Calea spre înduhovnicire înseamnă mai mult decât să mergi la biserică, să te rogi, să postești, să faci milostenie..., doar din obișnuință sau pentru că așa e bine.
De bună seamă, toate acestea sunt lucrări binecuvântate prin care ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu.
Ce vreau să spun, este că „duhovnicescul” nu se rezumă la gesturi și obiceiuri care s-au transformat între timp într-un „act reflex”, tot repetându-le ca pe niște reguli exterioare, în virtutea cărora credem și nădăjduim că vom fi mântuiți.
În primul rând, credința nu se reduce la un set de porunci și de sfaturi, pe care trebuie să le păzim ori să le urmăm cu acrivie.
Ea este o relație vie, de la persoană la persoană, între noi, oamenii, și Dumnezeu.
Dacă ne îndepărtăm de dimensiunea interioară, de taină, de dor, ca raportare la Persoana lui Dumnezeu, atunci cele duhovnicești se vor „impregna”, din ce în ce mai mult, de duhul lumesc.
Din această cauză nu vom gusta din bucuria credinței, ca trăire întru Hristos, și astfel totul se va reduce la o vagă mulțumire de sine, pentru că am împlinit, mai mult din obligație, cele rânduite de Sfânta Biserică.
Iată un exemplu concret, în acest sens. Un ucenic l-a întrebat pe duhovnicul lui, ce înseamnă să te rogi neîncetat și dacă este posibil să împlinești o așa „grea” lucrare?
Ca răspuns, părintele nu a amintit nimic despre faptul că în Sfânta Scriptură suntem îndemnați să ne rugăm neîncetat (cf. I Tesaloniceni 5, 17).
El a venit cu argumentul Iubirii, prin care orice nevoință se transformă din „povară” în Bucurie.
Și i-a zis așa duhovnicul: Când un băiat iubește din inimă o fată, atunci se gândește zi și noapte la ea. Îi este dor de ea neîncetat și orice ar face, așteaptă cu nerăbdare să o întâlnească. Inima îi arde de dor curat, și nu numai cu mintea, ci cu întreaga lui ființă, îi rostește mereu numele, iar chipul ei frumos îl vede aievea.
De aceea, acolo unde este Iubire și Bucurie, toate se fac cu ușurință, aproape de la sine.
Atunci postul nu mai e o „corvadă” ori o „piatră de moară” pe care trebuie s-o ridicăm; rugăciunea nu se mai reduce la anumiți timpi, când ne punem înaintea Sfintelor Icoane, ci devine o „stare” a inimii plină de prezența lui Dumnezeu.
Atunci nu ne mai „împrăștiem” mintea prin discuții inutile, nu mai pierdem timpul „online”, și multe alte obiceiuri le-am lăsa în urmă, pentru că dorul de Dumnezeu le-ar risipi.
Dacă ne-am strădui să le facem pe toate din iubire pentru Dumnezeu, conștienți că Dumnezeu e o Persoană Vie în sufletele și în viața noastră, cu siguranță ne-am împărtăși neîncetat dintr-o tainică Bucurie, și multe în jurul nostru s-ar schimba în bine.
Și așa vom descoperi mai apoi, că de fapt Dumnezeu este Cel care ne caută ca pe niște „oi rătăcite” (Matei 9, 36; I Petru 2, 25), și tot El este Cel care ne găsește.
Părintele Andrei Scrima vorbea foarte frumos despre acei „căutători găsiţi”, oameni care și-au asumat interior „condiţia unui perpetuu pelerinaj” către tainica întâlnire cu Persoana lui Dumnezeu.
Adică cu Dumnezeul Cel Viu, în niciun caz cu „idolii” minții și ai lumii în care trăim.
A fi „găsit” este propriu celor care Îl caută pe Dumnezeu cu întreaga lor ființă, iar asta implică de la sine prezența în viața noastră a unui părinte duhovnicesc.
Sfantul Grigorie de Nyssa sintetizează: „Cel ce i-a arătat lui Moise locul îl şi porneşte la drum. Iar făgăduindu-i statornicia pe piatră, îi arată modul acestei alergări dumnezeieşti... Alergarea este, în alt înţeles, stare. Şi acesta e lucrul cel mai minunat dintre toate: că acelaşi lucru e şi stare şi mişcare... Aici, a sta înseamnă a urca necontenit... Iar cel ce urmează vede spatele celui dinaintea lui.
Aşadar, Moise, care se străduieşte să-L vadă pe Dumnezeu, e învăţat acum cum poate fi văzut Dumnezeu: a-L vedea înseamnă a-L urma oriunde te-ar conduce. Căci trecerea lui Dumnezeu înseamnă conducerea de către El a celui ce-L urmează. Cel ce nu cunoaşte calea nu poate ajunge singur la El, decît urmînd celui ce-l călăuzeşte...
Abia spre sfîrşitul vieţii, după urcuşurile acelea atît de înalte şi după arătările înfricoşătoare şi slăvite ale lui Dumnezeu, se învredniceşte de harul vederii cel ce a învăţat să meargă pe urmele Lui” (Andrei Scrima, „Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană”).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Viata duhovniceasca
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Viata duhovniceasca si familia
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.