Un drum progresiv catre bucuria pura

Un drum progresiv catre bucuria pura Mareste imaginea.

Calea către bucuria desăvârşită poate părea abruptă, anevoioasă, aproape inaccesibilă. Şi, fără îndoială, chiar aşa va fi dacă ne-o imaginăm ca pe o bruscă schimbare de direcţie, ca pe o tranziţie fulgerătoare între un înainte şi un după. în realitate, e un drum care se parcurge progresiv. Bucuria desăvârşită nu e o recompensă obţinută la capătul călătoriei: este o binecuvântare care ne însoţeşte pe tot parcursul acestui drum al libertăţii şi al dragostei. Desigur, obiectivul acestui itinerar este Trezirea, realizarea de sine în care ego-ul eşte definitiv depăşit, ceea ce procură o bucurie permanentă. Dar, pe tot parcursul drumului, trăim deja bucurii pure de fiecare dată când lăsăm deoparte, chiar în mod punctual, mentalul şi ego-ul, de fiecare dată când depăşim o etapă importanta, când conştiinţa noastră se extinde, când ne armomzăm mai bine cu melodia lumii.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, Trezirea este o experienţă graduală. Nu suntem brusc iluminati, precum Buddha, dar încetăm treptat să ne mai identificăm cu ego-ul nostru, învăţăm să ne distanţăm de mental şi de nevoia de a controla totul, suntem din ce în ce mai mult noi înşine şi relaţionăm mai corect cu ceilalţi. Fiecare pas înainte ne mai eliberează puţin, ne deschide mai mult inima şi sporeşte puterea bucuriei noastre.

Putem experimenta astfel bucurii pure, încântătoare, depline, care dovedesc faptul că progresăm pe acest drum al eliberării de ego, ceea ce nu înseamnă însă că am ajuns la capătul lui. E important să deosebim asemenea experienţe punctuale de acea stare de bucurie desăvârşită şi permanentă la care ajung înţelepţii şi sfinţii eliberaţi total de ego-ul lor. Dar, chiar dacă înaintarea noastră în viaţa interioară este favorabilă, atâta vreme cât ego-ul şi mentalul nostru se află încă la manşă, aceste momente de bucurie pură vor fi urmate de obstacole şi de suferinţe lăuntrice care provin din zonele noastre de umbră.

Am experimentat asemenea stări într-un mod foarte intens între douăzeci şi douăzeci şi trei de ani. Nu voi uita niciodată această perioadă foarte specială din viaţa mea, în care am resimţit bucurii depline şi mari suferinţe interioare.

Incepusem să studiez filosofia la Universitatea din Fribourg, în Elveţia. Aveam de gând ca, în cursul celui de-al doilea an universitar, să mă instalez într-o nouă locuinţă în comun. Era o casă extraordinară, scăldată în lumină, construită în plină natură, la marginea unui râu, şi totuşi foarte aproape de universitate. Urma să ocup una dintre cele trei camere destinate studenţilor. La sfârşitul anului universitar, înainte de a pleca în India pentru patru luni, m-am dus la casa respectivă pentru a-mi lăsa acolo lucrurile personale. Am fost întâmpinat de o englezoaică fermecătoare, studentă la medicină, de care m-am îndrăgostit pe loc, in mod vădit, sentimentele imi erau împărtăşite.

Am plecat in India, unde, aşa cum am povestit deja, m-am intâinit cu maeştri spirituali Ubetani şi am lucrat intr-o leprozerie şi intr-un azil conduse de călugăriţele Maicii Tereza. Acolo, am simţit o chemare ce a mă angaja in viaţa monastică, pentru a mă consacra intru totul vieţii spirituale, continuându-mi totodată studiile de filosofie. Odată revenit în Europa, deja decis să intru Ia mănăstire, m-am dus să-mi iau lucrurile lăsate în casa din Fribourg. Tânăra studentă din Anglia, care nu ştia nimic despre tot ce mi se întâmplase pe parcursul celor câteva luni trecute, m-a primit cu atâta bucurie încât am rost tulburat. Nu reuşeam să o înştiinţez despre decizia mea. Abia după două ore de conversaţie am îndrăznit să o anunţ. A izbucnit în plâns. Eu însumi eram zdruncinat. Minunata noastră întâlnire nu se putea prelungi.

Mi-am luat valizele, profund emoţionat. M-am dus la o mănăstire, tot din Fribourg, unde comunitatea din cadrul căreia aveam să fac parte în curând îmi rezervase o cameră pentru dormit. Mănăstirea, locuită de câteva călugăriţe bătrâne, era austeră şi rece; uşile chiliilor se deschideau de-a lungul unui culoar lugubru. O călugăriţă, cam bărboasă şi nu prea amabilă, m-a escortat până la odaia care îmi fusese rezervată: un spaţiu de şase metri pătraţi, cu miros greu. Mi-a dat câteva indicaţii pe un ton sec şi apoi a ieşit. Imediat după ce uşa chiliei s-a închis în urma ei, m-am gândit la casa încântătoare de pe malul râului şi la fermecătoarea tânără pe care tocmai o părăsisem. Preţ de câteva minute, m-am imaginai trăind o minunată poveste de dragoste cu ea, în locul acela luminos. Apoi am privit chilia deprimantă în care urma sa locuiesc, gândind că e posibil să-mi petrec restul zilelor intr-un aşezământ atât de sordid. Deodată, sufletul meu s-a îndreptat către Hristos, căruia hoiărâsem să-i urmez paşii. Şi atunci, am fost copleşit de o bucurie imensă, absolut neaşteptată. Am plâns de bucurie o jumătate din noapte. Trăiam bucuria pură de a-mi fi dăruit viaţa, de a nu îmi mai aparţine.

Am petrecut ceva mai mult de trei ani şi jumătate la mănăstire. In primul an, în ciuda dificultăţilor unei vieţi caste şi austere, am cunoscut din nou bucurii extraordinare. Apoi, am îmbrăcat haina monahală, primul pas către un angajament pe calea monastică. Chiar în aceeaşi seară, am avut un vis intens şi angoasant: se făcea că eram la schi, în veşminte călugăreşti, în vârful unui munte şi că îmi dădusem drept misiune să depăşesc recordul mondial de viteză. încep să cobor panta. Pe versantul opus, o mulţime numeroasă asistă la spectacol. Spulber recordul, dar nu reuşesc să frânez şi viteza mă azvârle de cealaltă parte a versantului! Spintec mulţimea înspăimântată şi ajung pe vârful celuilalt munte... prăbuşindu-mă apoi într-o prăpastie fără fund.

In săptămânile următoare, am trecut printr-o profundă criză psihică: mi-am pierdut somnul, am început să am fobii şi crize puternice de anxietate, fără vreun motiv aparent. Am înţeles mai târziu semnificaţia acelui vis şi a acelei crize: ego-ul meu fusese structurat în mod greşit. Era fragil şi jinduia după recunoaştere: aceea a tatălui meu, ca întotdeauna, a cărui aprobare continuam să o caut, apoi a celorlalţi, a societăţii. Dorinţa mea de a trăi o viaţă monastică, deşi izvorâtă dintr-o autentică iubire faţă de Hristos şi din năzuinţa de a progresa spiritual, era totodată o manieră de a fi recunoscut, admirat, de a-l depăşi pe tatăl meu într-un alt domeniu decât acela al vieţii sociale în care excelase el, în calitate de secretar de stat. Voiam să devin un sfânt! în profunzimile fiinţei mele, nu eram liber. Fobiile şi angoasele erau simptome ale acestei nevroze profunde.

Au trecut mai mult de doi ani pană să înţeleg acest lucru şi asta s-a întâmplat datorită unei conferinţe a lui Jean Vanier, fondatorul comunităţilor L 'Arche, constituite din persoane cu handicap mental şi asistenţi care locuiesc împreună cu ele şi se ocupă de nevoile lor cotidiene, ie,ir amor venise să ne vorbească despre una dintre cele mai iran , cm.inc ale vieţii spirituale şi monahale: rana narcisistă şa now.u ele recunoaştere ce decurge din ea determină persoana in cauza să încerce să se afirme, să devină un erou spiritual, fără a realiza profunda fragilitate pe care se sprijină această aspiraţie. Pentru mine, a fost o veritabilă iluminare, sursa unei mari bucurii, care mi-a permis să-mi continuu drumul interior cu mai multă luciditate şi sinceritate. Câteva luni mai târziu, aveam să iau decizia de a nu rosti jurământul definitiv de călugărie şi de a părăsi mănăstirea. Hotărârea mea era dictată şi de alte motive, în special de o indispoziţie intelectuală tot mai mare. Nu mai suportam un anume discurs care rezumă perfect vechea zicală: „In afara Bisericii nu există mântuire". Ca să dau doar un exemplu: cunoscusem în India călugări budişti şi înţelepţi indieni radiind de compasiune, dar auzeam cu regularitate diverşi teologi şi preoţi occidentali, cu chipul la tel de tern uneori ca sutanele lor, evocând cu dispreţ - şi cu o totală necunoaştere - spiritualităţiIe orientale „atât de imperfecte în comparaţie cu religia creştina". Insă cel mai profund motiv care a determinat plecarea mea a fost, cu siguranţă, conştientizarea acestei răni narcisiste care mă îndemna să caut recunoaşterea printr-o existenţă spirituală eroică.

Frederic Lenoir

Invata sa te bucuri, Philobia

Cumpara cartea "Invata sa te bucuri"
 

Pe aceeaşi temă

19 Decembrie 2017

Vizualizari: 220

Voteaza:

Un drum progresiv catre bucuria pura 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

fericirea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE