Suferinta e bun prilej de sporire duhovniceasca

Suferinta e bun prilej de sporire duhovniceasca Mareste imaginea.

Suferinţa e bun prilej de sporire duhovnicească (iar nu pricină şi cale de neocolit)

Tâlcuind un cuvânt al Apostolului Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că suferinţele „le sunt de folos celor care le îndură cu bărbăţie”2 şi „aduc multe bunătăţi celor care le rabdă”.3 Indurarea suferinţei în duh creştin duce la sporire în viaţa lăuntrică. Cel care „primeşte întristarea simţurilor - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul - devine cercat, desăvârşit şi întreg. «Cercat», întrucât a experimentat prin simţire cele contrare simţurilor, adică durerile; «desăvârşit», întrucât a luptat fără să se plece cu [...] întristarea din simţuri [...]; «întreg», întrucât păstrează neştirbite, statornice şi constante, potrivit raţiunii, deprinderile care luptă cu dispoziţiile simţirii opuse întreolaltă”4.

Suferinţa se face atunci pentru om prilej de curăţire de păcate. Despre acest rost al ei vorbesc adesea Părinţii5, urmând Apostolului Petru, care spune: Cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul (I Petru 4, 1). 

„Suferinţele şi chinurile trupeşti ne vor fi socotite plată pentru păcate”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur6, care vede în astfel de chinuri „cuptor curăţitor”7. Unui ucenic al său, Avva Varsanufie îi scrie: „Cu cât Iasă (Dumnezeu pe cineva) să fie mai chinuit în trup, cu atât îi aduce mai multă uşurare de păcatele săvârşite.”8

La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare spune că „bolile trupeşti” ne vin adesea „pentru zăgăzuirea păcatului”.9 Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „prin suferinţa trupului se spală întinările sufletului”.10 De aici minunea - după cum tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur - că „durerea s-a abătut asupra noastră din pricina păcatului (strămoşesc), şi durerea ne scapă de păcat [...]. Păcatul naşte durerea, şi durerea omoară păcatul.”11 Iar Prorocul Isaia laudă prefacerea minunată lucrată de Dumnezeu, spunând: Iată că boala mea se schimbă în sănătate (Isaia 38, 17).

Se cuvine să spunem însă că nu suferinţa în sine curăţeşte de păcat, ci harul milostivirii lui Dumnezeu, prin care-Şi arată iubirea, mişcându-l spre căinţă pe cel prins în vâltoarea suferinţei. De aceea spune Sfântul Marcu Ascetul că: „In durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel care le rabdă.”12

Tot aşa, suferinţa îl curăţă şi-l izbăveşte pe om de patimile sale. Amma Sinclitichia învaţă astfel că „sfârşeala trupului” şi toate celelalte dureri ne sunt de folos „pentru curăţirea patimilor”13.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sufletul care „rabdă suferinţele şi nevoile [...]” desfiinţează „stăpânirea patimilor de bună voie prin ostenelile fără de voie”14. Iar Avva Varsanufie scrie: „Durerea izbăveşte de multe patimi.”15

Suferinţa îndurată creştineşte nu doar îl izbăveşte pe om de vechile sale patimi, ci îl şi fereşte de altele noi; că, primind-o, nu va cădea în patimile la care duce fuga de durere; apoi, tăindu-i avântul spre desfătări16, îl scapă şi de patimile prin care-şi împlineşte pofta de plăcere.

Sfântul Maxim Mărturisitorul înfăţişează amănunţit, tâlcuindu-l, felul în care omul unit cu Hristos, prin harul Lui, leapădă deopotrivă iubirea de plăcere şi teama de durere, nemaiavând a gusta roadele lor mare - reaua iubire de sine şi mulţimea de patimi izvorâte de aici -, şi cum, ajuns nepătimitor, vieţuieşte nemişcat în bine: „Cel care aşadar nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme deloc de durere a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea şi cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea şi prin ele, împreună cu neştiinţa, izvorul cel dintâi al tuturor relelor. Şi aşa s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent şi e mereu la fel, rămânând împreună cu el, cu totul nemişcat. Şi aşa oglindeşte cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu  (cf. II Corinteni 3, 18), privind în lumina care străluceşte în el slava cea dumnezeiască şi neapropiată.”17

Indurată duhovniceşte, suferinţa fără voie se face virtute de bunăvoie.18 Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că prin „răbdarea încercărilor [...], dăm roadele coapte şi dulci ale virtuţilor”19.

Suferinţa e mai cu seamă prilej de sporire în răbdare până la cea mai înaltă treaptă. Căci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă „răbdarea îndeobşte o ia înaintea altor virtuţi, răbdarea necazurilor cu adevărat întrece orice altă răbdare”.20 Din răbdarea necazurilor răsare credincioşia - statornicia în credinţă iar din credincioşie, nădejdea, după cuvântul Apostolului Pavel (Romani 5, 3-4).21

Suferinţa duce încă şi la smerenie22, iar lângă smerenie stă căinţa, pe care necazurile şi durerile o sporesc.23 La smerenie şi căinţă se ajunge prin „umilirea cea din afară a trupului prin munci”, după cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul.24

Şi peste toate acesta şi în toate stă rugăciunea25, izvorul mulţimii de bunătăţi duhovniceşti, căci ea îl face pe om vas al harului dumnezeiesc.

Indeobşte, la necaz se întoarce omul spre Dumnezeu şi se alipeşte de El. Căci atunci i se vădeşte deşertăciunea ajutorului omenesc. Şi numai la Dumnezeu află sprijin şi mângâiere. In suferinţă are omul simţirea vie şi dureroasă a neputinţei şi mărginirii sale. Tăria şi puterea şi mulţumirea de sine din vremea fericirii şi a sănătăţii depline pier şi se sting, şi gustă amarul soartei sale de creatură plăpândă, stricăcioasă, pieritoare... îşi vede limpede sărăcia şi goliciunea fiinţială (cf. Facerea 3, 7), înţelege în sfârşit că e doar praf şi pulbere (Facerea 3, 19). Suferinţa îl sileşte să iasă din alipirea de lume, îl despoaie şi-l sărăceşte. Şi aşa e omul adus spre cele adevărate şi temeinice şi mânat să-L caute pe Dumnezeu, să se lipească de El, numai pe El să-L iubească şi numai în El să-şi pună toată nădejdea, la El să caute ajutor, şi de la harul şi milostivirea Lui să le
aştepte pe toate. Intr-un cuvânt, suferinţa face să răsară în sufletul omului iubirea de Dumnezeu.

Tot ea o şi întăreşte, punând-o în topitoarea ispitelor. Căci la vreme de necaz omul îşi poate pierde credinţa şi nădejdea în Dumnezeu; atunci e ispitit să se despartă de El, să se ridice împotriva Lui, să-L tăgăduiască. împotrivindu-se însă acestor ispite şi rămânând lipit de Dumnezeu, cu preţul sângelui, îşi arată nestrămutată iubirea faţă de El.

Aşa îndurată, suferinţa sfinţeşte şi e cale de sfinţenie, după cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz.26 Dar ca s-o îndurăm cum se cuvine şi să ne folosim de ea, e nevoie ca sufletul să aibă o bună aşezare duhovnicească.

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "Dumnezeu nu vrea suferinta omului", Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu nu vrea suferinta omului"

Note:
2 Epistole din surghiun către Olimpiada şi către toţi credincioşii, 4.
3 Omilii la II Corinteni, X, 1.
4 Răspunsuri către Talasie, 58, CCSG 22, p. 31.
5 A se vedea, în afara pasajelor citate mai jos: Apoftegme, seria alfabetică, Maica Sinclitichia, 10; Sf. Grigorie de Nazianz, Epistole, XXXI, 3; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ana, 1,2; Omilii la Evrei, XXVIII, 3; Omilii la statui, VI, 4; VII, 1; Scrisori către Olimpiada, IX, 3; XVII, 3; Epistolă din surghiun către Olimpiada şi către toţi credincioşii, 4; Sf. Varsanufie şi Ioan, Epistole, 348 (în rom., Filocalia, XI); Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 1,76; II, 41,45; Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia Fiului lui Dumnezeu, I, 97 (în rom., Filocalia, 2); Zece capitole, 4; Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 68 (în rom., Filocalia, 4); Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 8 (în rom., Filocalia, 4).
6 Omilie la parabola celui ce datora zece mii de talanţi, 5.
7 Omilie la slăbănog, 2.
8 Sf. Varsanufie şi Ioan, Epistole, 72.
9 Că Dumnezeu nu este autorul relelor, V.
10 Zece capitole, 4.
11 Omilii despre căinţă, VII, 6.
12 Despre cei care cred că se îndreptează din fapte, 139.
13 Apoftegme, seria alfabetică, Sinclitichia, 10 (în rom., Patericul, Pentru Amma Singlitichia, 8). A se vedea şi Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVI, 34.
14 Răspunsuri către Ta!asie, 47, PG 90,428B, CCSG 7, p. 321 (ed. rom., p. 175). A se vedea şi Nichita Stihatul; Cele trei sute de capete, I, 65.
15 Epistole, 527.
16 Vezi Sf. Maxim Mărturisitorul, Zece Capitole, 3, 10; Răspunsuri către Talasie, 61, Scolia 3, CCSG 22, p. 107. Vezi de asemenea Sf. Isaac Sirul, „Necazurile omoară dulcea împătimire a patimilor ” (Cuvântări ascetice, 27).
17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, „Prolog", P690, 260C-261A, CCS67, pp. 39-41..
18 A se vedea Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 53, PG 91, 1372D (ed. rom., 124, p. 307).
19 Epistole, 5, PG 91,421B (ed. rom., p. 46).
20 Scrisori către Olimpiada, IV, 3. Cf. Sf. Varsanufie şi Ioan, Epistole, 189.
21 A se vedea şi Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, 16, PG
91, 580A.
22 A se vedea Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ana, I, 2; Sf. Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 95; Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVI, 34; Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 43; Răspunsuri către Talasie, 26, PG 90, 345A, CCSG 7, p. 179; Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XXV, 158-159; Nichita Stithatul, Cele 300 de capete..., I, 87.
23 A se vedea Sf. Ioan Gură de Aur, Despre căinţă, VII, 7; Sf. Marcu Ascetul, Despre te, 139; Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, 6.
24 Răspunsuri către Talasie, 26, CCSG 7, p. 179.
25 A se vedea Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se lniştesc cu evlavie. Al doilea din cele din urmă. Despre rugăciune, II, 2, 6.
26 Cf. Cuvântări, XIV, 34.
 

Pe aceeaşi temă

11 Mai 2022

Vizualizari: 954

Voteaza:

Suferinta e bun prilej de sporire duhovniceasca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE