A încerca să vorbeşti despre sensul „tradiţiei" şi al „reînnoirii" în gândirea cuiva ca Părintele Sofronie, este ca a încerca să distingi şi să desparţi părţile ascunse care se împletesc inexprimabil între ele în chiar modul cuiva de a gândi şi în modul său de a înţelege lucrurile. Evanghelistul Ioan, în prima sa epistolă, se referă exact la acest paradox atunci când spune: „Iubiţilor, nu vă scriu poruncă nouă, ci o poruncă veche pe care o aveaţi de la început; porunca cea veche este cuvântul pe care l-aţi auzit. Iarăşi vă scriu poruncă nouă, ceea ce este adevărat întru El şi întru voi, pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară". Nu e vorba despre o poruncă nouă, ci de una veche şi totuşi nouă. Când Părintele Sofronie vorbeşte despre credinţă în tradiţie, spune ceva nou, ceva proaspăt, nu ceva mort, împietrit. La fel, atunci când spune ceva ce pare nou şi inovator, vedem că de fapt este adânc înrădăcinat în tradiţie. Şi totuşi, când Părintele a început să scrie propriile sale experienţe în cartea care a părut pentru prima dată în 1984, în franceză, cu titlul Voir Dieu tel qu'il est, primele reacţii, în special în anumite cercuri ortodoxe, au fost negative şi dezaprobatoare, căci considerau că este necuviincioasă „iubitoarea de slavă sinceritate cu care reproducea experienţa personală a lui Dumnezeu". Cu mulţi ani în urmă, remarcabilul iezuit cercetător al spiritualităţii bizantine, Irenee Hausherr, a subliniat că „la spiritualite orientale repugne profondement aux autobiographes [spiritualitatea răsăriteană le displace profund autobiografilor (tr.)]"

Respingerea de către aceste cercuri a „autobiografiei spirituale" a Părintelui Sofronie am putea spune că este conformă remarcii lui Hausherr, în pofida faptului că, în cea mai mare parte a secolului XX, teologii ortodocşi, îndeosebi reprezentanţii tradiţiei ruse, cum ar fi Florensky, Bulgakov, Florovsky şi Lossky, prezentau teologia ortodoxă - în opoziţie cu ceea ce ei considerau a fi intelectualismul teologiei occidentale - ca teologie în care dogmele se prefac în „experienţa tainelor inefabile", iar în tradiţia ortodoxă n-ar putea exista „o distincţie clară între mistică şi teologie, între experienţă personală a tainelor dumnezeieşti şi dogmele bisericeşti". Ceea ce le-a părut criticilor ortodocşi ai Părintelui Sofronie ca o mare inovaţie, rezema de fapt cu convingerile pe care le-au exprimat referitor la teologia acestora încă din timpul vieţii lui. Dacă abordarea sa era inovatoare, atunci această inovaţie era adânc înrădăcinată în tradiţie!

Un element deosebit de impresionant, atât în prezentarea de către Părintele Sofronie a învăţăturii Sfântului Siluan despre rugăciune, cât şi în învăţătura Părintelui Sofronie însuşi pe aceeaşi temă, este accentul pus pe păcat şi întuneric. Existase în trecut, şi continuă să existe, o tendinţă de a prezenta spiritualitatea ortodoxă ca o spiritualitate a luminii, opusă accentului pus pe întuneric şi pe „nopţile întunecate ale sufletului şi duhului", care ar corespunde mai degrabă spiritualităţii occidentale. Atât Vladimir Lossky cât şi Myrra Lot-Borodine fac referire pe larg şi se ocupă cu această opoziţie. Demarând lectura Părintelui Sofronie, având aceste poziţii ca punct de plecare, ne găsim confruntaţi cu o contradicţie evidentă. „Nu trebuie să ne înfricoşăm peste măsură de această pogorâre în întuneric, deoarece în afara ei, după cădere, deplinătatea cunoaşterii este de ajuns". „Noi ne pogorâm, în actul osândirii de sine, în întunecatele prăpăstii, pentru că din clipa în care, în Hristos şi printr-însul, ni se descoperă chipul Omului celui mai înainte de veci din mintea înfăptuitoare a lui Dumnezeu, desluşim adâncul fără de fund al întunecării noastre. Este asemenea fulgerului care străpunge noaptea şi, stingându-se, face întunericul şi mai de nepătruns; aşa şi Lumina Dumnezeirii, când se arată, prin contrast ne dă a ne vedea întunericul lăuntric asemenea unei masse vârtoase de respingătoare necurăţie".

Este vorba despre un întuneric al necunoaşterii, dar în mod deosebit al păcatului. Cu cât înaintăm mai mult în adevărata înţelegere a lui Dumnezeu, cu atât mai intensă devine simţirea depărtării noastre faţă de Dumnezeu din cauza păcatului care ne îndepărtează de El. Ajunge să aruncăm o privire asupra slujbelor din Postul Mare în Biserica Ortodoxă pentru a vedea că această înţelegere este pe deplin integrată în tradiţie. Există, cu toate acestea, şi ceva propriu în insistenţa Părintelui Sofronie asupra acestei dimensiuni a vieţii creştine în rugăciune. Practicarea rugăciunii lui Iisus ne conduce la conştientizarea întunericului care se află în noi, a întunericului care suntem ca oameni şi care ne desparte de Dumnezeu. Insistenţa apăsată a Părintelui Sofronie poate fi explicată, cel puţin în parte, prin modul în care înţelege unitatea omenească: Modul în care suntem legaţi unul cu altul, modul Căderii, lipsindu-ne libertatea primordială, ne constrânge la un anumit fel de necesitate, în care natura, firea căzută, iar nu posibilităţile ei zidite de Dumnezeu şi creatoare, ne leagă între noi într-o stare care poate fi redată doar prin cuvântul „infern" . Părintele Sofronie pare a da de înţeles că această unitate legată de înstrăinarea noastră de Dumnezeu reprezintă o trăsătură proprie secolului XX: se referă la acest „veac cumplit", subliniind că „nu este păcat mai mare decât războiul". Pentru un om al secolului XX - aşa cum este chiar Sfântul Siluan - a începe o viaţă închinată rugăciunii care duce la unirea cu Dumnezeu, la îndumnezeire, înseamnă a ridica pe umerii săi şi a trece prin infernul îndepărtării omenirii de Dumnezeu. Vorbeşte despre „nevoitori ai bunei cinstiri, a căror experienţă nu este departe de a fi atotcuprinzătoare" - adică experienţa globală a speciei umane alienate - şi se referă la experienţa lor, pe care o caracterizează ca trecută „prin durerile clătinărilor sufleteşti... prin pustietoare îndoieli şi lupta plină de suferinţă cu patimile, şi afirmă că „au cunoscut... întunericul greoi al deznădejdii, zbuciumul şi amarul de nedescris al părăsirii de către Dumnezeu".

Pe calea căutării şi înţelegerii acestei experienţe, în ultimă analiză a unei experienţe care pentru omul unit cu Dumnezeu se dovedeşte a fi în cele din urmă izbăvitoare, Părintele Sofronie a găsit de cuviinţă să aducă dovezi şi referinţe din învăţătura tradiţională a Bisericii şi să le dezvolte într-un mod cu siguranţă inovator, şi poate chiar îndrăzneţ. Dumnezeul pe care el L-a întâlnit este un Dumnezeu care se iveşte din smerenie. Este un Dumnezeu smerit. Poate nu aceasta este impresia desprinsă din imaginile lui Hristos Atotţiitorul (Pantocrator), chiar dacă la o observare mai atentă se poate descoperi ceva neaparent, care ar putea mai degrabă să provoace uimirea: Arată că Atotţiitorul nu deţine însemnele puterii, ci Evanghelia, care, în anumite reprezentări în care este înfăţişată deschisă, permite privitorului să citească cuvintele: „Veniţi la Mine... căci sunt blând şi smerit".

Gândirea rusă a secolului XIX este străbătută de smerenia lui Hristos, a lui Hristos „deşertat", cel care s-a golit cu adevărat pe Sine. In gândirea rusă - dacă putem schiţa în câteva cuvinte o temă atât de complexă - una din chestiunile cele mai importante a fost în ce măsură Hristos S-a golit pe Sine de dumnezeire astfel încât să asume firea omenească şi să Se arate pe pământ ca om (aceasta este, de altfel, şi abordarea „teologilor chenotici" luterani germani contemporani), împrejurare în care Hristos fie ar pierde ceva din dumnezeirea Sa pentru a deveni om, fie, golindu-Se Hristos, săvârşeşte o lucrare prin excelenţă dumnezeiască şi astfel, deşertarea devine o trăsătură a lui Dumnezeu. Dacă urmăm cea de-a doua ipoteză, acceptăm că chenoza este o calitate a lui Dumnezeu. Nu este greu să acceptăm o asemenea poziţie - chiar dacă n-au fost mulţi care s-o adopte - deoarece dacă Dumnezeu este iubire, după cum ne încredinţează Evanghelistul Ioan, şi dacă iubirea „nu caută ale sale", ci „pe toate le suferă", după cum scrie Apostolul Pavel, atunci, într-adevăr, nu există oare ceva „chenotic" în iubirea Tatălui faţă cîe Fiul şi în iubirea Fiului şi a Sfântului Duh? Ceva „chenotic" în sensul iubirii care-i permite Celuilalt să existe, care binevoieşte faţă de existenţa Celuilalt? Dacă aceasta este iubirea pe care o conţine Treimea Persoanelor, atunci iubirea lui Hristos deşertat este acest fel de iubire şi exprimă ceva din dumnezeirea Sa, cu toate că afirmă golirea de Sine într-un anumit fel de dumnezeire.

Consider că o asemenea înţelegere, fundamentată în tradiţia gânditorilor ruşi, cum ar fi Mitropolitul Filaret al Moscovei şi Fiodor Dostoievski, urmează Părintele Sofronie atunci când spune că Dumnezeu este smerit şi că oamenii au fost plăsmuiţi „după chipul smeritului şi liberului Dumnezeu". Astfel, smerenia şi libertatea se descoperă în modalităţile în care putem să trăim „după chipul lui Dumnezeu" în viaţa noastră. Am, de asemenea, impresia că astfel de idei fasonează concepţia Părintelui Sofronie despre modul în care sensul ipostasului rezumă ceea ce înseamnă a fi om. Nucleul „duhului înnoitor" al părintelui Sofronie constă în îndrăzneala sa de a pune în evidenţă acele referinţe care corespund tradiţiei şi conform cărora smerenia se situează în centrul existenţei lui Dumnezeu. Aceasta era ceva ce Părintele Sofronie a avut curajul să caute, căci era modul în care Dumnezeu însuşi S-a descoperit şi era modul însuşi în care el L-a trăit.

Parintele Andrew Louth

Fragment din cartea "Parintele Sofronie - Teologul luminii necreate", Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Parintele Sofronie - Teologul luminii necreate"

• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti
• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti
• Intalnirea mea cu Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Religie
• Rugaciune pentru zorii zilei
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: