şi răului, a generalului şi individualului, a divinului şi umanului. Este terapia fărâmiţării pe care am ajuns s-o cunoaştem ca iad. Sub aspect istoric, comuniunea are loc sub cel puţin trei forme: a Sfinţilor, între Biserica luptatoare şi cea triumfătoare, a Cinei Euharistice şi a celei dincolo de orice simbol, care se realizează cu suspine negrăite, după cum spune Pavel. Fiecare dintre acestea arata spre celelalte.

Comuniunea Sfinţilor este un termen care are importanţă pentru cei ce se unesc cu totii laolaltă ca parte a comunităţii izbăvitoare - care e scopul de a fi al Bisericii dar care nu se realizează niciodată în chip deplin şi prin intermediul unirii in timp şi spaţiu cu toţi cei ce, fie au murit, fie încă nu s-au născut. Această comuniune e o fraternitate care depăşeşte rasele umane şi legăturile exterioare intr-o realitate de care ne amintim la prâznuirea pomenirilor Sfinţilor şi la înmormântări şi de care, de obicei, ulterior uităm.

Principiul unificator al comuniunii Sfinţilor este credinţa că Hristos a descoperit omului ce este el cu adevărat, adică o persoană care poate deveni ea însăşi purtând greutăţile celorlalţi şi lăsându-i pe ceilalţi să-i ridice poverile, fiindcă nici un om nu-şi poate ridica greutăţile de unul singur. Acesta este sensul Crucii.

Comuniunea Cinei Euharistice tace trimitere la Pastele evreiesc - sărbătoarea pomenirii de către evrei a eliberării din sclavia egiptenilor. Mulţi susţin că Cina cea de Taina a fost o masa pascală a lui Hristos cu ucenicii Săi, si acest fapt a fost adoptat de Biserică drept amintire a propriei eliberări.

Cina Euharistiei are multe sensuri: din punct de vedere psihologic înseamnă comuniunea între cei ce se fac părtaşi; din punct de vedere teologic înseamnă părtăşia fiecărui participant cu Cel Ce a înfiinţat Taina.

Simbolul Tainei e hrana, ca simbol primordial şi organic al hranei supreme şi al euharistiei primitoare. Chiar şi în ce priveşte acest sens simplu se adaugă cea mai personală apercepţie a Întemeietorului tainei. Hristos devine parte a sinelui şi sinele parte a trupului lui Hristos. Cuvintele „Acesta este Trupul Meu" se referă la continuitatea între Hristos şi poporul Său, Care hrăneşte şi judecă, căci a te afla în continuitate cu Hristos înseamnă a fi „condamnat" la slava smeritoare de a deveni pod între natură şi om, între lucruri şi persoane.

A fi pod înseamnă pentru om slava şi chinul său. Chinul constă în faptul că, atunci când nu e în comuniune, el şi lumea se despart, şi, când e în comuniune, el şi lumea sunt judecaţi pentru că tocmai aceasta e clipa în care omul simte că e şi trebuie să fie podul şi purtătorul poverilor, clipa în care el îşi recunoaşte şi mai acut eşecul.

Aceasta e clipa recunoaşterii celei mai mari posibilităţi prin care omul are parte de cea mai radicală judecare a sinelui. Nu e, aşadar, ciudat că mobilizează atâtea resurse spre a evita să recunoască faptul că e pod.

Intr-o mare măsură religia este cea mai populară formă de apărare faţă de judecarea şi bucuria următoare unei asemenea recunoaşteri; cât de ciudată nu devine religia din pricina pervertirilor suferite din partea oamenilor... Oamenii sunt preocupaţi mai mult de a realiza decât de a fi, de a evita mai degraba pacatele decât de a-şi accepta starea de pacatoşenie, de a vâna sfinţenia în absenţa aproapelui sau de a constrânge aproapele să devină fără voia sa următor unui scop comun. Se poate chiar să anuleze comuniunea în lupta pentru realizarea sensului ei teologic sau a formei ei exterioare, distrugând fraternitatea, făcând-o mai degrabă exclusivistă decât solidară.

Se poate să se concentreze asupra credinţei adevărate care regresează într-un acord dogmatic sau într-o mântuire al cărei principiu e negocierea. Se poate, de asemenea, să aleagă o desăvârşire morală în sensul unui legalism fără har, uitând de „minunea beată", cum a fost caracterizată prefacerea apei în vin la nunta din Cana. Astfel, rigurozitatea şi grandilocvenţa au înlocuit bucuria şi spontaneitatea, iar conformarea şi exclusivismul - fraternitatea care ar fi putut să-l cuprindă în ea şi pe Iuda.

Acolo unde deformările persistă, nevoia fundamentală a omului rămâne neîmplinită. De vreme ce atât iadul, cât şi Raiul sunt înăuntrul nostru, sinele nu le poate separa. Mantuirea nu poate exista în afara Bisericii nu doar pentru că Biserica deţine adevărul, ci pentru că o comunitate izbăvitoare e parte indisociabilă a oricărei izbăviri. A ridica unul greutăţile celuilalt, a arunca poverile unui om asupra lui Hristos, a ridica Crucea, a muri pentru a trăi şi a trai pentru a muri - toate acestea nu pot avea loc în izolare, ci se înfăptuiesc înăuntrul unei relaţii cu Dumnezeu şi cu sinele în limitele fraternităţii unei comunitati izbavitoare.

Insă comunitatea nu e întotdeauna izbăvitoare şi, chiar şi atunci când pare izbăvitoare, poate deveni ea însăşi dumnezeu, conducând la idolatrii noi. Orice bine tinde sa degenereze în rău când e absolutizat, sau intr-un idol, când e zeificat. Cel mai însemnat lucru dat de Dumnezeu devine satanic când e confundat cu Dumnezeu însuşi. Se spune că Augustin ar fi afirmat cândva: „Şi aceasta eşti Tu’', „Nici aceasta nu eşti Tu". Aceste cuvinte se corijează unul pe altui. Când oamenii nu reuşesc să vadă binele în orice creaţie, se ia în considerare prima parte „Şi aceasta eşti Tu". Când oamenii idolatrizează orice şi pe oricine, până şi pe cel mai însemnat şi mai bun, a doua parte „Nici aceasta nu eşti Tu" acuză şi detronează [lucrurile respective].

[Expresia] „Şi aceasta eşti Tu" trebuie întotdeauna echilibrată cu „Nici aceasta nu eşti Tu". Aceasta declară Nikolai Berdiaev când spune: „Există o Biserică cu un mod de a fi existenţial, care e comunitate şi fraternitate, şi există Biserici care se reduce la obiectualizari şi instituţii sociale. Când Biserica - obiectualizare şi instituţie socială - e considerată sfântă şi infailibilă, atunci încep crearea unui idol şi sclavia omului... Omul are capacitatea de a transforma iubirea faţă de Dumnezeu şi ideile cele mai multe in cea mai înfricoşătoare sclavie."

Al treilea sens al comuniunii îl alcatuieşte o categorie pe care mulţi ar numi-o ne-teologică şi ne-bisericească, dacă nu chiar anti-teoiogică şi anti-bisericească. E comuniunea care uneşte într-o recunoaştere reciprocă, neformulată în cuvinte, pe cei ce vorbesc unul celuilalt şi ascultă unul pe celălalt, la răscrucea dintre lumea duhovnicească şi cea terestră. Aceşti oameni sunt poduri între sine şi ceilalţi, fie că o ştiu, fie că nu, pentru că în existenţa lor are loc o deschidere spre toate posibilităţile.

Deoarece comuniunea se realizează prin deschiderea lor şi fiindcă nu şi-au întrerupt participarea la interschimbabilitate, preocupaţi fiind de simbolurile comuniunii. Dacă resping ceva, acestea sunt raţionalizările tainei şi ale comuniunii, în care adesea cei religioşi încearcă să închidă taina, subminând-o fatal.

Aceşti oameni pot avea o relaţie esenţială cu taina lui Dumnezeu fără a da de înţeles aşa ceva, fiindcă nu sunt preocupaţi să identifice taina lui Dumnezeu cu raţionalizările ei, înfăptuite de cei religioşi. Pot fi în comuniune fara distragerile prilejuite de simbolurile exterioare ale religiei, filosofiei, dogmelor şl ritualurilor religioase. E posibil să nu conştientizeze că funcţionează ca poduri de comuniune. Cei care au absolutizat cele exterioare se poate să-i judece pe aceşti părtaşi tăcuţi ai comuniunii, dar nu pot rupe legătura dintre ei şi legătura dintre ei şi realitate. De cealaltă parte, aceşti părtaşi tăcuţi nu sunt in poziţia de a-l judeca pe omul pentru care schemele exterioare sunt importante, pentru că se poate să se fi îmbibat cu duhul, puterea şi iubirea, încât să funcţioneze ca un mijloc de comuniune şi har.

Toţi oamenii suntem poduri între două lumi, între lumea naturală şi cea duhovnicească, între lumea naşterii şi aceea a renaşterii. Oamenii care reuşesc o deschidere în ambele direcţii devin instrumente ale harului şi se află înăuntrul harului. Radiază o deschidere vivificatoare, care nu pretinde plată in avans. Sunt deschişi atât spre a da, cât şi spre a primi, spre a vindeca, cât şi spre a se vindeca, spre a ierta, cât şi spre a fi iertaţi.

Iertarea înseamnă că ambii trebuie să se ierte, pentru că iertarea este o ofensă pe care cel iertat trebuie mai întâi să o suporte si apoi să o ierte. Numai în spaţiul harului, al unei dimensiuni care poate tolera absurdul, caraghiosul, ceea ce e binecuvântat şi ceea ce e ciudat, se pot întâmpla [acestea]. Harul e dar, însă adesea noi oamenii cerem darul, în timp ce am refuzat ceea ce ne-a fost dat, adică şinele nostru şi şinele celorlalţi, taina, măreţia şi martiriul existenţei, taina, minunea şi groaza de nepătruns ale celorlalţi.

Că infinitul este inevitabil să cuprindă şi limitatul - care va fi neîndoielnic integral prezent in fiecare ungher al timpului, în fiecare moment e destul de evident. Spre a, evita această concluzie evidentă şi a scăpa de u uşurinţele sale practice, cei mai vechi şi mai severi cugetatori creştini şi-au consumat toată ingeniozitatea, iar creştinii moralişti, toată puterea de convingere şi de coerciţie.

Aceasta e lumea căzută - au propovăduit intelectualii - şi firea, atât omenească, cât şi cea sub-omenească, este fatal coruptă. De aceea, au spus moraliştii, firea trebuie combătută pe toate fronturile. Să fie reprimată în sine şi să fie declasată în exterior. Insă numai prin datul firii se poate nădăjdui că vom primi darul harului. Numai acceptând ceea ce a fost dat aşa cum ne-a fost dat vom îndeplini prezumţiile primirii darului. Numai în virtutea faptelor vom ajunge la faptul primordial.

Harul se poate impune atât cât se poate impune iubirea. Atât una, cât şi cealaltă pur şi simplu se întâmplă. Există circumstanţe care pot favoriza sau împiedica prezenţa lor, dar nu putem cu ajutorul fanteziei să le provocăm sau să le manipulăm apariţia.

Pr. Filoteu Faros

Fragment din cartea "Cum sa ne punem in valoare darurile", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa ne punem in valoare darurile"

Pe aceeaşi temă

23 Februarie 2018

Vizualizari: 295

Voteaza:

Sinele in comuniune 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

cunoasterea de sine

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE