Crucea intre moda si credinta
Respinsa o data cu aparitia teologiei protestante, in secolul 16, crucea este oarecum repusa in drepturile ei o data cu mileniul trei crestin. Chiar daca argumentele teologice, gresite de altfel, ale protestantilor si neoprotestantilor, resping inca inchinarea la cruce si insemnarea cu ea, crucea a aparut pe templele si cartile de rugaciuni si de cult ale diferitelor confesiuni mai recente. Daca e bine sau rau, daca duce sau nu la confuzii, daca este sau nu vorba de manipularea credinciosilor, acesta e subiectul unei alte dezbateri. Insa cea mai inedita „provocare“ legata de cruce nu vine dinspre teologie, ci dinspre laicitate, in speta dinspre moda.
Revolutia pe care anii de mijloc ai secolului trecut au adus-o in mentalitati s-a rasfrant si asupra felului in care oamenii se poarta fata in fata cu sfintenia, cu biserica, cu altarul si cu Dumnezeu Insusi. Mult mai curajosi si mai detasati, mai rebeli in raport cu Traditia si traditiile, oamenii vin in fata Domnului direct, zic ei, deseori fara intermedierea facuta de preoti, iar la biserica ajung doar pentru slujbele esentiale: botez, cununie si inmormantare. In rest, fiecare „isi rezolva singur si direct“ problemele cu Dumnezeu, in ceea ce ar fi un fel de rugaciune personala. Fara invataturi religioase, fara cunostinte biblice, omul contemporan ajunge sa faca cum crede el cele ale credintei, amestecand amarnic lumescul cu sfintenia.
Bunaoara, sa vedem ce se intampla cu crucea. Desi nu ii cunosc foarte bine semnificatia, si mai ales teologia, oamenii stiu totusi ca Mantuitorul a fost rastignit pe cruce si ca, macar de aceea, ar trebui sa fie si ei in relatie cu crucea. Astfel, o poarta si se insemneaza cu ea, ceea ce nu ar fi rau, daca nu ar fi deseori ostentativ sau deplasat. Ostentatia apare atunci cand credinciosul „toarna“ cu nemiluita cruci in vazul lumii si mai mult pentru a fi remarcat de semeni decat de catre Dumnezeu. Sau atunci cand cate o cruce impresionanta, din aur masiv, troneaza intre sanii semiexpusi ai cate unei cucoane care participa la o cununie, sa zicem. Sau atunci cand pe pieptul bronzat si paros al cate unui bisnitar renumit sta, intre bretelele unui maieu de fitness, o cruce bine legata de un lant de doua kile, tot din aur, daca nu cumva din platina. Sa nu mai vorbim de crucile tatuate cu multa suferinta pe brate vajnice de barbati adevarati, deseori aplicate prin penitenciarele Patriei.
Dar se poate si altfel, nu opulent, ci mult mai delicat si mai discret, insa la fel de deplasat. Oare de cate ori n-am vazut cu totii cate o bratara fina, de argint, la incheietura mainii unei domnisoare fragile, de care atarna, cam intr-o parte, o cruce atent lucrata in filigran? Si de cate ori n-am vazut, oare, aceeasi bratara cu cruce pusa la o glezna la fel de zvelta ca intreg trupul cochetei domnite a carei credinta se manifesta atat de remarcabil?! Sau nu am vazut si cercei eleganti, atent alesi pentru urechea gingasa a unei tinere nevinovate, de care atarna o cruciulita care gadila cand si cand un gat sidefat si delicat?
La cealalta extrema ar fi crucile pioase, deseori mai multe una peste alta, care sunt silite sa suporte duhoarea ascetica a cate unui credincios care confunda nespalarea cu nevointa. Sau crucile care zac in vitrinele iubitorilor de suveniruri, sau crucile care se nasc din matritele ieftine si proaste ale cate unui fabricant de gablonturi, vandute apoi chiar si pe la biserici, desi sunt cele mai bune exemplificari ale kitsch-ului.
Ce-am vrut sa zic, de fapt? Am vrut sa zic ca daca Sf. Ap. Pavel le spune galatenilor: „Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume“ (Gal. 6,14), atunci ar fi bine ca noi sa nu ne batem joc de cruce. Atata tot.
Cristian TABARA
Lumea credintei, anul II, nr. 9(14)
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.