"Unul din Treime a pătimit cu trupul" (pentru noi)

Fiul lui Dumnezeu cel întrupat pregăteşte pe oameni pentru împărăţia cerurilor prin cuvântul şi pilda vieţii Sale unificatoare. Dar El ne pregăteşte şi mai mult pentru această împărăţie a unităţii desăvârşite a iubirii, prin pătimirea Sa curată cu trupul pentru noi. Căci şi aceasta are o funcţie unificatoare, prin ridicarea oamenilor din egoismul despărţitor.

Precum cea dintâi are ca temei unitatea Persoanei Lui divino-umane, aşa are şi pătimirea Lui cu trupul pentru oameni ca temei această unitate a Persoanei Lui. N-ar putea vorbi Fiul lui Dumnezeu oamenilor şi nu Şi-ar putea arăta cu atâta eficienţă unificatoare conformitatea ca om cu culmea de desăvârşire cerută prin cuvintele Sale, dacă n-ar fi pe lângă Dumnezeu şi om în trup. La fel n-ar fi posibilă pătimirea Lui curată şi ea n-ar avea suprema eficienţă unificatoare, dacă n-ar fi a Fiului lui Dumnezeu, dar întrupat ca om.

Această funcţie unificatoare şi desăvârşitoare a umanului, cerută de împărăţia cerurilor, o împlineşte Hristos şi mai mult decât prin cuvinte, prin suportarea în curăţie, deci cu tărie biruitoare, a slăbiciunilor firii noastre de după cădere: foamea, setea, oboseala şi duşmănoasele necazuri de la oameni. Căci suportarea biruitoare a tuturor dădea pildă de depăşire a grijii egoiste de sine.

Prin toate, ipostasul divin se arată coborât ca om real la înţelegerea noastră şi la participarea la slăbiciunile omului, cât trăieşte pe pământ. El se arăta prin ele cu atât mai unit cu noi, cu cât nu punea în satisfacerea unora din aceste slăbiciuni (foamea, setea), sau în suportarea altora (sărăcia, duşmănia), nimic egoist, nici o nemulţumire, de aceea nici un păcat. Ba mai mult, le suferea cu voia, nu din necesitate.

Dar şi mai mult şi-a arătat dragostea Lui pentru noi şi puterea unificatoare, prin pătimirile Lui dureroase (batjocorire, biciuire, oţet amestecat cu fiere, chinurile morţii, frica de moarte, moartea), pe care iarăşi le-a primit cu voia şi nu le-a suferit din necesitate şi n-a căutat să le evite supunându-se slăbiciunii egoiste. A arătat tărie deosebită în suportarea slăbiciunilor acceptate de bună voie şi n-a căzut sub apăsarea unor slăbiciuni, de care ar fi avut parte fără voie. Omul de rând suportă multe slăbiciuni, pentru că nu poate scăpa de ele; Hristos le-a suportat chiar dacă le putea evita. Cel dintâi e slab în suportarea slăbiciunilor, pentru că nu poate face altfel şi pune un protest în suportarea lor fără voie.

Hristos e tare în suportarea lor pentru că ar putea să nu le suporte şi nu pune nici o nemulţumire în suportarea lor.

Ipostasul cel unul divino-uman al Lui era întreg şi în cuvintele Lui deschidea orizonturile infinite şi eterne şi în faptele Lui de putere săvârşite prin trupul Lui, dar şi în trăirea reală, însă de bună voie, a slăbiciunilor şi a pătimirilor noastre; şi prin toate realiza unirea iubitoare cu noi şi ne-a dat şi nouă această putere de unire cu El şi între noi.
Toate manifestările lui Hristos, oricât de variate, erau ale Persoanei divino-umane a Lui în întregul ei. De aceea, în orice manifestare parţială a Lui era Persoana Lui întreagă, cu toate părţile ei. Faptele şi simţirile Lui prin trup erau ale ipostasului Său dumnezeiesc întrupat întreg, chiar dacă în unele se arăta puterea Lui dumnezeiască, iar în altele slăbiciunea omenească. Căci şi în cazul din urmă manifesta o răbdare curată şi de bună voie, ca nici un om, iar cele dintâi se săvârşeau prin trup. Din faptele trupeşti şi din suportarea slăbiciunilor omeneşti nu era absentă dumnezeirea şi din faptele de putere dumnezeiască nu era absentă umanitatea ca mediu transfigurat al ei, cum nu e absent sufletul din faptele noastre prin trup şi nici trupul în gândirea noastră cea nematerială.

Taina unităţii Persoanei şi a pătimirii lui Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, e legată cu faptul că trupul omenesc nu e o materie de sine, ci materia organizată de spirit şi mediu al lucrării lui, sau materie însufleţită; e materie organizată de spirit conform funcţiilor lui spirituale şi aşa zicând spiritualizată. Prin trup îşi trăieşte sufletul simţirile conştiente; trupul condiţionează cugetarea şi simţirea conştientă. De aceea, sufletul şi trupul formează o fire. Iar Fiul lui Dumnezeu a asumat în Persoana Lui natura umană integrală şi n-o lasă în El ca o natură umană de Sine. El o îndumnezeieşte, aşa cum spiritualizează spiritul uman trupul, deşi nu organizează trupul şi sufletul acesteia, aşa cum organizează sufletul trupul uman, întrucât nu constituie împreună o fire cum e sufletul cu trupul. Ba mai mult, în Hristos nu numai natura omenească, ca unitate din suflet şi trup, se îndumnezeieşte, cum se însufleţeşte trupul de suflet, ci şi ipostasul divin se înomeneşte, aşa cum sufletul omenesc trăieşte cele ale trupului (Despre îndumnezeirea materiei din trupul omenesc a se vedea la: G. Galitis, Zur Theologie der Materie, Salonic, 1985).

Contribuţii serioase a adus la înţelegerea pătimirii celor omeneşti de către Dumnezeu-Cuvântul, monahul daco-roman (unul din „călugării sciţi") Ioan Maxenţiu, la începutul sec. VI şi, după el, Leonţiu de Bizanţ, care a preluat toate argumentele celui dintâi. Pătimirea prin trup a fost după ei a Cuvântului întrupat, pentru că trupul a fost „propriu" Persoanei Lui, în sensul cel mai strict, nu cum e Biserica trupul lui Hristos, sau veşmântul, sau vreun obiect „propriu" unui om. Acest trup, spune Maxenţiu, nu e al omului asumat, ci al lui Dumnezeu, al cărui templu este. Căci dacă nu e al lui Dumnezeu, cum poate comunica oamenilor viaţa veşnică?" (Dialog contra Nestorienilor, libr. I; P. G. 86, col. 137).

Leonţiu de Bizanţ precizează împotriva monofiziţilor, că nu cu dumnezeirea pătimea Cuvântul întrupat, ceea ce ar transforma Creştinismul în panteism şi ar face dumnezeirea o esenţă supusă legilor schimbătoare, ci cu trupul pe care şi l-a asumat de bună voie, ca o altă fire pe lângă firea dumnezeiască. Dar ipostasul ambelor firi fiind unul, trebuie să se spună că acest unic ipostas, sau Persoană, pătimea în trupul ce şi l-a făcut propriu, pe lângă firea Sa dumnezeiască. Trupul nu era despărţit de

Persoana Lui, ca un trup impersonal, sau nu constituia o Persoană deosebită cum socoteau nestorienii. în aceasta se arată taina că trupul e însufleţit, iar al lui Hristos îndumnezeit; nu e o materie de sine existentă. Avem în aceasta taina Persoanei, care e una în esenţe diferite, care, reprezentând şi partea superioară, străbate şi organizează şi utilizează ca mediu de manifestare al părţii superioare, partea inferioară, având putinţa să o facă aceasta. Căci aşa cum, când se spune că trupul a fost tăiat de sabie, nu se spune că a fost tăiat şi sufletul, dar se spune că a suferit aceasta persoana, pentru că i s-a tăiat o parte, aşa se spune şi de Hristos când pătimea cu trupul, că pătimea Persoana Lui, pentru că a pătimit în trupul primit în ipostasul Lui. „Precum spuneam că cutare s-a lovit la picior sau s-a atârnat cu mâna, tot aşa spunând că Dumnezeu Cuvântul a pătimit cu trupul, înţelegem prin aceasta pe Hristos după unirea eternă a firilor" (Adversus Nestorianos, libr. VII; P. G. 86, col. 1761).

Combătând monofizitismul, în alt loc tot Leonţiu zice: „Cuvântul cel fără trup nu şi-a adus trupul pătimitor sieşi, Cel nepătimitor, pentru că Dumnezeu avea nevoie de o desăvârşire a Sa prin pătimire, sau prin ceva pătimitor. De aceea acelaşi Cuvânt s-a arătat şi înainte şi după ce a luat trupul Lui şi pătimirile trupului. Aceeaşi Persoană este şi pătimitoare şi nepătimitoare, arătându-Se prin aceasta o unică Persoană, dar în două firi" (Op. cit. libr. VII, cap. VI; P. G. cit. col. 1768).

Dând ca exemplu pe om, căruia i se atribuie ca întreg ceea ce i se întâmplă numai sufletului sau numai trupului, Leonţiu conchide: „E vădit că şi când pătimeşte ceva trupul lui Hristos, se spune că pătimeşte însuşi Cuvântul cel nepătimitor, din pricina unirii şi nu numai din pricina unei relaţii familiare, cum afirmă nestatorianis-mul, gândindu-se la un fel de compătimire a unei persoane cu alta. Căci S-a şi născut pentru aceasta, ca unul ce ca ipostas a suportat şi El naşterea cu trupul, nu pentru a exista şi trupul ca atare, ci pentru a exista El întrupat şi pentru că ipostasul Lui nevăzut a luat formă când trupul Lui a luat existenţă în El (în ipostasul Lui)" {Op. cit., libr. VII, cap. X; P. G. 86, col. 1 700).

E de remarcat aici afirmaţia paradoxală: pătimeşte Cuvântul cel nepătimitor. Iar pătimirea nu e numai o compătimire ca a unei persoane cu alta, în care alta e pătimirea persoanei care pătimeşte şi alta a celei care compătimeşte. Cuvântul lui Dumnezeu pătimeşte, nu compătimeşte. Iar aceasta pentru că e o unire a trupului cu El, nu e numai o apropiere familiară. E greu de înţeles această „unire" care face Cuvântul cel nepătimitor după fiinţa dumnezeiască să pătimească totuşi El însuşi cu trupul. Nu se poate spune că o jumătate din Persoana Lui pătimeşte, iar o jumătate nu pătimeşte. E mereu taina persoanei ca întreg, care e prezentă în fiecare simţire şi faptă a părţilor ei.

Nestorienii, din neînţelegerea tainei Persoanei ca întreg, afirmau că nu se poate spune că a pătimit Cuvântul, pentru că patimile sunt ale firii omeneşti, iar Cuvântul fiind al firii dumnezeieşti, care e nepătimitoare, nu poate pătimi. Ei identificau persoana cu firea. Socoteau că nu poate exista un ipostas, care să unească în el două firi şi să trăiască ca Unul şi Acelaşi toate ale lor. împotriva aceşti opinii simpliste, Leonţiu spune: „Deci se spune că a pătimit şi Cuvântul ca ipostas. Căci a asumat şi fiinţa pătimitoare în ipostasul Său, împreună cu cea proprie nepătimitoare. Şi predicatele fiinţei se fac pe drept cuvânt şi predicate ale ipostasului" (Op. cit, libr. VII, cap. IX; P. G. 86, col. 1 700). Predicatele celor două firi atribuite unuia şi aceluiaşi ipostas, desigur că nu sunt simple podoabe statice, ci simţiri, fapte, calităţi. Iar ele nu se trăiesc despărţite. Hristos simţea în acelaşi timp durerea crucii, dar şi mulţumirea de a o suferi pentru oameni. El trăia şi slăbiciunile firii omeneşti, dar şi puterea de a le suporta şi de a nu fi doborât de ele. în cele omeneşti autentic şi deplin trăite simţea şi puterea de a le trăi în modul cel mai curat.

Dar Leonţiu de Bizanţ nu afirmă numai faptul că Dumnezeu Cuvântul a pătimit cu trupul, ci caută şi o explicare mai profundă a lui în iubirea Lui şi în scopul pentru care El şi-a asumat trupul şi pătimirea lui. Aceasta spune în următoarele: „Să ştie adversarul că e mai cuvenit şi mai demn de Hristos că El a pătimit cu trupul, decât că nu a pătimit. Căci Dumnezeu nu e simplu, nepătimitor, ci şi pricinuitor de nepătimirea celor în care vine. Căci nu-L credem numai nemuritor, ci şi pricinuitor de nemurire celor care se unesc cu El. Fiindcă unindu-se trupul şi Cuvântul printr-o unire cum nu se poate spune mai mare, fără amestecarea celor de altă fiinţă... nu se poate spune simplu că a pătimit şi Cuvântul cum a pătimit trupul şi că e patimilor după fire, decât întrucât este Hristos şi ca fiind unit cu trupul, Cel pricinuitor de nemurire a pătimit cu trupul după iconomie (nu prin fire, ci ca Cel ce a asumat de bună voie trupul nostru pentru a-l mânui de moarte, n.n.); şi că face să se vadă o întrupare a lucrării naturale a Cuvântului, care este opusă oricărei pătimiri. Şi e foarte posibil şi înţelept să se săvârşească aceasta dintr-o bunătate nemăsurată a lui Dumnezeu, prin pătimirea Celui pricinuitor de nepătimire în partea Lui omenească, producând nepătimirea întregii firi omeneşti pentru veci. Acesta a fost scopul Lui. Iar patima sa producându-se cu scopul bunăvoinţei Celui ce pătimeşte, are raţiunea lucrării" (Op. cit., cap. XI; P. G. 86, col. 701).

Pătimirea Cuvântului cu trupul nu e o pătimire explicată din lipsa Lui de putere. Căci El primeşte de bună voie pătimirea şi chiar în aceasta se arată o superioritate a Lui asupra pătimirii. Iar acceptarea benevolă a pătimirii are ca scop arătarea puterii Cuvântului asupra pătimirii, prin biruirea ei. Aceasta înseamnă însă intrarea Cuvântului dumnezeiesc într-un contact cu pătimirea, o întâlnire interioară cu ea. învinge apa râului cel ce trece prin ea înotând, luptând cu ea, nu cel ce evită această intrare în ea. Astfel, se poate spune că pătimirea Cuvântului cu trupul e mai degrabă o lucrare, un prilej de manifestare voluntară a puterii, decât o pasivitate.

Ideea e luată de Leonţiu tot de la Maxenţiu, care spunea că Dumnezeu Cuvântul însuşi „se face trup din milă" (P.G. 86, I; col. 112), deci cu voia şi pentru altul, nu din necesitate. Dar Leonţiu o dezvoltă şi pe aceasta în mod propriu. S-ar părea că mila de care vorbeşte Ioan Maxenţiu şi care e şi ea o pătimire, dar şi o lucrare, e mai degrabă o compătimire faţă de alte persoane. Dar mila Fiului lui Dumnezeu faţă de oameni nu i-ar putea scăpa de pătimire, deci n-ar fi eficientă, dacă n-ar lua asupra Lui pătimirea lor în firea lor asumată, ca să o învingă în ea. Fiul lui Dumnezeu nu se mulţumeşte numai cu o compătimire cu oamenii, cum o fac ei în raporturile dintre ei, deşi aceasta e cauza ei. Iubirea Lui desăvârşită merge până la capăt, făcându-şi proprie pătimirea lor, ca unul dintre ei şi nu numai ca să le dovedească o solidaritate sau o iubire ineficientă, ci şi ca să scape firea lor de neputinţa biruirii pătimirii. Dacă mila lui Dumnezeu trebuie să fie mai mult decât o compătimire exterioară celor care
suferă, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să o aibă într-un anumit fel încă înainte de a se fi întrupat, într-un mod spiritual. Căci ce L-ar fi îndemnat să Se facă om şi să pătimească cu trupul asemenea lor, dar ca să-i scape de domnia ei, dacă nu era în El această milă, încă înainte de întrupare?

Chiar în milă e o putere care îi dă celui ce compătimeşte puterea să rabde şi el pătimirea, iar lui Hristos să o şi biruiască. Importanţa ce o dă credinţa creştină pătimirii şi jertfei lui Hristos pentru mântuirea noastră, nu poate trece peste acest efect al ei. Hristos este atât de unit cu noi în pătimirea Lui pentru noi şi pătimirea Lui are în ea atâta iubire şi în aceasta atâta putere, încât aceasta iradiază din ea o putere deosebită de noi, dându-ne puterea să biruim şi noi, din puterea pătimirii Lui, pătimirea noastră din pricina păcatelor. Poate în aceasta stă unul din sensurile învăţăturii, că noi ne mânuim murind cu Hristos, sau din puterea lui Hristos. Pătimirea Lui până la moarte pentru noi ne comunică o putere care ne face şi pe noi să murim poftelor egoiste şi durerilor de pe urma lor sau omului cel vechi şi egoist al nostru. Avem aci un sens pozitiv al morţii noastre şi al morţii Lui: e moartea grijii de sine.

Un alt adaos în explicarea ce o dă Leonţiu pătimirii lui Hristos pentru noi, îl avem în sursa lui că Hristos se deosebeşte între ipostasurile dumnezeieşti, având în plus proprietăţile omeneşti, iar între cele omeneşti, puterea de a le depăşi pe acestea prin proprietăţile dumnezeieşti (Op. cit., cap. VII; P. G. 86, col. 1 708). Cuvântul dumnezeiesc îşi însuşeşte deci ca ipostas şi proprietatea pătimirii ce ţine de firea omenească. Trăindu-şi firea omenească, îşi trăieşte şi pătimirea ei. Căci Persoana Lui ca una nu e străină de nimic din ale firii Sale omeneşti. Eu simt, ca persoană, căreia îi aparţine şi trupul meu, înţepătura trupului meu, deşi ea nu se produce în sufletul meu. E mereu taina persoanei ca întreg, care e prezent în fiecare parte a sa cu toate părţile sale. Persoana e o taină. Ea se intuieşte, se constată, se trăieşte ca întreg în toate părţile ei şi simţirile lor.

Persoana lui Hristos e puntea care uneşte pe Dumnezeu cu creaţia. El e între persoanele dumnezeieşti şi om, iar între cele omeneşti şi Dumnezeu. Aduce în relaţia cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, trăirea celor omeneşti, dar rămâne şi Persoană dumnezeiască; şi aduce între oameni conştiinţa că e şi Dumnezeu, deşi e şi om ca ei. Dar aceasta are ca urmare influenţa trăirii celor omeneşti de dumnezeirea Sa şi a celor dumnezeieşti de umanitatea Sa. îşi îndumnezeieşte umanitatea şi îşi umaninizează dumnezeirea, fără să le schimbe după fiinţă, căci n-ar putea face aceasta, dacă n-ar fi atât Dumnezeu adevărat, cât şi om adevărat.

Leonţiu pune în relief două idei în explicarea afirmării că „Cuvântul a pătimit cu trupul": a) unirea maximă a celor două firi într-un ipostas, fără să o înţelegem aceasta în toată adâncimea ei, ci cugetând-o oarecum analoagă cu unirea între suflet şi trup şi b) bunătatea lui Dumnezeu, care a voit ca prin pătimirea Cuvântului nepătimitor după firea dumnezeiască, dar pătimitor după cea omenească, să scape pe cea din urmă de pătimire, nu evitând-o pe aceasta, ci copleşind-o cu puterea firii nepătimitoare, care o poate face şi pe cea omenească nepătimitoare, dar păstrând conştiinţa că nu prin sine a dobândit această stare. Dumnezeu este bun. Aceasta este marea taină a lui Dumnezeu şi experienţa fundamentală a credinciosului creştin. Dumnezeu ca bun explică toate. Puterea Lui e egală cu bunătatea Lui. Onticul nu e separat de iubire, de bunătate, ci una cu aceasta. Iubirea sau bunătatea e realitatea desăvârşită. Şi ea explică toate. Cine e bun, există; şi invers. Iar bun nu poţi fi fără să vrei. Prin bunătate se poate uni Dumnezeu cu omul, care este şi el, dar cu temeiul în „Cel ce este". Cine e bun are şi puterea voinţei pentru lucruri libere.

Explicând cum a biruit Hristos moartea şi stricăciunea (coruperea existenţei) firii omeneşti, suportându-le, Leonţiu spune: „Trebuia să guste pătimirile noastre până la experienţa morţii însăşi, dar nu să şi ajungă în stricăciune în mod actual. Ci precum avea în toate ceea ce-i al nostru, dar şi ceea ce-i mai presus de noi, aşa avea şi în privinţa morţii. Căci e propriu nouă a muri, dar şi (dorinţa) de a ne vindeca de moarte; însă a nu ne corupe e propriu puterii mai mari a Cuvântului, care a împiedicat gustarea ei, neîngăduind trupului să se corupă. Aceasta pentru ca de la El să treacă şi la noi şi să se facă pârga nestricăciunii noastre. Deci, a nu se produce stricăciunea ţine de puterea neschimbată şi de raţiunea minunii, dar nu de legea firii" (Contra Nestorianos et Eutychianos; P. G. 86, col. 1 364 B). Puterea neschimbată i s-a dat însă firii noastre de existenţa desăvârşită, iar acesteia nu-i poate lipsi bunătatea şi generozitatea, prin care a dat acea putere firii noastre: deci şi coborârea la ea.

Recurgând la bunătatea pentru explicarea faptului că ipostasul lui Hristos, Cuvântul întrupat, a pătimit cu trupul, coborându-Se la el, dar a şi birui pătimirea morţii şi coruperea, Leonţiu le vede acestea practicate prin lucrarea Cuvântului, care nu se produce fără libertate şi fără să aibă fiinţa dumnezeiască ca izvor al ei. Cuvântul dumnezeiesc trăieşte prin bunătate, deci prin lucrare, dar nu prin fiinţă dumnezeiască, pătimirea; o trăieşte ca o gustare a ei capabilă să o copleşească.

Mai precis, îşi însuşeşte prin bunătate (milă) ca lucrare a lui Dumnezeu, simţirea pătimitoare a firii omeneşti. Bunătatea arătată în lucrarea dumnezeiască se uneşte cu simţirea pătimirii, ca lucrare a firii omeneşti, trăindu-le împreună fără să anuleze pe nici una: căci nu poate lipsi din El bunătatea (care ia în faţa durerii calitatea de milă), care doreşte să scape de pătimire firea omenească, nici pătimirea, de care bunătatea (mila) vrea să scape omenirea.

Dacă Hristos ar pătimi cu firea omenească fără bunătatea (mila) dumnezeiască, ar pătimi fără voia lui Dumnezeu şi fără rezultatul scăpării firii omeneşti de pătimire. în acest sens îşi însuşeşte ipostasul dumnezeiesc proprietatea firii omeneşti. Căci nu pătimeşte cele ale firii omeneşti fără voia dumnezeiască. Dar voia aceasta acceptă pătimirea cu firea omenească din bunătate, sau milă, adică cu o simţire pentru a scăpa pe aceasta de pătimire.

Bunătatea aceasta se referea însă nu numai la firea omenească asumată de El, ci şi la fraţii Săi întru umanitate. Propriu-zis pentru bunătatea (mila) faţă de ei acceptă pătimirea în firea asumată de El, având o simţire a ei. Dar în însuşi faptul că pătimea nu din cauza păcatului Său ca om, legat cu egoismul, stătea puterea biruirii pătimirii. El avea în generozitatea curată a pătimirii Sale, care-i venea firii omeneşti din dumnezeire, şi puterea suportării, dar şi a biruirii ei. El îşi comunica prin pătimirea Lui de nesfârşită generozitate iubirea faţă de oameni. Şi din iubirea aceasta a mers până la moarte, dar n-a ajuns la actualizarea coruperii trupului Său, căci aceasta ar fi însemnat că nu mai putea comunica iubirea Sa fraţilor Săi, sau că iubirea Lui nu era nelimitată în puterea ei. Iubirea Lui, comunicată şi umanităţii Sale, a fost mai tare ca moartea şi a învins-o în umanitatea Sa, pentru toţi.

Dar bunătatea aceasta n-ar fi avut-o Hristos, dacă n-ar fi fost ipostasul firii dumnezeieşti şi dacă aceasta n-ar fi mers cu El în manifestarea ei până la unirea ei cu firea omenească în Persoana Lui pentru veci. Nu.se poate spune cât de mult a iubit Dumnezeu umanitatea făcând-o parte a uneia din Persoanele Sale. Mai departe nu putea merge în iubirea Lui faţă de oameni. O persoană dă fiecăreia din părţile sale ceea ce are în cealaltă parte. Aşa a dat Fiul lui Dumnezeu firii omeneşti pe care şi-a făcut-o proprie, lucrările firii Sale dumnezeieşti, fără să le anuleze pe ale celei omeneşti. Le foloseşte pe ambele într-o împreunare neconfundată, pe cele omeneşti înălţându-le, pe cele dumnezeieşti coborându-le, făcându-le să participe unele la altele. Celor omeneşti le-a dat nepătimirea şi nemurirea, ca lucrări dumnezeieşti, celor dumnezeieşti trăirea nepătimirii şi nemuririi în forma omenească, datorită simţirii părţii omeneşti. Prin lucrarea bunătăţii dumnezeieşti, a suportat ca purtător al părţii superioare, slăbiciunile celei inferioare, ca să le învingă, suportându-le din bunătate sau milă faţă de ea, dar mai ales din dorinţa de a le învinge prin această suportare din milă.

Unirea între cele două firi în Hristos nu duce nici la o contopire a lor, care ar fi făcut firea dumnezeiască să-şi însuşească proprietăţile firii umane sau viceversa (monofizitism, panteism), dar nu a rămas nici numai ca o unire între două persoane de aceeaşi fire care ar avea o lucrare identică (cum e în Sfânta Treime), sau între două persoane de firi diferite, care îşi pot comunica liber lucrările unei persoane putând deveni lucrările altei persoane prin libertatea lor. Ea e unirea a două firi într-un ipostas sau într-o Persoană, care fiind prin aceasta Subiectul ambelor firi şi Subiectul care dispune El însuşi de ambele voinţe şi lucrări, îmbină în mod diferit cele două feluri de lucrări, sau lucrările dumnezeieşti şi pătimirile omeneşti, îmbinare făcută în mod liber, jntr-o lucrare unitară compusă.

In acest sens se poate spune că nu rămânea nici ca Dumnezeu străin de pătimirile Sale ca om. Căci simţea în ele cu milă pătimirile fraţilor Săi întru umanitate şi ca Persoană trăia prin milă într-un fel aceste pătimiri, chiar dacă nu-i erau proprii uneia din părţile Sale după fiinţă. Dar din această milă dădea şi putere umanului Său să le biruiască cu răbdare în Sine, pentru ca puterea aceasta să devină şi puterea acelor fraţi ai Săi.

Astfel, dacă Fiul lui Dumnezeu a dat putere umanului nostru prin cuvintele şi pilda vieţii Sale, El ne-a dat şi ne dă şi mai multă putere prin pătimirea Sa. Căci ni S-a dăruit El însuşi şi mai deplin prin aceasta, mişcat de bunătatea Sa faţă de oameni.

In unirea voită de El a firilor Sale şi în folosirea unitară liberă de către El a voilor şi lucrărilor lor era dată temelia pentru unitatea Lui ca Dumnezeu şi om, întărind umanitatea prin dumnezeire şi umanizându-Se ca Dumnezeu, prin folosirea îmbinată a lucrărilor lor, în scopul facerii de bine pe seama umanităţii de obşte, al unificării fără contopire a oamenilor cu Sine ca Dumnezeu, ca şi întreolaltă şi al eliberării firii noastre de slăbiciunile afectelor şi de moarte. Nu voia să biruiască neputinţa şi moartea fără să le suporte. Căci numai aşa putea întări firea noastră în mod real, arătând-o capabilă de suportarea lor până la capăt. Spunea cuvintele adevărului ca Dumnezeu, dar şi ca om, sau pe înţelesul omului, pentru a face şi umanul factor activ de înţelegere şi comunicare a Lui.

Făcea minuni ca Dumnezeu, dar cu participarea activă a umanului, nu numai ca instrument pasiv, pentru că a întărit şi în umanitate voinţa de a face bine fraţilor întru umanitate. Răbda pătimirile pentru oameni ca om, dar nu fără o întărire din partea bunătăţii lui Dumnezeu, pentru a activa în umanul Său bunătatea Sa faţă de oameni şi prin aceasta în oamenii înşişi, pentru a-i ridica cu voia şi nu fără efortul lor din slăbiciunea egoismului, care e o robie a lor.

Dacă le deschizi inima oamenilor prin cuvinte de iubire şi-i ajuţi să se înalţe prin pilda vieţii proprii şi prin diferite fapte în favoarea lor, cel mai mult le deschizi inima şi-i înalţi prin pătimirea pentru ei. Iar Hristos n-a pătimit nici în cea mai mică măsură pentru El, ci pentru ei toţi.

Nu numai ca Dumnezeu şi-a manifestat Hristos bunătatea faţă de oameni, acceptând pătimirea cu firea Sa umană, pentru a-i scăpa de ea, ci şi ca om. Căci El putea să nu pătimească cu firea Sa omenească, aceasta fiind unită cu dumnezeirea Sa la maximum, sau până la a fi luată de ipostasul dumnezeiesc, ca parte împreună purtată de El, ca parte a Persoanei Lui, cum e trupul cu sufletul. Iar prin aceasta a îndumnezeit-o, cum îşi însufleţeşte sufletul trupul. Căci spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dumnezeu născându-Se El însuşi cu trupul, a reînnoit firea, ... ba mai mult i-a procurat firii cu generozitate îndumnezeirea din care nu mai putea nicidecum cădea, fiind întrepătrunsă cu însuşi Dumnezeu cel întrupat, ca sufletul cu trupul, printr-o unire neamestecată şi primind, datorită arătării Lui prin ea, să se ascundă atât de mult cât de mult s-a făcut El arătat prin ea şi s-a socotit ieşit din ascunzimea Lui naturală" (Ambigua, trad. rom., cap. 109, p. 273).

Ca atare, El a pătimit şi ca om nu din necesitate, ci din bunătatea puternică transmisă şi umanităţii Sale. Oamenii obişnuiţi pătimesc cu trupul din pricina slăbiciunii spiritului lor, de pe urma slăbirii legăturii cu Dumnezeu. Deci pătimesc fără voie şi rabdă pătimirea cu resemnare şi fără nădejdea de a scăpa de ea. în pătimirile lor sunt amestecate şi plăcerile şi patimile lor în sens păcătos, care le vin din slăbiciunea legăturii cu Dumnezeu şi întreţin această slăbire.

Hristos pătimeşte şi ca om fără să fie într-o asemenea slăbire a legăturii cu Dumnezeu şi fără a fi amestecată în ea vreo plăcere sau vreo patimă în sens păcătos, deci, pe de o parte, fără plăcerea de a rămâne în patimile păcătoase, pe de alta, fără resemnarea de a suporta patimile neplăcute, unde nu e nădejdea de a scăpa de ele prin suportarea lor. Hristos rabdă pătimirile ireproşabile şi cu voia Sa dumnezeiască şi cu cea omenească, dar şi cu siguranţa că răbdându-le le va birui în firea sa omenească, deci din iubirea Sa dumnezeiască, comunicată şi firii omeneşti, de a mântui prin puterea dată firii Lui omeneşti pe fraţii Săi întru umanitate.

Pătimirile ireproşabile ale lui Hristos nu au în ele, datorită şi voii Lui omeneşti, nici o plăcere egoistă şi nu-L ispitesc cu îndemnul de a scăpa de ele. Hristos şi le însuşeşte ca om, pentru că ele nu reprezintă nici o slăbire a legăturii cu Dumnezeu şi pentru că prin suportarea lor ferită de păcat poate scăpa umanitatea Sa de ele şi poate comunica şi umanităţii fraţilor cu care e de o fiinţă, puterea de a scăpa de ele, dacă se înfrânează de la satisfacerea unora şi de la scăparea de altele, prin despărţirea de Dumnezeu, sau prin păcat. Dimpotrivă, Hristos are în legătura pe care o trăieşte cu Dumnezeu, chiar sub povara pătimirilor, puterea de a le suporta pe unele şi de a se înfrâna de la altele.

De aceea, precum am văzut, pătimirile ireproşabile ale lui Hristos - căci numai acestea Şi le-a putut însuşi El, dată fiind lipsa Lui de păcat şi chiar îndumnezeirea firii Sale umane pentru asumarea ei în ipostasul divin, prin naşterea din Fecioară - au fost posibile numai printr-o reţinere a puterii Fiului lui Dumnezeu cel întrupat şi a puterii date firii Lui omeneşti de a opri apariţia unei astfel de pătimiri, cum am văzut că o spune Leonţiu de Bizanţ. E o reţinere în care nu se activează o slăbiciune a dumnezeirii şi a spiritului uman despărţit de dumnezeire, ci o altă formă a puterii lor, adică puterea bunătăţii faţă de oameni, o dată cu voinţa de a-i aduce prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi cu puterea Lui, care se va manifesta şi în ei ca o reţinere şi suportare. Chiar această reţinere şi suportare, ca manifestare a puterii, face cu putinţă participarea Cuvântului lui Dumnezeu la păimirile trupului Său. Şi chiar în această participare din bunătate a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat la pătimirile trupului Său, stă puterea Lui de a le învinge.

Căci, prin ea se produce o transformare a rostului pătimirilor omeneşti într-o şi mai mare dăruire a umanului lui Dumnezeu, ca anticipări ale morţii ca dăruire completă lui Dumnezeu. Căci pătimirile sunt acceptate până la moarte, ca formă a renunţării totale a umanului creat cu voia la o existenţă de Sine şi de dăruire lui Dumnezeu Creatorul ei, ca semn că de la El îşi are existenţa şi şi-o poate primi reînnoită după cădere. Dar în Hristos, în Care se produce această dăruire în mod cu totul voluntar şi iubitor, e oprită înaintarea până la desfiinţarea totală a fiinţei umane, prin actualizarea coruperii, care a început să lucreze în firea noastră prin cădere şi care a fost primită şi de Hristos în firea Lui omenească, pentru a o birui. Aceasta a făcut ca din moarte să treacă uşor la viaţa învierii.

Astfel, pătimirile ireproşabile ale lui Hristos, deşi prin ele se ţinteşte eliberarea de către El a fraţilor Săi umani de ambele feluri de pătimiri, din iubire faţă de ei, sunt acceptate pentru ca, prin suportarea lor, Fiul lui Dumnezeu să Se îndrepteze şi mai mult ca om către Dumnezeu, sau ca Fiul însuşi, ca Unul născut, să ia prin aceasta şi o altă formă a îndreptării Sale iubitoare spre Tatăl. Căci El ştie că în această iubire faţă de Dumnezeu în care atrage şi pe oameni îi face şi pe ei să se depăşească şi să părăsească egoismul lor, ca împreună fii ai Tatălui şi fraţi ai Fiului făcut om şi ca fraţi între ei înşişi.

Parintele Dumitru Stăniloae

• Cum sunt socotite cele trei zile dupa rastignirea Domnului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti