Vama imaginaţiei. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, despre rugăciunea minţii din inimă, următoarele: „ In ordinea firească a desfăşurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinăuntru, spre inimă, prima vamă care poate vătăma lucrarea rugăciunii, încercând să oprească mintea să se pogoare în inimă, este vama imaginaţiei”. De aceea, trebuie să ne ferim de ea cât mai mult cu putinţă.

Pentru ca să ajungem în chip mulţumitor la adevăratul loc dinăuntru, adică din inimă, trebuie să ţinem minte că cea mai simplă lege a rugăciunii este: să nu ne închipuim nimic.

Cugetarea la lucrurile sfinte şi închipuirea lor sunt potrivite în vremea meditaţiilor evlavioase, iar nu în timpul rugăciunii. Pentru că imaginaţiile, oricât de sfinte ar fi ele în timpul rugăciunii, ţin luarea aminte afară de inimă, iar atenţia noastră trebuie să fie înlăuntrul inimii.

Când mintea noastră începe să se coboare în cămara inimii, pentru a se întâlni acolo cu Mântuitorul Iisus Hristos, care se află în inima noastră de la Sfântul Botez (Galateni 3,
27), începe războiul nostru cu păcatele noastre, cu oamenii păcătoşi şi cu diavolii. Trebuie să ne rugăm cu smerenie, în orice loc, dar mai ales în biserică, până când darul lui Dumnezeu se va pogorî şi va lumina mintea noastră şi va a lunga pe demoni.

Vama raţiunii. Dacă am trecut cu darul lui Dumnezeu de vama imaginaţiei, vom ajunge la vama raţiunii. De vama raţiunii este mai greu de trecut decât de vama imaginaţiei. Atât gândurile omeneşti, cât şi gândurile provenite de la diavolii arhiconi, (filozofi ai întunericului, care cunosc foarte bine Slănta Scriptură), vor căuta să întrerupă rugăciunea prin diferite gânduri şi cugetări teologice, filozofice şi păcătoase. De aceea, mintea trebuie să se pogoare în inimă cu o singură cugetare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Mintea noastră poate fi coborâtă mai uşor în inimă zicând Rugăciunea lui Iisus pe respiraţie şi concentrându-ne atenţia pe căldura duhovnicească care apare în inimă. Şi de această vamă a raţiunii trebuie să trecem fără să ne oprim ca să cugetăm. Cei care se opresc la această vamă a raţiunii, ajung la al doilea chip neîndreptăţit al rugăciunii, care are ca trăsătură deosebită faptul că mintea rămâne în cap şi vrea singură să pună rânduială şi să le cârmuiască pe toate cele din suflet.

Din osteneala ei, însă, nu iese nimic. Mintea aleargă după toate, însă nu poate învinge nimic, ci suferă numai înfrângeri.

Acesta este cel de-al doilea chip al rugăciunii şi al luării aminte şi al folosirii atenţiei în vremea rugăciunii. Cine doreşte mântuirea, trebuie să fie foarte atent şi să observe
vătămarea pe care şi-o pricinuieşte sufletului oprindu-se la această vamă a raţiunii. Acest chip neîndreptăţit al rugăciunii este, totuşi, mai bun decât cel dintâi. Cuviosul Teofan numeşte acest fel de rugăciune: rugăciunea minţii în cap.

Al treilea chip al rugăciunii şi al luării aminte este cel al rugăciunii minţii din inimă, care se cuprinde în următoarele: Mintea, în timpul rugăciunii, să petreacă fără ieşire înlăuntrul inimii şi de acolo, adică din adâncul inimii, să înalţe rugăciuni către Dumnezeu.

Aşadar, trebuie ca mintea să se pogoare în inimă, goală de orice închipuire, adică fără să imagineze sau să gândească simţit sau dinlăuntrul său sau din afară, nici un lucru, chiar bun de ar fi. Aceasta fiindcă Dumnezeu este afară de toate cele ce sunt simţite şi gândite, şi mai presus de toate acestea.

Pentru aceasta şi mintea, care caută să se unească cu Dumnezeu prin rugăciune, se cade să se facă afară de toate cele ce sunt simţite şi gândite şi mai presus de toate acestea, ca să dobândească unirea dumnezeiască. De aceea a zis şi Dumnezeiescul Părinte Nil Ascetul: „Să nu închipuieşti dumnezeirea în tine, rugându-te, nici oarecare chip să laşi să se întipărească în mintea ta. Ci, cu nematerialnicie la Cel nematerialnic adaugă-te şi vei pricepe ”.

Sfântul Dionisie Areopagitul, vorbind de cele trei mişcări ale sufletului, arată că întoarcerea minţii către inimă este nerătăcită. Căci după cum cercul, facându-şi înconjurul, se întoarce la sine, în acelaşi chip şi mintea la sine se întoarce şi se face una. ,Jar mişcarea sufletului este ocolitoare atunci când el intră întru sine de la cele de afară, şi mintea printr-un oarecare ocol, învelind în mod unitar puterile cele gânditoare ale sufletului, îi dăruieşte acestuia nerătăcirea". Iar Sfântul Vasile cel Mare arată acelaşi lucru: „Mintea nerăspândindu-se spre cele dinafară şi nerevărsându-se prin organele simţurilor spre lume, se întoarce către sine, iar prin sine se suie către înţelegerea lui Dumnezeu Atunci locuieşte înlăuntrul tău blândul şi smeritul Iisus care întipăreşte şi pune în inima ta blândeţea şi smerenia Lui.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune următoarele despre rugăciunea minţii din inimă: „ Trebuie să vorbim cu Dumnezeu printr-o rugăciune curată din inimă, ca şi heruvimii însă noi, nepricepând măreţia, cinstea şi slava harului care i ie-a renăscut şi neîngrijindu-ne să creştem duhovniceşte, prin împlinirea poruncilor şi să ajungem până la starea de
contemplare cu mintea, ne lăsăm târâţi în bezna nesimţirii şi a inumericului. Se întâmplă că abia ne putem aduce aminte că există Dumnezeu.

Dar, cum ar trebui să fim noi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu după har? Despre acestea, cel mai adesea fie că nu ştim nimic, fie că nici nu ne îngrijim ca să ştim. Cine vrea să sporească în rugăciunea curată, făcută cu mintea din inimă, se cuvine cu toată râvna să se ostenească la lucrarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi îndeosebi la chemarea neîncetată a numelui Domnului Iisus Hristos cu mintea în adâncul inimii.

Mângâierile Duhului Sfânt vin în inima omului prin durerile din osteneli, după mărturia Duhului Sfânt care zice: „După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale
au veselit sufletul meu ” (Psalm 93,19). Cel ce umblă fară suferinţă nu va primi roade, deoarece numai prin osteneală, durerea inimii şi prin nevoinţele trupeşti se dă la iveală harul Duhului Sfânt ce este dat fiecărui credincios la Sfântul Botez, har care, din pricina nepăsării noastre faţă de împlinirea poruncilor, se îngroapă în patimi şi în cenuşa uitării. Har care, din negrăita milă a lui Dumnezeu, se redobândeşte prinpocăinţă. Deci, se cade să nu fugim de osteneli din pricina durerilor care vin odată cu ele, ca să nu fim osândiţi pentru nelucrare şi să auzim de la Dumnezeu: „Luaţi de la el talantul” (Matei 25,28).

Trebuie însă să ştim că la început, pentru că inima este plină de pofte şi păcate, mintea noastră cu greu se va putea pogorî în inimă. Lucrarea Rugăciunii lui Iisus trebuie însă
continuată, până când inima se va curăţa. Pentru că, dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, atunci nu vor pleca de la el nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimile, precum se adună muştele, acolo unde este rană urâtă şi apoi se va umplea de puroi. Pentru a dobândi cineva rugăciunea minţii din inima sa, este necesar să se roage lui Dumnezeu cu smerenie, chinuindu-şi trupul cu munca binecuvântată, metanii şi post, pentru ca Dumnezeu să-i arate un părinte duhovnicesc, care lucrează rugăciunea minţii din inimă şi rugăciunea inimii şi de la care să o afle şi el.

Fragment din cartea "Rugaciunea de toata vremea. Cea mai puternica rugaciune si cea mai usor de zis", Editura Agaton

Cumpara cartea "Rugaciunea de toata vremea"

• Viata duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Viata duhovniceasca si familia
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: