In aceste vremuri, ce seamănă cu o Sahară nesfârşită, în care oazele, adică sufletele duhovniceşti se găsesc cu atâta greutate şi atât de rar, Jertfa Euharistică este adusă de preot şi pentru preot.

Dar la început n-a fost aşa. Şi nici azi nu trebuie să fie aşa. Oare se vor mai întoarce cândva acele timpuri de exaltare mistică, în care, între creştini sălăşluia cu bogăţie cuvântul lui Dumnezeu şi în care se împărtăşeau în fiecare zi? Oare se va ivi şi la noi vreun om, care să izbutească a trezi în mulţime dorul şi foamea de lisus-ul cel din potir?

Altfel, pentru ce mai strigă preotul din uşile altarului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi" dacă nimeni nu vrea să se apropie?

Şi iată, preotul strigă: „Cu frică, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!" Strigă şi aşteaptă cu potirul în mâini. Şi priviţi: nimeni, dar absolut nimeni - afară de sărbătorile Paştelui şi ale Crăciunului - nu se apropie. E culmea dezolării şi a depărtării de Dumnezeu a veacului nostru, în neîncetată devenire spre o completă tehnicizare. Nimeni nu mai simte nicio frică de prezenţa divină din potir; nimeni nu se mai aprinde de dragoste euharistică. (De această racilă îmi pare că zac - şi o spun cu o cumplită groază - cea mai mare parte a teologilor noştri, fie studenţi, fie doctori, cea mai mare parte a profesorilor universitari, şi de ce nu, chiar cea mai mare parte a preoţilor). Căci dacă n-ar fi aşa cum spun şi cum se petrec lucrurile, de ce nu se apropie măcar duminica sau o dată pe lună sau fie chiar şi o dată pe an de Dumnezeiasca Pâine şi de Dumnezeiescul Sânge măcar câteva suflete? De ce fuge de Euharistie mulţimea cea mare a creştinilor, a teologilor şi... chiar a preoţilor (căci aceştia, dacă nu ar săvârşi Liturghia, nu s-ar mai cumineca, la fel ca şi ceilalţi)? De ce? De ce? Poate cineva susţine absurditatea că are credinţă şi dragoste pentru aceste Prea Slăvite Taine, când el nu se apropie cu anii de Viaţa Care este în potir? Ce credinţă este aceasta? Ce dragoste este aceasta? Şi ce fel este această teologie? Ce fel? Ce fel? Spuneţi-mi, că pe mine mă înnebuneşte această nepăsare!

O, în Ortodoxia noastră nu există nicio taină mai minunată decât Taina cea mare a Euharistiei! Dar, de asemenea, nu există nicio altă taină mai neluată în seamă, mai neînţeleasă şi mai uitată!

A nu crede, nu este, fireşte, nicio fericire, concluzie trasă din propria mea viaţă, dar şi din experienţele trăite ale altora. De aceea e locul şi timpul să strigăm: lisuse Doamne, întâi noi, preoţii Tăi şi apoi creştinii Tăi, am pierdut cu totul credinţa în prezenţa Ta euharistică şi am ajuns din această pricină atât de nefericiţi! Ne plângem că suntem singuri şi că Dumnezeu e departe de noi. Pe când El e în faţa noastră prin Euharistie, dar noi nu-l simţim prezenţa.

Ci înalţ aici, lisuse, un strigăt pentru adorarea Ta euharistică. Nu mai e cu putinţă să trăim în această nepăsare. Viaţa ne este prea pustie şi prea ne-am îndrăcit de când nu Te mai primim pe Tine. Avem, mai ales acum, nevoie de Tine ca să fii al nostru şi să fim ai Tăi, ci nu ai noştri, căci suntem răscumpăraţi de Sângele Tău.

Şi în biserică, dar şi în afară ei Tu eşti la fel de desconsiderat, batjocorit. De câte ori nu trece preotul cu Tine la piept, lisuse, şi creştinii Te salută cu spatele, iar bolnavii Te primesc cu silnicie şi cu frica cea mare a morţii!...

Ani de zile m-a canonit această păgână profanare, care a devenit un obicei în viaţa creştinilor şi a preoţilor. Se ştie că mulţimea cea mare a creştinilor fuge toată viaţa de

Cuminecare. Chiar şi în caz de boală refuză împărtăşirea şi o amână până cade în nesimţire sau până nu mai există nicio nădejde de vindecare, fiindcă s-a ajuns la credinţa fermă că cine se împărtăşeşte, a sfârşit definitiv cu viaţa.

Şi aşa, creştinii fug de Euharistie ca de însăşi moartea lor!

Şi uitaţi-vă unde am ajuns: să socotim Euharistia moartea noastră pentru totdeauna, în timp ce ea este Viaţa noastră de aici şi de dincolo!

Mă întreb: oare să fi simţit, în chip instinctiv, creştinii pierduţi în păcate, că Euharistia este moarte şi osândă veşnică pentru cel care o primeşte cu nevrednicie? In orice caz, chiar dacă nu au această presimţire, au tot temeiul, care la ei este inconştient, să aibă groază de Euharistie, căci ea este cu adevărat blestem şi canonire veşnică pentru cei care" nu s-au apropiat de ea cu frică sfântă, cu credinţă tare şi cu dragoste aprinsă. De altfel, aceasta nu este părerea mea de om, ci este însăşi mărturia Apostolului, care zice:

„Astfel, cine cu nevrednicie mănâncă Pâinea sau bea Paharul Domnului, vinovat va fi de Trupul şi de Sângele Domnului".

Şi mai departe:

„Căci cine mănâncă şi bea, fără să-şi dea socoteală de Trupul Domnului, mănâncă şi bea osândă sieşi."

Unor astfel de păgâni şi de necredincioşi, care în momentul împărtăşirii nu ştiu ce primesc - şi orice preot de bună credinţă poate mărturisi că nu e cu putinţă să-l
convingi pe bolnav de adevărul euharistie atunci când îi iese ultima suflare din gură, cum decreta o mare faţă bisericească cu absolută siguranţă, dar şi cu totală naivitate în cunoaşterea adâncă a chestiunii - se cuvine deci a da cele sfinte unor astfel de câini, care o viaţă întreagă au călcat şi au sfâşiat Trupul Domnului?

După mari frământări şi îndoieli, am ajuns la o concluzie negativă, fondată pe câteva simple cercetări ce mi-au stat la îndemână şi pe frica sfântă faţă de Sfintele Taine. Aşa că m-am adresat autorităţii Sfintei Mitropolii, cerând cu sfială lămuriri şi hotărâri care apoi să se legifereze şi să se generalizeze peste tot.

Dar se vede treaba că atât cel ce punea problema li se părea a fi un om de nimic, cât şi miezul problemei li s-a părut a fi fără de însemnătate deosebită... Drept urmare, după un răspuns foarte neclar şi cu totul nemulţumitor, la a doua stăruinţă a mea mi s-a răspuns cu tăcerea.

Totuşi, pentru mine, aceasta este o problemă capitală şi ar însemna să lungesc prea mult discuţia, insistând cu amănuntul asupra ei. Când mă voi face din nou sănătos - dacă mă voi mai face - mi-e în gând, cel puţin pentru mine personal, să reiau o serie de meditaţii şi în jurul Tainei Euharistice.3

Strigă deci preotul: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi" şi nimeni nu voieşte să se apropie!

Iar eu îţi zic creştineşte: măcar atât să faci: tresaltă şi tu, care până acum ai stat nepăsător ca la o privelişte obişnuită. Tresaltă chiar dacă nu te apropii cu gura de Sfintele Taine, căci sufletul ţi s-a atins de ele. lată, părticica scoasă pentru tine s-a atins de Trupul şi de Sângele Sfânt şi ţi se spală păcatele cu Cinstitul Sânge, pentru rugăciunile Sfinţilor Săi.

Din altar preotul strigă: „Cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă".

Iar din potir, ca odinioară pe ţărmul Tiberiadei, după ce o noapte întreagă se osteniseră ucenicii să prindă ceva peşte pentru a-şi astâmpăra foamea, aşa şi azi, pe ţărmul mării acestei vieţi, lisus îi invită şi le strigă tuturor celor ce se zbuciumă în zilele întunecate ale acestui veac pentru agonisirea merindei:

Veniţi şi prânziţi...

Veniţi, tineri şi bătrâni, veniţi, sărmani şi bogătaşi, veniţi, drepţi şi păcătoşi, veniţi, cei puţini la minte şi cei învăţaţi, veniţi, prinţi şi cerşetori, veniţi, cei trudiţi şi obosiţi, veniţi, creştini şi preoţi, veniţi, cei de pe uliţe şi de prin răspântii, veniţi, cei bogaţi şi cei ciungi, veniţi, cei orbi şi cei surzi, veniţi, de gustaţi din praznicul şi din Cina Mea...

„lată, masa este gata, precum zice dumnezeiescul grai al lui loan, ospataţi-va toţi. Viţelul este mult, nimenea să nu iasă flămând. Toţi îndulciţi-vâ de ospăţul credinţei, toţi împârtâşiţi-vâ de bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu se plângă de sărăcie, căci s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimenea să nu se tânguiască de păcate, că iertarea din mormânt a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne- a slobozit pre noi moartea Mântuitorului."

Dar priviţi şi minunaţi-vă de prevederea cu adevărat dumnezeiască a Domnului! Strigătul Lui, chemarea Lui, poftirea Lui au rămas - mai ales azi - cu totul zadarnice. El a prevăzut şi a spus încă de pe atunci că aşa va fi. în această privinţă pilda cu nunta fiului de împărat este mai mult decât elocventă. împăratul din această pildă nu este altul decât însuşi Dumnezeu Tatăl. Fiul nu este altul decât însuşi lisus Hristos. Nunta nu este altceva decât Cina şi Nunta aceasta dumnezeiască. Iar cei trimişi să cheme pe cei poftiţi sunt preoţii.* Invitaţii sunt creştinii de pretutindeni.

Priviţi acum în ce fel se petrec lucruril! Aidoma ca în pildă. Preoţii strigă şi le spun creştinilor: „lată, ospăţul duhovnicesc este gata. Viţelul cel bun este junghiat. Veniţi şi prânziţi cu Domnul la Cina Lui". Iar cei poftiţi încep să se scuze fiecare într-un fel oarecare. Toţi au început, pe rând, să-şi ceară iertăciune:

„Cel dintâi a zis: am cumpărat un ogor şi trebuie sa-I văd; mă rog ţie, iarta-ma.

Un altul a zis: mi-am cumpărat cinci perechi de boi şi mâ duc sâ-i încerc; mă rog ţie, iarta-ma.

Al treilea a zis: mi-am luat femeie şi pentru aceea nu pot veni."

Ba a fost şi o a patra categorie, care nu numai că n-a venit la ospăţ, ci a pus mâna pe cei trimişi şi pe unii i-au batjocorit, iar pe alţii i-au ucis.

Oare nu este o impietate a mai adăuga la aceste cuvinte atât de limpezi şi altele de ale noastre? Mai e nevoie să spunem că toţi creştinii se justifică întocmai cu aceleaşi cuvinte evanghelice? Oare nu vedem noi cum grijile pământului au izgonit cu totul grijile cerului din viaţa omului? Oare nu ne este evident faptul că lăcomia câştigului şi a negoţului au înăbuşit în om orice dorinţă de agonisită duhovnicească? Şi nu observăm cu toţii că, pentru plăcerile trupului, omul a renunţat cu totul la orice bucurie şi desfătare spirituală?

Cu adevărat, viaţa omenirii de azi este stăpânită draconic de această sinistră triadă: pământ, ban, plăcere (trup). Cutează tu, sol al lui Dumnezeu, de vorbeşte azi acestei omeniri să înlocuiască pământul cu Cerul, banul cu averea cerească şi plăcerile trupului cu bunurile spiritului! In majoritatea absolută a cazurilor cuvântul Evangheliei se va adeveri din nou: ascultătorii te vor batjocori şi te vor lua în zeflemea. Să dea pământul de sub picioare, pentru Cerul care e aşa de depărtat şi la care li se pare că n-a ajuns nimeni? Să renunţe la aurul din casa de bani pentru comorile cereşti? Şi să părăsească plăcerile trupului pentru veseliile sufletului, pe care nimeni nu l-a văzut niciodată măcar la microscop?

Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de vorbele şi de scrierile unora, răspândite pe ici şi colo, cum că omenirea şi-a întors spatele pe care îl avea spre Dumnezeu şi acum îl priveşte cu faţa. Acesta este, desigur, un vis spre care năzuieşte orice suflet curat de creştin, aşa după cum şi cerbul jinduieşte după şipotul şi susurul pârâului. în mod real şi practic, pentru moment, eu personal nu văd semne sincere şi profunde care să ne mărturisească deschis că omul s-a lepădat de Satan şi a îmbrăţişat pe Dumnezeu. Mă rog lui Dumnezeu şi mă voi ruga zi şi noapte să nu fie deloc aşa.

Dar noi nu trebuie să ne călăuzim după vorbele unora, spuse de paradă şi de faţadă. Ci să tremurăm de groază cumplită când, plecându-ne urechea peste tot pe unde trecem, auzim cuvinte simple, dar grave, mărturisite fără nicio sfială şi fără niciun înconjur: lumea s-a înrăit atât de mult, încât viaţa a devenit aproape imposibilă. Şi, cel puţin pentru o bună parte din omenire, dezorientarea şi catastrofa pe marginea căreia ne aflăm, poartă evidente semne apocaliptice. Căci atunci când diverşi înalţi prelaţi îşi pleacă genunchii şi se roagă (cui? Satanei?) să fie izgonit Hristos din lume prin biruinţa bezbojnicilor4, când aceştia sunt decoraţi pe burta şi inima lor - unde ar trebui să vieţuiască Hristos - cu chipurile celor ce L-au scuipat şi L-au împuşcat, şi când domuri şi biserici multiseculare se năruie la pământ în moloz şi în ruină, spuneţi-mi, nu miroase aici a ceva care să ne arate că ar putea să fie sosit începutul sfârşitului? Şi nu este nimeni care să dea semnalul şi să sune din trâmbiţă pentru trezire şi deşteptare!

Filosofii şi înţelepţii veacului să spună ce-or vrea şi ce le-o plăcea! Adevărul suprem însă rămâne unul singur şi anume: omenirea nu se va prăbuşi nici de criza militară, nici de criza economică, nici de criza culturală, nici de orice altfel de criză, ci de aceasta singură: de criza morală. Din aceasta izvorăsc toate celelalte şi ea le întrece pe toate. Omenirea nu poate dăinui numai prin forţa materiei, oricât ar părea aceasta de colosală şi de puternică, în clipa când spiritul va fi izgonit cu totul din lume şi din om, catastrofa va deveni ireparabilă.

Şi nu poate fi nici cea mai mică umbră de îndoială: pietroaiele şi bolovanii păcatelor cu care a azvârlit omenirea în Dumnezeu vor cădea asupra ei şi o vor nimici. Atunci se va împlini glasul Domnului cel zis în Scripturile Sfinte:

„lar un înger prea puternic a ridicat o piatră mare cât o piatră de moară şi a aruncat-o în mare zicând: cu astfel de avânt, aruncat va fi Babilonul, cetatea cea mare şi îşi va pierde urma.

Şi vaietul celor ce zic din chitară, şi din gură, şi din fluier şi din corn nu se va mai auzi acum în tine şi niciun meşteşugar de orice fel de meşteşug nu se va mai afla în tine şi huruitul morii nu se va mai auzi în tine niciodată.

Şi niciodată lumina lămpii nu se va mai ivi în tine; şi glasul mirelui şi al miresei nu se va mai auzi în tine niciodată, pentru că neguţătorii tăi erau stâpânitorii lumii şi pentru că toate veacurile s-au rătăcit cu fermecătoria ta." (Apoc. 18, v. 21-23).

lată, fără să mă fi gândit din vreme, cât de bine exemplifică acest citat care va fi soarta stăpânitorilor pământului, adică a celor cu perechile de boi cumpărate şi a celor ce trăiesc în dezmierdări, adică a celor ce şi- au luat femeie şi din pricina ei nu pot veni la Cina Sfântă! Aceasta se vede şi din pilda noastră şi din textul citat, care se potrivesc aşa de bine, deşi n-am avut la început această intenţie.

Fireşte şi neîndoios, pentru cei care trăiesc cu credinţa spânzurată de stâlpii cerului, acesta va fi deznodământul fatal al omenirii, care părăseşte Cina cea de Taină, pentru grijile pământului, pentru alergările negustoriei şi pentru desfătările trupului.

De altfel lucrul acesta se’ vede lămurit şi din pildă. Căci citim la Sfântul Matei:

„Când auzi împăratul acestea se umplu de mânie şi, trimiţând ostile sale, nimici pe acei omorâtori şi oraşului lor îi dădu foc."

Iar Sfântul Luca adaugă: „Căci, vă spun, niciunul din acei oameni care au fost poftiţi nu vor gusta din Cina Mea."

Preot Marcu Toma

Fragment din cartea "MEDITAŢII LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE", Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "MEDITAŢII LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE"

Note:

3 O „reluare" care, din nefericire, n-a mai avut loc (n. ed.).
4 Bezbojnici - cei fără Dumnezeu, (n. ed.)
 

• Sfanta Impartasanie
  Publicat in : Credinta
• Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie
  Publicat in : Dogma
• Oprirea de la Sfanta Impartasanie
  Publicat in : Liturgica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: