Text
„Ce este inima plină de milă? Arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. Gândul la ele şi vederea lor fac să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi puternică ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima se strânge şi nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune şi varsă lacrimi în tot ceasul, şi pentru cele necuvântătoare, şi pentru vrăjmaşii adevărului, şi pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi”.

Comentariu
Cel ajuns la desăvârşirea iubirii se milostiveşte nu doar de oameni, chiar şi de vrăjmaşii săi, ci de toate creaturile - chiar şi de draci. Dumnezeu e cu adevărat prezent în toţi oamenii, până la unul, pentru că toţi sunt făcuţi după chipul Său; şi în om, mai mult decât în orice altă făptură, pentru că între creaturi singur omul a fost creat după chipul Său.

Dar El e de faţă şi în toate celelalte făpturi, în grade diferite. Tot ce-i creat, că-i animal, sau plantă, sau piatră de-ar fi, poartă în sine logosul după care Dumnezeu l-a creat, care e întipărirea în esenţa lui - adică în ceea ce îi defineşte fundamental natura - a voii dumnezeieşti cu privire la el. Logosul făpturii, care-i arată obârşia şi ţelul ei duhovnicesc, e o pecete de neşters, chiar dacă făpturile înzestrate cu voie liberă - cum sunt îngerii şi oamenii - pot să-şi aleagă o existenţă potrivnică lui. Astfel, Dumnezeu e de fată si când e vorba de demoni, si când e vorba de îngeri, care sunt de-o fire, doar că îngerii recunosc prezenţa lui Dumnezeu în ei, slăvindu-L şi iubindu-L, iar dracii tăgăduiesc prezenţa lui Dumnezeu în ei, îl hulesc si-L urăsc.

Sfinţii se scârbesc, fireşte, de traiul drăcesc, de lucrurile, cugetele, faptele, voirile lor cele rele, dar nu-şi întorc iubirea de la cei ce-au fost la început făpturi cu totul bune, au milă de ei şi nădejde că se vor pocăi cândva. Insă doar sfinţii cei nepătimitori iubesc aşa, fără să aibă parte de ispitele cu care îndeobşte dracii momesc pe cei care îi bagă în seamă, ori de amăgirile lor pierzătoare de suflet.

Iubirea şi mila faţă de animale sunt simţăminte mult mai răspândite şi mai puţin primejdioase, deşi există şi forme bolnăvicioase de iubire pătimaşă a animalelor, pe care le întâlnim mai ales în societăţile înstărite. Când animalele sunt socotite mai bune ca oamenii, când unii îşi revarsă asupra lor întreaga iubire, când ele ţin locul copiilor, când sunt cazate în hoteluri şi hrănite în restaurante, avem de-a face în mod limpede cu un lucru pervers. Sfântul Vasile, în secolul al IV-lea, şi Sfântul Siluan în vremurile mai noi au atras atenţia asupra primejdiei pe care o reprezintă pentru suflet ataşamentul faţă de animale. „Sunt oameni - scrie Sfântul Siluan - care iubesc animalele, le privesc, le mângâie şi chiar vorbesc cu ele. Aceştia au lepădat iubirea de Dumnezeu şi prin urmare şi iubirea de oameni se pierde.”

E un lucru vrednic de laudă însă să ne fie dragi şi să ne purtăm blând cu ele pentru că sunt făpturi ale lui Dumnezeu. In vieţile sfinţilor sunt multe pilde de fiare îmblânzite prin bunătatea şi pacea ce izvorau din fiinţa lor curată. Aşa, citim că pe lângă Sfântul Gherasim de la Iordan petrecea un leu, căruia sfântul, „plin de aceeaşi milă pe care şi Dumnezeu o are faţă de toate făpturile Sale”, îi scosese un ghimpe din picior; un urs venea să ceară hrană de la Sfântul Serafim de Sarov, supunându-se poruncilor sale; iar Părintele Paisie Athonitul dădea în fiecare zi lapte unui şarpe şi încă şi pe furnici le ajuta să-şi care poverile când vedea că sunt prea grele.

Pe sfinţi îi vedem hrănind animalele, îngrijindu-le rănile, dar şi îndurerându-se pentru durerea şi pieirea lor. „Intr-o zi - scrie Sfântul Siluan - am omorât o muscă, fără nici un rost; rănită de moarte, nenorocita de ea se ţâra pe pământ. Trei zile în şir am plâns din pricina cruzimii mele faţă de o făptură a lui Dumnezeu şi-mi amintesc şi azi de asta. [...] Intr-o altă zi, am văzut pe drum un şarpe tăiat în bucăţi şi fiecare bucată se zvârcolea încă. Am fost cuprins de milă pentru toată făptura, pentru fiecare făptură care suferă, şi am plâns multă vreme înaintea lui Dumnezeu.”

Sfinţii au milă până şi de plante, că tot Dumnezeu le-a făcut, iar ele Ii preaslăvesc prin felurimea lor atotputernicia, prin frumuseţe, măreţia, prin folosul pe care îl află în ele omul, Pronia Lui cea bună, iar prin puterea lor tămăduitoare, milostivirea Sa. „Duhul Sfânt - scrie Sfântul Siluan - învaţă sufletul să iubească tot ce este viu, încât el nu mai vrea să facă rău nici măcar unei frunze verzi din copac, nici să calce în picioare floarea de pe câmp. Astfel, Duhul lui Dumnezeu ne învaţă să iubim tot ce există şi sufletul are milă faţă de toată făptura.” Sfinţii se arată înfrăţiţi cu oamenii toti, îi doare suferinta lor, iar bucuria lor îi veseleşte; dar se simt fraţi încă şi cu toate celelalte făpturi, şi se bucură că iau şi ele parte, aşa fără de minte cum sunt, la mărirea lui Dumnezeu, şi se mâhnesc văzând făptura lui Dumnezeu supusă suferinţei şi stricăciunii prin păcatul omului; şi se roagă pentru ele, ca să aibă parte de înnoirea lumii pe care o va săvârşi, la sfârşitul veacurilor, Domnul şi Mântuitorul nostru Hristos.

Jean-Claude Larchet

Despre iubirea crestina, Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre iubirea crestina"


 

• Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: