Situaţia aceasta grea are dimensiuni şi mai mari şi dacă omul nu este atent, îi poate cădea victimă.
Adică, se poate ca cineva să aibă grijă de un puşcăriaş, de un sărac, de un înfometat, să aibă grijă de orice om aflat în nevoi. Şi, nu numai să aibă grijă, dar nici să nu doarmă din pricina aceasta. Chiar şi in somn este preocupat de această lucrare şi merge până la capătul lumii pentru a o scoate la bun sfârşit. Face toate acestea, pentru că lăuntrul lui este bolnav, pentru că este asuprit. Are o imagine ideală, dar este asuprit de adevăratul său sine, care-l face să se simtă ca în închisoare, să simtă că este înfometat, să simtă că este într-o stare jalnică, că se află în vreo nevoie.
Este nevoie, aşadar, de foarte mare atenţie, întrebarea nu este: „Ce face omul?” întrebarea este: „De ce o face?”
Când facem o faptă bună, ea va rămâne faptă bună. Nu va înceta să fie în sine faptă bună. însă noi, cei care facem această faptă bună - Dumnezeu cunoaşte cât de bună este - dacă nu avem ca motivaţie dragostea, virtutea, altruismul, dacă nu facem binele spre slava lui Dumnezeu, ci îl facem din motive bolnăvicioase, dintr-o nevoie interioară nefirească, atunci ne aflăm într-o stare căzută şi suntem victime, chiar dacă această stare a noastră se manifestă ca virtute. Suntem victimele unei stări bolnăvicioase, a unui conflict care există între imaginea ideală şi adevăratul nostru sine.
Acesta este motivul pentru care Părinţii - care ştiau mai bine decât noi - dacă cineva cerea sfat, ar fi vrut să intre sub călăuzirea lor, nu l-ar fi lăsat, atât de uşor, să înceapă o lucrare către ceilalţi oameni. După Părinţi lucrul esenţial şi de căpătâi pentru fiecare suflet este să se curăţească, să se smerească, să devină purtător de duh, să înveţe să I se supună lui Dumnezeu, să înveţe să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu şi pe oameni, să înveţe să lucreze pentru slava lui Dumnezeu, nu forţat, pentru a sluji vreunei nevoi interioare.
Unii oameni nu se pot linişti dacă nu se îngrijesc de ceilalţi. Dar acest „nu se pot linişti”, vine, oare, din prea multă sfinţenie, din prea multă virtute, din intenţia de a slăvi numele lui Dumnezeu?
Sau este o nevoie interioară, este conflictul care există înlăuntrul lor? Este o răbufnire?
Vedeţi, aşadar, câte poate construi omul vechi înlăuntrul lui, şi cum putem să fim victimele lui fără să ne dăm seama de asta.
Prin urmare, cel care ajunge la exteriorizare, la proiecţie îşi determină întreaga viaţa în relaţie cu ceilalţi, viaţa lui este influenţată de ceilalţi, starea lui interioară, mişcarea şi manifestările lui depind de ceilalţi. Adică, cineva poate avea dispoziţie bună, dacă şi ceilalţi au dispoziţie bună faţă de el.
Sau se poate simţi rău, tocmai pentru că ceilalţi se simt rău cu el. Până acolo ajung lucrurile.
Există multe persoane care au pace, care au linişte, bucurie, fericire, atunci când ceilalţi le zâmbesc, când ceilalţi se află într-o relaţie bună cu ele. Când se întâmplă ca alţii să scrâşnească din dinţi, să facă grimase, când îşi dau arama pe faţă, atunci li se strică şi lor cheful, pierd pacea exterioară pe care o aveau.
Aceasta nu poate fi viaţă creştină. Aceasta nu se poate întâmpla unui om normal. Se întâmplă numai unui om care nu are linişte interioară, care depinde de ceilalţi şi proiectează asupra lor conflictele şi starea neplăcută in care se află.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Fragment din cartea "Te cunosti pe tine insuti", Editura Bizantina
Cumpara cartea "Te cunosti pe tine insuti?"
-
Egoismul aduce intotdeauna tristete si neliniste
Publicat in : Credinta -
Egoismul, izvor de suferinta
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.