Nu doar Luceafarul straluceste.

Nu doar profesorii de Limba si Literatura Romana citesc carti si nu numai scriitorii scriu carti. Acesta pare a fi mesajul indus de realitatea zilelor noastre, care arata, simplu, o atitudine caracteristica generatiei postmoderne, in care totul este text, totul se poate scrie, bine si repede, mai repede chiar decat s-ar putea citi, asa cum se crede, in mod emblematic, Philippe Sollers: „Cand am pofta sa citesc o carte, o scriu”. Cu alte cuvinte, lectura devine scriitura, cititorul isi poate, linistit, lua in serios alt rol, cel de creator de lumi verosimile, sarind, firesc, de cate ori doreste, din realitate in fictiune. Ilustru teolog, Parintele Dumitru Staniloae ne-a lasat o vorba: „decat sa stai degeaba, mai bine sa muncesti degeaba”.

Oricum ar fi, putem constata ca in ultimii douazeci de ani s-a scris enorm. O fi bine, o fi rau. Un mare duhovnic, Parintele Ilie Cleopa indemna credinciosii: „Cititi, cititi carti cat mai multe, spuneti rugaciuni, psalmi, acatiste, sa fie acolo, pentru ca Dumnezeu sa aiba de unde alege”. Asadar, Parintele Cleopa indemna la citit cu gandul ca acolo unde este cantitate e posibil sa fie si ceva calitate, dar unde nu e nimic, nimic e. Un alt mare duhovnic, Parintele Arsenie Papacioc spune: „Tipic, tipic si la inima nimic”, punand accent pe calitate si nu pe cantitate. Mai bine mai putin si de calitate, decat mult si prost.

Astfel, se contureaza, disimulat, intr-o negatie aparenta, un demers afirmativ, caci titlul Vreau sa fiu Luceafar este sugestiv pentru transformarea in autor a cititorului, care a descoperit ca poate avea cu o carte un raport ce-l plaseaza pe un nou nivel: tinerii de astazi nu (mai) citesc. Faptul ar trebui sa nu fie deloc ingrijorator, pentru ca lor le place sa scrie, ei ajung mai repede autori decat se ajungea inainte, iar pretuirea cartii nu este in pericol, ci a luat o noua forma, una dintre multiplele forme pe care le imagineaza chiar Umberto Eco in Numele trandafirului. Personajul sau, parintele William, maestru spiritual, odata ajuns intr-o straveche abatie, vrea sa vada faimosul ei scriptorium, sala pentru scris. Iata ce descopera: "Anticari, copisti, caligrafi si carturari erau asezati fiecare la masa lui, o masa sub fiecare din ferestre (.) Si cum ferestrele erau patruzeci (.), patruzeci de calugari ar fi putut lucra in acelasi timp, chiar daca in acel moment nu erau decat vreo treizeci. (.) Fiecare masa avea tot ce trebuia pentru pictarea miniaturilor si pentru copiat: sticlute cu cerneluri, pene fine (.), piatra ponce pentru a netezi pergamentul, rigle pentru trasatul liniilor pe care avea sa se insiruie scrierea. Alaturi de fiecare scrib sau in capul planului inclinat al fiecarei mese se afla un pupitru pe care sta codicele de copiat (.) Si unii aveau cerneluri de aur sau de alte culori. Altii, in schimb, stateau doar si citeau carti si treceau insemnari pe caietele sau tablitele lor personale.” Asadar, descopera pretutindeni un elogiu al scrisului si al lecturii, o aventura personala, libera, in care fiecare isi alege sa fie scrib, anticar, caligraf, carturar, simplu cititor, miniaturist sau toate acestea deodata, dar sa ramana in preajma cartii.

De altfel, cartea constituie cea mai importanta imagine ce leaga cele mai multe dintre textele scrise de noua generatie. Ei bine, asa se face trecerea de la lume la text, deschizand intrebari ce pareau pentru totdeauna inchise, punandu-le intr-o lumina noua. De altfel, nu este bine ca tanarul sa gaseasca toate raspunsurile la intrebarile pe care si le pune. Dar nu cumva cel mai bun prieten al omului postmodern este cartea? Planand in viitor, cineva afla, cautand carti de citit, ca scrie ceva despre ea intr-o carte, si anume ca a descoperit o planeta; alt copil tine o carte in mana, apoi o deschide ca sa afle un raspuns, poate din viitor; altul isi tine cartile in tableta, iar o zana contemporana are ca dublura o carte: cand va muri, cartea se va inchide sau se va pierde odata cu ea.

Ipostaziat in aceste imagini-avatar, ca un alter-ego, fiecare tanar transformat din cititor in autor transmite cu multa forta de convingere faptul ca ramane un spirit viu, ca ramane un om al cartii, ca pana si „batista pentru lacrimi” este „o carte cu povesti despre viata”. Altfel spus, fiecare autor a intra in propria carte, descoperindu-si astfel o posibilitate, reala, de a invinge timpul, pe care ajunge … sa-l iubeasca.

Întrebati care este fiinta care merge dimineata in patru picioare, la amiaza in doua si seara in trei, autorii ar putea raspunde cu propriile nume, sprijinindu-se, in tarziul serii lor, pe o carte, nu pe altceva, pe o carte in care au intrat fara sfiala, ca intr-un scriptorium al aventurii vietii lor. Cu aceasta carte au invatat sa decida singuri cand este important sa traseze linii pentru scriere, unde este locul infloriturilor, cum citesc codicele si ce noteaza pe tablita personala. Mai mult, poate cu aceasta carte a lor, se hotaraste cine, in aventura scrisului, va ramane un simplu copist, un caligraf, un miniaturist, un carturar sau de ce nu, un Luceafar. Fiecare a avut in fata si culori, si cerneala de aur.

Sa aveti curaj si inspiratie!

Stefan Popa

 

.

• Acatistul Sfintei Maria Egipteanca
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul Sfantului Benedict de Nursia
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul Sfantului Irodion de la Lainici
  Publicat in : Acatiste