Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, duminica trecută, în legătură cu pilda vameşului şi a fariseului, spuneam în ce împrejurări a zis Domnul Hristos această pildă, cui i s-a adresat când a spus-o, şi am spus că în Sfânta Evanghelie e scris că Domnul Hristos a adresat pilda aceasta, cu vameşul şi fariseul, unor oameni care se credeau mai buni decât ceilalţi, care se socoteau drepţi, care li priveau de sus, cu dispreţ, pe ceilalţi oameni.

Nu am spus atunci - şi o să spun acum - ce pildă a rostit Domnul Hristos înainte de pilda cu vameşul şi cu fariseul. De fapt, acea pildă s-a citit din Sfânta Evanghelie in ziua precedentă, adică sâmbătă, la Sfânta Liturghie. E vorba de pilda cu judecătorul nedrept şi cu femeia văduva. Se insistă în această pildă pe stăruinţa în împlinirea unui gând, a unei dorinţe, şi Domnul Hristos a spus pilda aceasta, după cum ne informează Sfântul Evanghelist Luca, către oamenii care erau de faţă, cu scopul de a-i îndemna să se roage neîncetat şi să nu se lenevească. Aşa e scris in Sfânta Evanghelie de la Luca, versetul 1 din capitolul 18: Le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna si să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1) în rugăciune. In pildă e vorba de un judecător dintr-o cetate, despre care Domnul Hristos spune că de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina (Luca 18, 2). In aceste cuvinte ale Domnului Hristos se afirmă adevărul că oamenii care fac rău, care fac fapte rele, care nu trăiesc o viaţă bine rânduită sunt oamenii care nu ştiu de Dumnezeu si nici de ruşinea de oameni.

Cineva care ştie de Dumnezeu ştie si de frică de Dumnezeu, se raportează la Dumnezeu, se gândeşte la Dumnezeu si nu face orice, si ştie si de ruşine de oameni.

Or, acel judecător, spune Domnul Hristos, de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina. La acel judecător mergea mereu o femeie care îl ruga să-i facă dreptate într-o chestiune a ei, nu ne spune Domnul Hristos ce anume urmărea femeia. Şi judecătorul o vreme nu a vrut să îi facă dreptate. De ce? Simplu: pentru că de Dumnezeu nu se temea si de oameni nu se ruşina. Si atunci făcea ce voia el. Dar, de la o vreme, când a văzut că femeia mereu, mereu stăruie, chiar el a zis: deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi îi voi face dreptate ca să nu mai vină şi să mă supere cu stăruinţele ei. Şi după ce a spus Domnul Hristos pilda aceasta, a întrebat El dacă s-a întâmplat aşa cu un om, care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina, şi care până la urmă a făcut dreptate pentru că a stăruit foarte mult femeia - şi când ne gândim la o femeie văduvă ne gândim nu numai la o femeie care nu are soţ, ci ne gândim la o femeie care nu are sprijin, care trebuie să-şi rezolve singură problemele. Oare Dumnezeu nu va face dreptate celor ce strigă către El ziua şi noaptea?

Iată o pildă în care Domnul Hristos ne îndeamnă la stăruinţa în rugăciune. Adică dacă urmărim ceva de la Dumnezeu, să şi stăruim pentru a primi ceea ce dorim noi să primim. Şi sigur că Dumnezeu ne va ajuta, cum ştie El, nu cum vrem noi. De ce nu cum vrem noi? Pentru că noi, de multe ori, nu cerem de la Dumnezeu ceea ce ne este de folos şi Dumnezeu ne dă ceea ce este de folos. Şi de multe ori Dumnezeu ne lasă anume fără răspunsul aşteptat ca să fim şi mai stăruitori, şi mai rugători. Şi după această pildă în legătură cu stăruinţa în rugăciune urmează pilda cu vameşul şi cu fariseul, care este o pildă legată tot de rugăciune. De data aceasta rugăciunea făcută diferit de un fariseu faţă de un vameş.

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, pe călugări oamenii îi ştiu rugători către Dumnezeu. Cât se roagă un călugăr, cât poate să se roage nu ştie nimeni. Şi nu ştie nici cel care se roagă cât ar putea să se roage. Ceea ce trebuie să ştim noi însă este că un călugăr trebuie să devină rugăciune, adică viaţa lui să fie ca o rugăciune. In toate laturile vieţii călugărul să se prezinte ca rugător. Este scris în Pateric aceasta: „Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă.” Ce vrea să spună aceasta? Adică, dacă e vorba de un program de rugăciune, şi îmi fac un program de dimineaţă, un program de seară, un program anume, şi nu caut să fiu mereu în rugăciune, în legătură cu Dumnezeu înseamnă că nu mă rog nici atunci când mă rog în cadrul programului de rugăciune. De ce? Pentru că rugăciunea este oglinda sufletului. Vrei să ştii cum te raportezi la Dumnezeu, cum te raportezi la oameni, la lumea aceasta, la tine însuţi? Atunci gândeşte-te cum te rogi şi vei şti şi legătura ta cu Dumnezeu, cu lumea, cu tine însuţi. Sfântul Isaac Sirul are cuvântul că, dacă eşti tulburat la rugăciune de lucrurile veacului acestuia, dacă te gândeşti la lucruri străine de rugăciune înseamnă că atunci când te rogi nu trăieşte Hristos în tine, ci lumea trăieşte în tine. Dacă te gândeşti mereu la suferinţă, la boală trupească, la lucruri care ţin de trup, zice că nu Hristos trăieşte în tine, ci trupul trăieşte în tine.

Şi atunci se pune întrebarea: dacă ne cercetăm pe noi înşine în ceea ce priveşte rugăciunea, şi vedem că suntem asupriţi - pur şi simplu asupriţi de păcate, de nelu- ări-aminte, de împrăştiere, de nepăsare, de preocupare mai mult de lumea aceasta -, dar vrem să apărem cumva în faţa oamenilor spre cinstire din partea lor, în loc să ne rugăm, atunci facem oare ceea ce vrea Dumnezeu? Fără îndoială, nu facem ceea ce vrea Dumnezeu. De ce? Domnul Hristos ne-a spus: Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor. Adevărat grăiesc vouă: Şi-au luat plata lor (Matei 6, 5). Adică un lucru care te apropie de Dumnezeu nu trebuie să te pună în atenţia oamenilor. Dacă faci un lucru să ştie oamenii că faci lucrul acela înseamnă că, de fapt, nu-l faci pentru Dumnezeu, ci îl faci pentru cinste de la oameni. Aşa e şi cu postul, cu milostenia, cu orice faptă bună, cu orice lucru pentru care ai putea să primeşti mărire de la oameni. Dacă îl faci ca să ştie oamenii că-l faci, îţi iei plata din aceea că oamenii vor şti ce faci, te vor aprecia cumva, dar de Dumnezeu nu te poţi apropia, pentru că ceea ce faci nu faci pentru apropierea de Dumnezeu, ci faci pentru cinstire din partea oamenilor.

Bineînţeles că nu se pune problema la noi, pentru că oricine ştie că noi, călugării, ne rugăm, fie în biserică, fie cu rugăciunea personală şi mulţi ştiu că monahul trebuie să se roage în toată vremea cu rugăciunea de toată vremea, cum se spune la slujba călugăriei: „că eşti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele Domnului Iisus, şi a zice: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" Cum facem rugăciunea liturgică, adică rugăciunea din biserică, de la slujbe ştie numai Dumnezeu, dar, în orice iaz, o lacem. Insă cât facem rugăciunea cu care suntem datori în toată vremea, asta o ştim noi. O facem şi n-o prea facem, mai mult n-o facem, pentru că nu ne-am format o deprindere în privinţa aceasta.

Rugăciunea aceasta este o rugăciune de cerere, este rugăciunea începătorului şi este şi rugăciunea înaintatului. Este rugăciunea începătorului pentru că începătorului i se spune: „că eşti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele Domnului Iisus.” Deci ea este o datorie pentru cei ce se fac călugări, datorie pe care o primesc atunci când li se spune: „Eşti dator.” Cineva care nu e călugăr nu e dator. Poate să facă această rugăciune, e bine să o facă şi îl ajută. La ce îl ajută această rugăciune? II ajută să se cunoască pe el însuşi, să-şi dea seama cât se gândeşte la Dumnezeu şi cât se gândeşte la el însuşi, îl ajută să-şi cunoască înclinările, spre bine sau spre rău, câte le are în suflet, îl ajută sa se întâlnească cu ceea ce poartă el în suflet şi să-şi vadă mizeria din suflet, îl ajută pe om să se întâlnească cu el însuşi. Deci, înainte de a ne întâlni cu Domnul Hristos, pe Care II rugăm să ne miluiască, ne întâlnim cu noi înşine şi rugăciunea ne descoperă pe noi înşine nouă înşine. Şi aşa, bineînţeles, prin rugăciune se face rânduială în minte şi în suflet, şi omul înaintează în viaţa duhovnicească până la măsurile la care poate ajunge el, cu strădaniile lui.

Eu vă pun la suflet această rugăciune, rugăciunea care aduce curăţirea sufletului. Să ştiţi că fără această rugăciune, dacă cineva rămâne numai la rugăciunea liturgică şi la rugăciunea de pravilă prin citirile pe care le face, încă nu-i destul, şi nu se poate cunoaşte pe el însuşi. Cel mai bine te cunoşti pe tine însuţi atunci când, folosind o rugăciune scurtă, te sileşti să te analizezi în cadrul acestei rugăciuni, constatând gândurile care îţi vin în timpul rugăciunii şi cauţi să înlături ceea ce ştii că este rău şi să încurajezi ceea ce ştii că este bine, în suflet.

Această rugăciune „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” este o rugăciune cuprinzătoare, care se poate spune în minte şi legat de respiraţie. Faptul acesta, că se recomandă să fie legată de respiraţie, este ca să înţelegem că aşa cum fără respiraţie nu poţi trăi trupeşte, tot aşa fără respiraţia rugăciunii nu poţi trăi duhovniceşte.

Să ştiţi însă că chiar dacă se pune în atenţie această rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” nu trebuie să ne rezumăm numai la ea. Rugăciunea fiind vorbirea minţii cu Dumnezeu putem să folosim şi alte rugăciuni scurte pentru rugăciunea lăuntrică. De exemplu, stihuri din psalmi: Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! (Psalmi 8, 1) sau: Te voi lăuda, Doamne, că sunt o făptură aşa de minunată!(Psalmi 138, 14), ori: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Psalmi 103, 23), sau: Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda, şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie (Psalmi 118, 175). Se pot spune şi alte rugăciuni cum sunt: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie!”, sau: „Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie!”, ori: „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac!”, sau „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!” Lucrul de căpetenie este să ne unim sufletul cu cuvintele pe care le spunem, care, de fapt, nu sunt ale noastre, dar care ar trebui să devină cuvintele noastre. Dacă facem aşa, avem înaintare către Dumnezeu şi avem bucuria slujirii lui Dumnezeu în toată vremea.

Şi atunci nu suntem călugărul care se roagă numai când se roagă, ci călugărul care se roagă în toată vremea şi care devine rugăciune.

Să ne cercetăm pe noi înşine şi din acest punct de vedere, să vedem ce legătură avem noi cu Dumnezeu, cu lumea, cu noi înşine, care patimi sunt mai întărite în noi, care dorinţe de înaintare sunt mai lucrătoare în viaţa noastră şi apoi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, pentru că nu ne mântuim prin puterea noastră, ci ne mântuim prin darul lui Dumnezeu. Amin.

Mărire Tatălui si Fiului si Sfântului Duh! Amin.

Mănăstirea Brâncoveanu, 21 februarie 2003

ARHIMANDRIT TEOFIL PĂRĂIAN

Fragment din cartea "CALE SPRE BUNĂTATE", Editura Sophia

Cumpara cartea "CALE SPRE BUNĂTATE"

• Importanta rugaciunii pentru altii
  Publicat in : Editoriale
• Vindecarea slugii sutasului - Rugaciunea pentru altii
  Publicat in : Duminica a 4-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: