Vedenia părintelui Nicolae (Turcul), schimonah la Schitul Sihăstriei Optina

Cine a citit cartea mea Cele măreţe în cele neînsemnate, acela îl ştie pe nevoitorul de la Optina, schimo- nahul Nicolae, numit şi Turcul. In articolul „Lăcaşurile cereşti” am povestit după cuvintele unui prieten duhovnicesc vedenia avută de acest nevoitor. Acum am găsit în manuscrisele schitului o succintă biografie a părintelui Nicolae şi o povestire mult mai amănunţită, notată după propriile sale cuvinte*, despre ceea ce a văzut cu mila lui Dumnezeu în viaţa veacului viitor, în acele locaşuri cereşti, unde Domnul îi cheamă pe toţi cei care îl iubesc şi unde, deja, a fost chemat nevoitorul de la Optina, Nicolae Turcul.

Schimonahul Nicolae se numea în lume Nicolae Abrulah, un mic burghez din Kazan. Din cele relatate de dânsul la administraţia eparhială a Chersonului, se vede că a fost mahomedan şi se numea Iusuf Oglî, supus turc, de neam din Asia Mică. A fost ofiţer în garda turcească. Când a simţit că vrea să se boteze în credinţa ortodoxă, le-a spus deschis apropiaţilor săi. Aceştia l-au urât atât de mult încât nici nu i-au mai dat să mănânce, fiind „ghiaur”. Ba chiar i-au tăiat bucăţele din trup. A reuşit să fugă în Rusia. La Odesa a fost botezat în biserica numita „Carantina”, în octombrie 1874, şi a primit numele Nicolae. Naşii săi au fost magistrul oraşului Odesa, sfetnicul secret, Nicolae Ivanovici Buharin şi Natalia Ivanovna Glotkova, negustoreasă a primei corporaţii. Mai apoi a fost înregistrat la Kazan în societatea mic-burghezilor. Pe data de 18 iulie 1891, la vârsta de 63 de ani, a intrat în Schitul Sihăstriei Optina. Domnul I-a învrednicit de mângâieri duhovniceşti: a fost răpit în cer, unde s-a îndulcit de contemplarea frumuseţilor nespuse ale raiului. Se deosebea prin blândeţe, smerenie şi iubire de fraţi. Chilia sa era lângă cea a monahului Martirie (a sfârşit ierodiacon). Ii făcea foc în sobă şi acesta îl întreba uimit:

- De ce faci aceasta pentru mine?

Răspundea simplu:

- Eu te iubesc.

S-a sfârşit pe data de 18 august 1893, la vârsta de 65 de ani.

„Joi, pe data de 13 mai 1893 - ne-a spus aceasta plăcutul lui Dumnezeu - dimineaţa, pe la orele 3, am început să citesc Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae Făcătorul de minuni. Domnul mi-a dăruit un aşa har încât toată cartea s-a udat de lacrimi. După ce am terminat de citit utrenia, am început să citesc Psalmul 50, iar apoi Simbolul de credinţă. Şi chiar în clipa în care am rostit «şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.», o mână nevăzută mi-a luat mâinile şi mi le-a pus pe piept în chip de cruce, iar capul mi-a fost învăluit în foc din toate părţile, un foc asemănător curcubeului. Acest foc, fără să mă ardă, mi-a umplut întreaga fiinţă de o bucurie nespusă, necunoscută şi neîncercată vreodată până atunci. Această bucurie nu se poate compara cu nicio bucurie pământească. Nu îmi amintesc când şi cum m-am văzut mutat într-un loc minunat, plin de lumină. Nu am văzut acolo niciun fel de lucruri omeneşti, am văzut doar o nesfârşită mare de lumină.

In acelaşi timp am văzut lângă mine, în partea stângă, doi oameni care stăteau în picioare. După chip, unul era un tânăr, iar celălalt un stareţ. Şi mie, după o înştiinţare a inimii, mi s-a dat să aflu că unul dintre ei este Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, iar celălalt Sfântul Epifanie, ucenicul său. Amândoi stăteau tăcând. In faţa mea am văzut ceva asemănător cu o perdea de culoarea zmeurei coapte. Am privit în sus şi deasupra perdelei L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos, stând pe tron şi îmbrăcat în veşminte de mare preţ, asemănătoare cu cele arhiereşti. Pe cap avea o mitră asemănătoare cu una arhierească. In partea dreaptă a Domnului, stătea Sfânta Fecioară, iar în partea stângă stătea Sfântul Ioan Botezătorul. Imbrăcămintea lor era ca şi cea pe care o au în icoane. Sfântul Ioan Botezătorul ţinea într-o mână Crucea Domnului. Lângă Domnul mai stăteau doi tineri purtători de lumină, de o frumuseţe divină, iar în mâini ţineau arme cu flăcări. Inima mi s-a umplut de o nespusă bucurie.

M-am uitat la Mântuitorul şi m-am îndulcit de privirea Dumnezeiescului Său chip. După înfăţişare, Domnul avea cam 30 de ani. Atunci am conştientizat că eu, un mare păcătos, mai rău decât orice câine, m-am învrednicit de o aşa de mare milostivire de la Domnul, încât să stau la Tronul slavei Sale celei negrăite.

Domnul m-a privit cu blândeţe şi parcă m-a încurajat. Tot atât de blând m-au privit Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul. Dar nu m-am învrednicit să aud niciun cuvânt de la ei. în acest timp l-am văzut înaintea Domnului pe părintele Nicolae (Lopatin), un schimonah al schitului nostru, care s-a sfârşit la amiază, pe data de 10 mai, încă neînmormântat deoarece era aşteptat fratele său de la Moscova. Părintele Nicolae a făcut o metanie înaintea Domnului, dar nu avea schimă pe dânsul, ci era îmbrăcat ca un ascultător, avea mătănii în mână şi capul neacoperit. După aceasta am văzut că în partea dreaptă era o mare mulţime de oameni, care se apropiau de mine. Pe măsură ce se apropiau, am început să aud o cântare, dar cuvintele nu le-am putut distinge.

Am văzut în mijlocul lor persoane în veşminte arhiereşti şi în mantii călugăreşti; în mâini aveau stâlpări. Printre ei am văzut şi femei în haine bogate şi minunate. în ceata acestor sfinţi l-am recunoscut pe mulţi după înfăţişarea lor din sfintele icoane: pe proorocul Moise, care ţinea în mâini Tablele Legii; pe proorocul şi împăratul David, care avea ceva asemănător cu guzla, ce scotea nişte sunete minunate; l-am văzut şi pe ocrotitorul meu, Sfântul Ierarh Nicolae. Printre aceşti mari plăcuţi ai lui Dumnezeu i-am văzut şi pe adormiţii noştri stareţi: Lev, Macarie şi Ambrozie, dar şi pe unii dintre părinţii schitului nostru, care sunt încă în viaţă.

Şi toată această mare adunare m-a privit cu dragoste. Deodată am văzut în faţa mea, între mine şi perdea, o imensă prăpastie, plină de întunecime şi în această întunecime, la o adâncime straşnică, l-am văzut pe însuşi prinţul întunericului, având aceeaşi înfăţişare din sfintele tablouri. Pe braţele lui stătea Iuda, ţinând în mână ceva asemănător cu un săculeţ. Lângă prinţul întunericului stătea falsul proroc Mohamed, într-o haină cu poale lungi, de culoare verde şi cu un turban de aceeaşi culoare. In jurul satanei, care parcă reprezenta centrul prăpastiei, în tot spaţiul ei nemărginit, am văzut o mulţime de oameni din toate stările sociale şi de toate vârstele, dar printre ei nu am recunoscut pe nimeni. Din prăpastie auzeam vaiete deznădăjduite şi de groază care nu pot fi redate prin cuvinte. Aici s-a sfârşit şi această vedenie.

După aceasta, am fost aşezat, pe neaşteptate, în alt loc. Acesta era plin de o lumină tot atât de strălucitoare, omogenă, precum cea văzută de mine în primul loc. Sfinţii Andrei şi Epifanie nu mai erau cu mine... Este greu de redat prin cuvinte ceea ce am văzut acolo. Şi cum să descrii cu limba omenească, a celor de pe pământ, frumuseţile cereşti nespuse, preaminunate, cu adevărat de neexprimat?! Acolo toate sunt infinit mai măreţe decât ale noastre. Am văzut copaci măreţi, îngreunaţi de roade, care erau aşezaţi pe alei al căror capăt nu se vedea, iar vârfurile lor se împleteau formând o boltă; aleile păreau acoperite cu cel mai curat aur, de o strălucire neobişnuită. In copaci erau mulţimi de păsări, amintind oarecum de păsările trăitoare în ţările tropicale, dar întrecându-le infinit prin frumuseţea lor. Muzica pământească nu poate transmite frumuseţea şi armonia cântării lor, atât de dulce era.

Prin această grădină curgea un râu: limpezimea apei depăşea orice descriere. Printre copacii grădinii am văzut case minunate, precum nişte palate, asemănătoare cu cele văzute de mine în Constantinopol, dar incomparabil mai frumoase. Pereţii aveau, parcă, culoarea zmeurei, asemenea pietrei de rubin. Ştiam că locul acesta este raiul, aşezarea lui amintindu-mi, în parte, de schitul nostru, Optina, unde chiliile sunt despărţite una de alta prin grupuri de copaci fructiferi. Raiul era înconjurat de un zid, pe care l-am văzut doar din partea sudică. Pe acest zid am citit numele celor 12 Apostoli. Am văzut în rai un oarecare bărbat îmbrăcat în haine strălucitoare, stând pe un tron alb ca zăpada. După înfăţişare, acest bărbat avea cam 60 de ani, dar, cu toate că era cărunt, faţa lui arăta ca a unui tânăr. In jurul său era o mulţime de săraci, cărora le împărţea ceva. Şi o voce lăuntrică mi-a zis: „Acesta este Filaret cel Milostiv”.

După el nu m-am mai învrednicit să văd pe nimeni dintre drepţii locuitori ai raiului. în mijlocul grădinii raiului am văzut Crucea Făcătoare de Viaţă, cu Domnul răstignit. O mână nevăzută mi-a făcut semn să mă închin Lui, lucru pe care l-am îndeplinit. Şi, când m-am închinat Lui, în aceeaşi clipă o dulceaţă nespusă, asemenea unei flăcări, mi-a adăpat inima şi mi-a pătruns întreaga fiinţă.

Şi am văzut apoi un locaş măreţ, asemănător cu celelalte care se găseau în rai, dar care le întrecea prin frumuseţea sa. Vârful acestei clădiri, asemenea unei cupole gigantice de biserică, se ridica la o înălţime nesfârşită, pierzându-se în nemărginire. In această clădire am observat ceva ca o terasă şi aici, pe un tron bogat împodobit, stătea împărăteasa Cerului. In jurul ei stătea o mare mulţime de tineri în haine albe, strălucitoare, care ţineau în mâini un fel de arme, dar nu le-am observat cu atenţie. Imbrăcămintea Maicii Domnului era asemănătoare cu cea din sfintele icoane, doar că avea culori diferite. Pe cap purta o coroană precum cea a împăraţilor, împărăteasa Cerului s-a uitat la mine cu milostivire, dar nu m-am învrednicit să aud niciun cuvânt de la dânsa.

După aceasta, m-am învrednicit să văd, parcă în văzduh, Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, asemănătoare cu cea înfăţişată în sfintele icoane: Dumnezeu Tatăl în chip de bătrân măreţ, Dumnezeu Fiul în chip de bărbat, care ţine în dreapta Sa Cinstita şi de Viaţă Făcătoare Cruce şi Dumnezeu Duhul Sfânt în chip de porumbel.
Şi mi s-a părut că am umblat timp îndelungat prin rai, contemplând frumuseţile lui minunate, care întreceau orice fel de închipuire omenească.

Când m-am trezit din această vedenie, timp îndelungat nu mi-am putut reveni şi întreaga zi am fost parcă în afară de sine, datorită bucuriei care mi-a umplut inima. Până atunci nu mai încercasem nimic asemănător cu acea bucurie.”

*
Astfel se încheie manuscrisul de la Optina care cuprinde descrierea vedeniei ascetului schimonah Nicolae Turcul. Acesta i-a spus stareţului Varsanufie, pe atunci ascultător:

- Ce ai vrea să mai afli, ce ai vrea să mai descoşi? Va veni timpul să vezi tu însuţi. Ce să-ţi mai spun şi cum să-ţi mai spun? Căci limba omenească nu are acele cuvinte care ar putea transmite ce se întâmplă acolo. Cum să-ţi transmit toate acestea? Ascultă ce îţi voi spune: tu ştii ce este o muzică bună?... Eu am ascultat o astfel de muzică, nu de mult, îmi răsună încă în urechi, cântă în inima mea, continui să o ascult. Dar tu nu ai auzit-o. Cum aş putea să-ţi povestesc despre această muzică pentru ca şi tu să o poţi auzi şi să ne bucurăm împreună?! Asta nu se poate!

Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc. Insemnările unui ortodox, vol III; Editura Doxologia

* A fost notată după cele spuse de părintele Nicolae, de către ascultătorul Pavel Ivanovici Plihankov, mai apoi conducătorul Schitului Sihăstriei Optina, schiarhimandritul Varsanufie.

 

• Pe malul raului dumnezeiesc
  Publicat in : Religie