Interviu realizat de Maica Cornelia (Rees) cu parintele Gabriel Bunge in data de 23 octombrie 2013.
Cu cincisprezece ani in urma, am avut ocazia unica sa vizitez schitul unui ieromonah si teolog catolic, in muntii Elvetiei. Era bine-cunoscut pentru scrierile sale despre Sfintii Parinti ai Bisericii Crestine Primare si nu mai putin cunoscut pentru nobisnuita sa - din punctul de vedere modern, occidental - viata monastica. Familiara intrucatva cu aspectul manastirilor catolice de astazi, nu ma asteptam sa ma simt asa de acasa, ca si monahie ortodoxa, in schitul sau catolic.
Dupa ce am urcat pe o poteca impadurita de munte pana am ajuns la o mica locuinta asezata intre copaci, am fost intampinati de un batran cu chipul auster si cu barba alba, lunga, care se revarsa peste hainele sale negre.
Am simtit ca am intrat intr-un scurt contact cu un monah care era in acelasi duh cu noi, desi nu facea parte din Biserica noastra, si ne-am salutat cu bucurie dupa aceasta placuta revelatie, in timp ce Parintele Gabriel a facut semnul crucii peste noi, in mod ortodox.
Parintele Gabriel nu a avut niciodata si nu are nici acum contact electronic cu lumea din afara asa incat dupa vizita noastra am mai auzit doar foarte putine lucruri de la si despre sfintia sa. Cu toate acestea, nu l-am uitat si pe toata durata dialogului nostru nu am incetat niciodata sa ne gandim la cat ar fi fost de bine daca ar fi fost in comuniune cu noi, cu ortodocsii. Insa niciodata nu ne-am gandit sa abordam acest subiect cu sfintia sa - am simtit cumva ca Dumnezeu il calauzea cum stia El mai bine. Parintele Rafael, un elvetian, a trecut intre timp la Domnul, iar Parintele Gabriel este staretul si singurul vietuitor a ceea ce este acum Manastirea Sfanta Cruce, apartinand Bisericii Ortodoxe Ruse. A devenit ortodox in ajunul Adormirii Maicii Domnului, la Moscova, in luna august 2010. Este acum Schiarhimandritul Gabriel.
Aflat de curand la Moscova, desi avea un program foarte incarcat, Parintele Gabriel si-a gasit totusi timp sa ne vorbeasca.
* * *
-Parinte Gabriel, desi ati mai vorbit despre viata sfintiei voastre in alte interviuri, mai vorbiti-ne putin despre sfintia voastra.
- Traiesc in Roveredo, un mic sat cu aproape 100 de locuitori. Manastirea mea este deasupra satului, in padure, in muntii din imprejurimile orasului Lugano, partea italiana a Elvetiei.
-Ati fost catolic din copilarie?
-Da, dar nu toata viata am fost un catolic traitor. Tatal meu era luteran, si mama mea catolica, iar eu am fost botezat catolic. Dar cum se intampla adesea in astfel de cazuri, nici unul dintre parinti nu si-a trait religia. Nici tatal meu si nici mama mea nu mergeau la biserica. Si prin urmare nici eu. Dar cum tinerii intotdeauna merg pe drumul lor, am redescoperit credinta Botezului meu. M-am dus, la inceput, singur, la Biserica Catolica. Parintii mei nu m-au incurajat, doar au tolerat acest fapt.
-Chiar si mama sfintiei voastre?
-Ea era o credincioasa catolica, dar din cauza casatoriei cu un luteran, nu si-a mai practicat credinta. Numai cu mult mai tarziu, cand deja eram monah, s-a reintors la biserica si a inceput sa-si traiasca propria credinta catolica. Tatal meu, mergea cu ea la biserica, cel putin de Paste si de Craciun, dar asta pentru ca nu voia sa-si petreaca sarbatorile singur.
-Unde v-ati nascut?
-M-am nascut in Köln, dar am parasit acel oras cand aveam doi ani, din cauza razboiului. Acel oras, vechi de aproape 2000 de ani, a fost ca si ras la sol. A fost ca la Hiroshima. Aproape optzeci la suta a fost distrus, iar americanii chiar sugerasera sa fie reconstruit in alta parte-parea inutil sa incerci sa mai reconstruiesti pe acea cenusa. Dar oamenii erau extrem de atasati de orasul lor. Marea Catedrala era inca in picioare, desi puternic afectata. Cele doisprezece biserici in stil romanic[1] erau de asemenea teribil de afectate. Timp de zece ani nu am locuit in Köln, ci intr-un mic orasel de tara. Abia in 1953 a fost posibil sa ne intoarcem. Deci, mi-am petrecut tineretea in Köln, si am mers la gimnaziu acolo. Inca iubesc mult acel oras.
Catedrala gotica, o minune a arhitecturii gotice, a fost construita pe locul unde fusesera construite toate catedralele, de la inceputul crestinismului. Unul dintre primii episcopi ai orasului Köln era un colaborator apropiat al imparatului Constantin. Sub turnul din partea de nord se afla o cristelnita (baptisteriu) din secolul al patrulea. Exista in Köln o biserica a Sf. Gereon, care are o circumferinta de cinci-sase metri. Este o biserica in stil romanic, din secolul al patrulea, si are moaste ale unor martiri din Roma. Exista atat de multe urme ale Bisericii nedespartite, de la inceputul crestinatatii si prin intermediul acestor marturii arheologice am fost impins sa caut si mai adanc la temelia Bisericii. Sunt istoric prin formatie, un numismatic.
-V-au facut aceste amintiri sa doriti sa reuniti Europa iarasi cu Biserica vechii crestinatati?
-Desigur, nu am stiut de Biserica Ortodoxa mult timp. Am descoperit existenta Ortodoxiei incetul cu incetul. Anumiti prieteni ortodocsi de-ai mei de acum imi spun ca multi catolici stiu doar ca noi existam, si nimic mai mult. Oamenii simpli chiar intreaba: “O cinstiti si pe Maica Domnului?” Asta se intampla chiar la cincizeci de ani de la Conciliul Vatican II, care parea sa fi deschis ferestrele Bisericii Catolice - inainte foarte inchisa - iar cunostinta lor despre Ortodoxie este inca foarte saraca. A trebuit sa descopar asta incetul cu incetul, pentru mine. Nu stiam de comunitatile ortodoxe; nu existau biserici ortodoxe in orase, deoarece rusii, cel putin, au slujit in biserici protestante oferite lor spre folosinta pentru cateva ore, duminica, cum se intampla adesea si astazi. In Lugano, rusii ortodocsi au cumparat o mica biserica protestanta care nu mai era folosita. Toate celelalte comunitati ortodoxe, cum ar fi cea romaneasca, slujesc in biserici catolice oferite lor spre folosinta. Noi avem acum o biserica micuta, pentru care trebuie sa platim. Incet incet este transformata intr-o biserica ortodoxa, cu iconostas si toate celelalte.
Deci, a trebuit sa descopar Ortodoxia putin cate putin. Cand aveam nouasprezece ani, dupa gimnaziu[2], am mers la Roma impreuna cu un prieten, si acolo am descoperit perioada crestinismului timpuriu: catacombele, bisericile vechi, cele intemeiate de Sfintii Constantin si Elena, si asa mai departe. Era impresionant. Trebuie sa marturisesc faptul ca toate acestea mi-au intarit constiinta de sine ca si catolic. Roma este pamant apostolic - aici este mormantul Sf. Petru, acolo al Sf. Pavel, Santa Maria Maggiore, Sfanta Cruce, Sf. Ioan din Lateran … toate aceste biserici paleo crestine, aceasta incredibila continuitate arheologica. Dar abea cu mult mai tarziu am descoperit ca desi exista continuitate la nivel arhitectonic, nu exista continuitate la nivel de Biserica Apostolica, care este temelia.
Am descoperit abea mai tarziu ca Santa Maria Maggiore si celelalte biserici au fost mereu aceleasi, dar aceasta continuitate nu exista si la alte niveluri, la nivelurile cele mai esentiale. Acelasi lucru este cu anglicanii. Ei au Catedrala Sf. Augustin in Canterbury pe de o parte, dar la nivel teologic nu exista continuitate, exista o ruptura. Totusi, atunci eram prea tanar ca sa-mi dau seama ca exista atat de multe rupturi si intreruperi in istoria Bisericii Occidentale. A trebuit sa descopar lucrul acesta de unul singur, in mod gradual.
Oamenii ma intreaba adesea de ce am devenit ortodox, si daca a existat un moment crucial sau un eveniment in aceasta evolutie. A existat un moment crucial, si desi cred ca am mai spus asta inainte, o sa repet. A trebuit sa descopar asta-mai intai la nivelul literaturii, prin intermediul cartilor, a muzicii etc. La fel ca monahismul-a trebuit sa-i descopar duhul prin scrierile Parintilor Pustiei. Dar am descoperit Ortodoxia adevarata, vie, la varsta de 21 de ani, pe cand ma aflam in Grecia. Eram student, inca nu eram monah. Nu am putut atunci sa intru in manastire deoarece tatal meu s-ar fi opus. Eram prea tanar. Ii multumesc lui Dumnezeu ca s-a opus, in felul acesta am avut ocazia sa calatoresc in Grecia cu alti studenti si sa descopar acolo Ortodoxia vie. Am vazut manastiri si chiar am intalnit un calugar. Am participat la Liturghie. Asta era inainte de Conciliul Vatican II. Grecii erau extrem de prietenosi cu mine ca si catolic. Astazi, probabil ca situatia este diferita, deoarece catolicii si-au schimbat complet atitudinea fata de ortodocsi.
-In mai bine sau in mai rau?
-Din foarte rau in foarte bine. Dar acum ortodocsii se tin la distanta deoarece se simt invadati.
Am vizitat seminariile si manastirile in Grecia, si odata am spus monahilor si studentilor: “Toate sunt bune aici, si imi plac, dar… este pacat ca v-ati despartit de noi.” Replica imediata a fos: “Te inseli, voi v-ati despartit de noi.” Si asa m-am confruntat pentru prima data (aveam doar 22 de ani) cu aceasta problema fundamentala a separarii care este vazuta in mod diferit in Rasarit si Apus. Cine are dreptate? La 22 de ani nu aveam mijloacele sa dau un raspuns. Incetul cu incetul insa am gasit un raspuns si am descoperit ca, intr-adevar Apusul s-a desprins de fundamentul comun. Exista o continuitate arheologica, spre exemplu, in celebrele biserici din timpul lui Constantin si Elena, dar la nivelul esential - teologic, liturgic, si toate celelalte-nu exista. Cartea mea, Practica rugaciunii personale dupa traditia Sfintilor Parinti,[3] vorbeste despre un mic aspect care este esential: ca a existat o intrerupere.
-Ati mentionat inainte ca ati citit cartea istoricului german Johannes Haller[4] despre istoria Bisericii pana la 1500, ca si alte carti despre papat, cum ar fi cea a lui Abbe Guettée.[5]
-Da, de fapt citesc cartea lui Haller chiar acum. Este o carte de istorie pura, in timp ce cartea lui Guettée este polemica. Vedeti, Haller a fost impartial, linistit, si avea access liber la libraria Vaticanului. Este o carte de istorie obiectiva, are un spirit linistit, dar este foarte puternica. Faptele sunt coplesitoare.
-Spuneati ca sunteti bucuros ca cititi despre istoria bisericii abea acum, si nu mai demult, deoarece ar fi putut sa va faca sa va pierdeti credinta. Ati putea sa detaliati mai mult acest lucru? Credeti ca aveati nevoie sa fiti mai intarit pentru a face fata faptelor. Este corect?
-Cred ca in tineri, credinta trebuie sa fie pastrata, protejata. Cand ai o baza solida, criterii suficiente in minte, si credinta puternica, vei fi in stare sa judeci.
-Va referiti la o baza solida in credinta crestina, si nu neaparat in credinta catolica?
-Da, ca sa poti sa infrunti aceasta masa de fapte istorice.
-Deoarece credeti ca aceste fapte, luate in sine, ar putea fi devastante sau scandaloase pentru oameni?
-Da, desigur. Vedeti, istoria nu este teologie. Istoria sunt doar faptele-ce s-a intamplat. Lucrarea lui Haller descrie toate urcusurile si coborasurile. este fascinant, dar este pura istorie. Te face sa-ti pui intrebari.
-Istoria, cu malformatiile ei si toate celelalte?
-Da, cu toate malformatiile; si revendicarea papei pentru intaietate, sa fie cap al intregii Biserici. Este foarte ciudat. Chiar din secolul al patrulea, Papa Damasus a revendicat faptul ca Biserica Romei (nu papa-inca) are intaietate fata de toate celelalte Biserici, pe motivul ca Hristos i-a spus Apostolului Petru: “Tu esti o piatra, si pe aceasta piatra voi construi Biserica Mea” (Mt. 16:18) Deci ei, Roma, au identificat foarte mult aceasta piatra cu o institutie, cu ceva vizibil-Biserica Romana. Desi foarte multi Parinti ai Bisericii, atat in Rasarit cat si in Apus, identifica aceasta piatra, cum a facut Sf. Ambrozie al Milanului in 382, cu credinta oamenilor. Este marturisirea lui Iisus Hristos ca Fiu al Dumnezeului celui Viu. Nu a fost credinta personala a lui Petru; el nu a fost un teolog sau un apostol mai bun decat ceilalti apostoli. I s-a descoperit lui de la Tatal. Aceasta este piatra care nu poate fi distrusa. La scurt timp dupa aceea el dovedeste ca nu a inteles nimic din acea marturie. Este numit “diavol”. Domnul spune, “Mergi inapoia Mea, satano” (Mt. 16:23), si toate celelalte. Nu numai Sf. Ambrozie, dar si cei mai importanti Parinti, atat cei din Rasarit cat si cei din Apus spun acelasi lucru. Pentru Biserica Romano-Catolica, este absolut evident ca aceasta piatra este persoana lui Petru. Si Petru, conform traditiei, a murit la Roma, si prin urmare Biserica Romei, si succesorul ei, episcopul Romei, sunt aceasta piatra. Dar Petru a fost in multe locuri. De ce trebuie sa fie numai locul unde a murit? Multi ar putea sa revendice ca au mormantul lui. dar a murit in Roma, ca si Sf. Pavel. Este, insa, acesta un motiv suficient pentru acest oras, care pe atunci era capitala Imperiului Roman, sa devina capul tuturor Bisericilor? Daca chiar ar putea sa fie un oras care sa revendice lucrul acesta, ar fi Ierusalimul, orasul in care Domnul a murit, si nu Petru. In Ierusalim se afla mormantul Domnului, si acolo a si inviat. Capul Bisericii este in orice caz, Hristos.
-Acesta mi s-a parut intotdeauna un exemplu devastant de ceea ce se numeste in rusa плотское мудрование[6]-intelegere lumeasca, un mod pur pamantesc de a gandi.
-Da, si aceasta a luat imediat amploare. Si ceea ce este atat de socant in aceasta istorie a papatului a lui Haller este exact acest aspect lumesc-cum lucruri duhovnicesti, cum ar fi excomunicarea si interdictiile (opririle), au fost folosite mereu, timp de sute de ani, doar pentru motive politice. Si ceea ce este chiar si mai socant este ca oamenii nici macar nu s-au sinchisit sa se supuna acestor interdictii. Țari intregi erau sub interdictie; asta inseamna fara Liturghie, fara Sfintele Taine, fara clopote-nimic.
-De ce?
-De ce? Deoarece imparatul nu se supunea pretentiilor teritoriale ale papei. Papa a luptat intotdeauna pentru propriul sau stat, care a devenit din ce in ce mai mare, apoi din ce in ce mai mic - si el inca exista - functia lui o are astazi orasul Vatican. Intotdeauna a fost pentru aceste motive politice, teritoriale. Dar cele mai multe din aceste tari, sute de regi, chiar si episcopi, pur si simplu nu s-au sinchisit. Ei au continuat sa savarseasca Liturghia, Sfintele Taine si toate cele.
-Deci ei erau, tehnic vorbind, in neascultare fata de papa?
-Exact. Pentru mine, asta a fost socant. Chiar si astazi este socant. Este socant ca aceste lucruri duhovnicesti sunt folosite pentru motive pur materiale, politice, iar cei care sunt vizati de aceste interdictii le ignora complet. Deci, va puteti imagina ca asta va distruge Biserica din interior, putin cate putin. Intelegi mai mult de ce crestinatatea apuseana s-a distrus si continua sa se distruga din interior. Nu din afara. Este oribil, trebuie sa spun. Este ceea ce numesc eu secularizare. Exista papi care au combatut in razboi, ei insisi. Era un lucru normal pentru cardinali sa aiba armata, si asa mai departe. Aceasta este secularizare. Inseamna ca Biserica isi inchidea propriul orizont in ea insasi, pentru a include interese seculare tot mai mari. Papii aparau (e de inteles) propria lor independenta-fata de Imparat, de care aveau totusi nevoie, pentru ca fara imparat ei ar fi fost dependenti de duci, regele Siciliei, etc., oricare. Incepi sa intelegi o multime de lucruri.
-Presupun ca cititi cartea aceasta in originalul german. Exista traduceri ale acestei carti?
-Aceasta este o carte clasica, dar nu stiu-exista zeci de carti de acest fel. Am citat aceasta carte pentru a va spune ca si acum, dupa atata timp, sunt inca interesat de aceste lucruri, sa citesc carti a caror lectura imi era interzisa pe vremea cercetarilor mele. Cred totusi ca lectura lor oricum nu mi-ar fi fost folositoare, deoarece mi-as fi pierdut credinta cu desavarsire.
-Interzise de catre cine?
-De profesorii de la Facultatea Catolica din Universitate. In Germania, teologia este predata de catre stat, deci mi-am primit educatia teologica de la o Universitate de stat.
Deci, continui sa studiez doar pentru a-mi adanci intelegerea motivelor separarii intre Rasarit si Apus. Desigur, poti intelege destul de multe din asta, dar exista inca un mare mister pe care inca nu sunt in stare sa-l inteleg: De ce Dumnezeu a ingaduit acestea?
Poti spune ca a fost doar vina papei, iar credinciosii nu au avut de ales. Asta le spun prietenilor mei acum. Le spun, “Uite, nu ar trebui sa critici sau sa condamni pe catolici. Ei doar s-au nascut de partea gresita a drumului. Nu este vina lor. Nu au de ales. Nu au avut niciodata. Tot Apusul a apartinut Patriarhatului de Roma, care a devenit in mod treptat din ce in ce mai mare; ei nu faceau parte din alte patriarhate. In orice caz, astazi nu fac parte. Asta este greseala lor - ca s-au nascut acolo”.
-Asta, totusi, imi aminteste de o intrebare pe care mi-am pus-o mereu. Eu insami sunt o occidentala, o convertita la Ortodoxie, nu am radacini ortodoxe rasaritene, si prin urmare intrebarea mea nu are intentia de a fi anti-occidentala. Cu toate acestea, de ce parem sa fim noi atat de predispusi la o gandire lumeasca, secularizata, in domeniul religios, mai mult decat Rasaritul Crestin? Teoretic, acelasi proces ar fi putut sa aiba loc oriunde.
-Teoretic, da, dar in practica, nu a fost asa. Cred ca explicatia sta in faptul ca secularizarea este un proces foarte lung, iar expresia lui cea mai clara este Protestantismul, care este un fenomen in interiorul Catolicismului. Este un proces in interiorul Catolicismului, in Biserica Apuseana, care a aparut dupa despartirea ei de partea Rasariteana a Bisericii. Nu s-a putut dezvolta inainte. Va voi povesti o experienta teribila. Vorbesc despre istorie, dar probabil este mai bine sa vorbesc despre propria mea “mica istorie” de 73 de ani. Am intrat in manastire la varsta de 22 de ani, exact in anul cand incepea Conciliul Vatican II. Cu experienta mea ortodoxa greceasca si altele, am devenit calugar la Chevetogne[7] si eram intr-adevar plini de speranta ca acum Biserica Romei se va intoarce din cale, si erau multe semne ca lucrurile s-ar fi derulat astfel. Papa Paul al VI-lea a avut o foarte puternica si adanca dorinta de impacare cu Biserica Ortodoxa. El era intruparea acestei dualitati a Bisericii Apusene. Pe de o parte, el a dorit sa slujeasca Liturghia cu Patriarhul Atenagora cand s-au intalnit in Ierusalim, si a adus un potir de aur in acest sens. Dar ecumenistii (slava Domnului) i-au desparti pe acesti doi batranei, deoarece dupa un astfel de gest situatia ar fi putut sa fie mult mai rea decat inainte. Deci, nu au slujit impreuna. S-a oferit sa daruiasca Patriarhului acel potir. Dar este bine dovedit faptul ca el a vrut, prin reforme liturgice, sa faca liturghia latina acceptabila protestantilor, fara sa se gandeasca, fara sa isi dea seama, ca exact in acelasi moment ea ar fi devenit complet inacceptabila pentru ortodocsi. Se poate vedea cum Biserica Catolica este intre aceste doua directii opuse-Rasaritul Ortodox si Apusul Protestant. Insa evolutia generala nu s-a indreptat catre est ci catre vest. S-a transformat intr-o usoara auto-protestantizare a Bisericii Catolice - o auto secularizare, cu toate distrugerile, atat fizice cat si spirituale, pe cere le-am vazut.
Acesta a fost un adevarat dezastru istoric de dimensiuni nemaivazute. Vedeti, Protestantismul este un virus in interiorul Catolicismului. Iar Biserica Romano-Catolica nu are anticorpi impotriva acestui virus. Anticorpul este Ortodoxia, care nu a fost niciodata, timp de cinci sute de ani, tentata de Protestantism. Chiar daca va fi existand un Patriarh Ecumenic care are simpatii fata de Calvinism (cum s-a intamplat odata), acesta este un fenomen local. Nu are influenta asupra constiintei Ortodoxe. Este doar limitat si atata tot. Biserica Ortodoxa a avut nenumarate ocazii sa fie infectata de Protestantism si secularizare, dar nu a cedat, decat la suprafata.
-O raceala, mai degraba decat un cancer?
-Da, o raceala, nu un cancer. Aceasta este cu adevarat o tragedie, de dimensiuni istorice.
Multi catolici realizeaza asta acum, deoarece ei nu mai considera Biserica Ortodoxa ca pe un competitor sau adversar. Din cauza asta ei ii ajuta in toate felurile pentru a-si stabili parohii in Vest. Le dau bisericile ca sa poata sluji Liturghia pe altare Catolice, lucru care ar fi fost de neimaginat inainte.
-Doar ca o completare, in primavara trecuta a fost o delegatie din Rusia prezenta la o slujba in Sicilia, in cinstea ajutorului oferit de soldatii rusi victimelor marelui cutremur din Messina, din 1908. Clerul rus a fost invitat sa slujeasca Sfanta Liturghie pentru comunitatea ortodoxa locala in Capela Palatina din Palermo.
-A, frumos. Rusii slujesc mereu solemn Sfanta Liturghie in Catedrala Sf. Nicolae din Bari. Am vazut o Sf. Liturghie savarsita de un mitropolit rus, aproape 20 de preoti, cu un mare cor. Si ma gandeam, “Asta este Sf. Liturghie care se cuvine unei catedrale atat de frumoase”. Dar cand s-a terminat, a inceput liturghia latina … si iti venea sa plangi. Ai fi vrut sa intrebi, “Ce faceti aici?”.
Intr-un fel, acest lucru este ceva iesit din comun, dar arata ca multi catolici nu mai sunt siguri ca ar avea dreptate.
-Dintre cei care ezita-credeti ca ar putea merge in directia Ortodoxiei, sau ar putea in schimb sa renunte la tot?
-Singurul mod in care cred ca s-ar putea face asta este prin intoarcerea lor la propria lor Ortodoxie, deoarece - cu exceptia unei minuni fara precedent savarsita de Dumnezeu care sa intoarca pe toti la Ortodoxia Bizantina - exista o intreaga cultura care sa impiedice acest lucru. Nu este vorba doar de texte, sau formule. Dar ei trebuie sa se intoarca la propria lor Ortodoxie, la propriile lor traditii. In toti acesti ani, cand mi-am scris micile mele carti, scopul meu a fost acesta: ca monah, sa ajut oamenii sa aiba o viata duhovniceasca, sa redescopere, sa reintegreze propria lor mostenire spirituala, care este, desigur, aceeasi cu a noastra; deoarece avem aceleasi radacini. Dar succesul stradaniilor mele, cel putin printre monahi, este aproape zero. Mai ales printre monahi. Cartile sunt citite aproape numai de laici, nu de preoti sau de monahi. Monahii practica yoga, zen, reiki si altele ca acestea. Cand spui lucrul acesta monahilor rusi raman socati, nu pot sa-si imagineze ca asa ceva se poate intampla. Nu vreau sa-i judec; slava Domnului, Domnul va judeca lumea iar nu eu. Dar asta inseamna ca oamenii nu cauta o solutie, un raspuns in interiorul propriei lor traditii. Cauta in afara ei, in religiile ne-crestine. Pentru mine, calugarii catolici care practica meditatie zen sunt asemenea calugarilor zen care se roaga la popasurile din Via Crucis. Este complet absurd. In budism, suferinta are o origine diferita; este depasita in alt fel decat in crestinism. Nu exista un Mantuitor pe Cruce. De ce ar trebui sa mediteze inaintea popasurilor din Via Crucis? Si bineinteles ca nu o fac.
-Si cum ar putea un calugar crestin, care crede intr-un Dumnezeu personal, sa se roage universului impersonal al Zen-ului?
-In aceste manastiri au gradini zen. Dar va puteti imagina popasurile din Via Crucis intr-o manastire zen? Este de neimaginat.
-Aproape ca si-au pierdut identitatea.
-Dar ceea ce este si mai surprinzator este faptul ca ei nici macar nu incearca sa sape in propriul pamant, sa gaseasca propriile lor radacini-izvorul, care intre timp s-a umplut de mizerie. Par a fi convinsi ca acolo nu este nimic, si nici n-a fost vreodata.
Deci noi trebuie sa cautam si acest izvor. Imi amintesc destul de bine perioada tineretii mele in manastire-erau unii in manastire care credeau ca acolo nu se afla nimic, ca totul a secat. Apoi, a venit un maestru zen, un iezuit (foarte cunoscut; a murit cu mult timp in urma), si a fost o revelatie. Cel putin era ceva spiritual. Ei vazusera numai formalism. Slava Domnului, descoperisem pe Sfintii Parinti si literatura monastica timpurie inainte sa vin la manastire. Nu manastirea m-a invatat asta. Mi-am continuat cercetarile in manastire.
-La Chevetogne?
-Da. M-am dus acolo pentru ca mi s-a parut mai aproape de ceea ce descoperisem in Grecia. Ca sa spun drept, am fost trimis acolo. Intrasem intr-o manastire benedictina in Germania. Parintele meu de novicie, abatele, un om sfant, ma iubea foarte mult, si isi dadea seama ca nu era locul meu acolo. Si-a sacrificat un novice promitator si l-a trimis la Chevetogne, sa vada daca mi s-ar fi potrivit mai bine. Cand m-am facut calugar, a venit el insusi sa ma vada. A fost un om sfant. Duhovnicul meu, un calugar trapist, era de asemenea un om sfant. Am avut sansa sa intalnesc mai multi oameni sfinti, chiar in Apus. Inca mai exista.
Simt ca propria mea cale este aceea de a dovedi, si ortodocsilor, ca este posibila, chiar in cadrul traditiei Apusene, redescoperirea terenului comun, si sa ai viata prin asta. Poti sa faci asta-nu de unul singur, desigur, ci numai cu harul lui Dumnezeu. Dar apoi am atins un punct in care nu mai suportam sa fiu doar in comuniune spirituala cu Biserica Ortodoxa atat de aproape de inima mea. Voiam o comuniune reala, sacramentala. Prin urmare, am cerut acest lucru.
-Credeti ca pe calea aceasta de a sapa la radacinile propriei traditii Apusene, unii se vor simtii cumva constransi sa faca pasul pe care l-ati facut sfintia voastra?
-Este greu de spus, pentru ca s-ar putea sa nu fie posibil, tehnic vorbind, pentru toti sa faca acest lucru. In Apus, Biserica Ortodoxa nu a fost foarte bine reprezentata. Acum lucrurile se mai schimba. Am o multime de prieteni care urmeaza aceeasi cale, ei sunt “ortodocsi” insa nu confesional. Nu stiu daca vreodata vor si deveni ortodocsi. Propria mea experianta ma invata ca nu intotdeauna se gaseste ajutor din partea Ortodoxa. Prozelitismul nu este ceva normal pentru Ortodoxie, si uneori nu vei gasi un ajutor concret. Eu am fost chiar descurajat sa o fac. Era un teolog bine cunoscut (nu va voi spune cine)… eram tanar student, si el mi-a interzis efectiv, mie si altor monahi din Chevetogne sa devenim ortodocsi. A spus, nu! Nu trebuie sa devii ortodox! Trebuie sa suferi pe propria piele drama separarii. Am facut-o, pentru ca nu aveam alta alegere. M-am adresat unui alt Mitropolit Ortodox rus pentru ajutor in acest sens-nu m-a ajutat. Pur si simplu m-a indepartat. Si asta a fost voia lui Dumnezeu. La momentul potrivit, lucrurile au mers ca pe snur. Cu adevarat. Ca o scrisoare la Posta Elvetiana. Dar inainte, parea imposibil.
-Sunt sigura ca totul se intampla dupa voia si planul lui Dumnezeu, dar credeti ca probabil ortodocsii ar trebui sa incurajeze mai mult acesti oameni care cauta, ezita? Care sapa adanc dar nu dau de radacini?
-Ar trebui sa-si cunoasca mai bine credinta, si sa fie in stare sa ofere raspunsuri. N-ar trebui sa critice nimic si pe nimeni.
-Asa cum sunt inclinati sa faca multi convertiti.
-Da, convertitii sunt cei mai severi judecatori. Dar, da, ei ar trebui sa fie in stare sa raspunda la intrebari fundamentale. Totusi, eu vorbesc din propria mea experienta, in Elvetia. Imi imaginez ca este altfel in America, unde exista sute de biserici diferite, denominatiuni protestante, si sunt toti egali, ca sa spun asa. Exista, din pacate, si cateva zeci de Biserici ortodoxe acolo.
-Da, America are problema contrara: prea multe din care sa alegi.
-Este un lucru care duce la confuzie.
-Chiar si asa, este inca greu pentru anumiti americani ortodocsi sa iasa inainte si sa spuna, “Aceasta este adevarata Biserica.”
-Cu toate acestea, este mai usor in America deoarece acolo nu exista o Biserica “dominanta”. Nu este ca in Italia, Spania sau chiar in Germania, unde exista doua Biserici dominante, cea Catolica si cea Protestanta. Una langa alta sau una peste alta - in functie de cum vezi lucrurile - Biserica Catolica este o confesiune dominanta. Orice activitate ortodoxa va fi privita cu ostilitate, imi imaginez-cu atat mai mult cu cat acestia depind de buna vointa a Bisericii Catolice. Pentru a avea o biserica, pentru a sluji, cand esti prea sarac ca sa-ti construiesti una, ai nevoie de bunavointa episcopilor catolici. Dar cred ca situatia in America este diferita.
-Desigur ca Biserica Catolica este puternica in America, dar in America de Nord ei au intra initial intr-un context Protestant, Anglo-Saxon. Cu toate acestea Biserica Catolica a adus multe lucrari caritabile, spitale, si scoli Americii, desi multi uita acest lucru.
-Da, dar nu ar trebui sa uite acest lucru.
Oricum, eu sunt impotriva oricarui tip de prozelitism, dar trebuie sa raspundem unor intrebari, sa spunem cum stau lucrurile, daca oamenii vor sa afle. Dumnezeu cheama pe toti la acest, sa-i spunem, loc potrivit.
-O ultima intrebare. Oamenii de aici care nu sunt ortodocsi vin vreodata sa va intrebe despre asta?
-Oamenii de aici ma stiu de treizeci de ani, dar viata mea de manastire a fost intotdeauna una foarte precisa, si din cauza ca ei nu cunosc calugari, nu exista calugari (erau niste frati franciscani aici, dar ei nu erau calugari), s-au intrebat mereu ce fel de frati eram. Eram imbracati in negru, aveam barba, purtam gluga pe cap, si paream de moda veche. Sfantul lor local, din secolul al V-lea se imbraca de asemenea ca noi, dar ei nu mai stiu lucrul acesta. Ei stiau ca eram foarte apropiati de Rasaritul Crestin, de Sfintii Parinti, si ca ceea ce spun eu acum nu este diferit de ceea ce am spus mereu. Acesta este un lucru pe care oamenii l-au observat cand am devenit ortodox. O doamna, casnica si fara educatie universitara, care stia ca am devenit ortodox, a spus, “Vreau sa stiti ca veti fi mereu Parintele nostru Gabriel, si faceti ceea ce ne-ati invatat mereu-sa ne intoarcem la radacinile noastre. Biserica Ortodoxa este pur si simplu asa cum a fost la inceputuri”. Deci, o persoana simpla, fara studii teologice, poate sa prinda sensul acesta. Ei nu au fost socati. Nu a existat nici o opozitie impotriva noastra. Se intampla uneori, mergand pe strada, ca oamenii sa spuna, “Parinte, pot sa va intreb ceva?” Zic, spune-ti. “Sunteti un calugar ortodox?” Si spun, da. “Bravo!”
Nu mai sunt obisnuiti sa vada calugari. Singurii calugari pe care ii mai vad sunt ortodocsi. Fratii franciscani purtau haine ca laicii, asa incat daca nu-i cunosteai personal, nu ai fi stiut ca sunt frati. Dar calugarii ortodocsi sunt mereu identificati in felul acesta. Iar pentru acesti oameni, nu este o provocare. Se simt intariti. Ei spun, bine! Bravo!
Trebuie sa spun ca nu ma asteptam la acea reactie. Cand am fost numit staret la manastirea mea (un cuvant prea generos in comparatie cu realitatea de aici), erau prezenti si cativa catolici, multi dintre ei calugari benedictini. Au intrebat daca puteau sa vina; voiau sa fie prezenti. Au participat la Liturghia Ortodoxa, si i-am prezentat episcopului, care i-a primit cu amabilitate. Nu a fost perceput ca un act ostil impotriva Bisericii Catolice, ci mai degraba ca o consecinta ultima a ceea ce am invatat mereu.
-Au putut sa vada integritatea sfintiei voastre, in aceasta.
-Multi dintre ei si-ar dori chiar sa faca acelasi lucru, dar sunt prea legati de lumea in care traiesc; sau, cunostinta lor despre Ortodoxie, despre Traditia Apostolica, este prea saraca.
Deci, trebuie sa ne intoarcem la radacinile noastre.
[1] Cele 12 biserici in stil romanic in vechiul oras Köln dateaza din perioada dintre secolele patru si treisprezece. Stilul romanic combina caracteristici ale cladirilor romane si bizantine.
[2] Gimnaziul era ceea ce ei numeau scoala pentru copiii care vor merge eventual la universitati. A durat de la varsta de opt ani, pana la optsprezece ani.
[3] Practica rugaciunii personale dupa traditia Sfintilor Parinti sau „Comoara in vase de lut” (Editura Deisis, 1996)
[4] 16 Octombrie, 1865 – 24 Decembrie, 1947.
[5] Réné-Francois Guettée (1 Decembrie, 1816 – 10 Martie, 1892), The Papacy. Dupa studiul sau aprofundat despre istoria Bisericii, preotul romano-catolic Guettée a devenit din ce in ce mai deziluzionat de propria sa Biserica si a fost probabil primit in Biserica Ortodoxa Rusa, cu numele de Vladimir.
[6] Azbuka.ru, o enciclopedie online despre Crestinismul Ortodox, defineste плотское мудрование (plotskoe mudrovanie) ca “modul de gandire al oamenilor decazuti.”
[7] Manastirea Chevetogne, cunoscuta si sub numele de Manastirea Sfintei Cruci, este o manastire Romano-Catolica benedictina situata in satul belgian Chevetogne in municipalitatea Ciney, provincia Namur, la jumatatea drumului dintre Bruxelles si Luxembourg. A fost intemeiata in 1939. Manastirea are doua biserici -una de rit latin si alta de rit bizantin.
Traducere din limba engleza, Pr. Gabriel Popescu
Sursa: http://www.pravoslavie.ru/english/65138.htm
.
Popescu Gabriel
Pe aceeaşi temă
-
Parintele Gabriel Bunge
Publicat in : Parinti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.