„Fecioara, floare salbatica a pustiurilor arabice, mic trandafir al nisipurilor care nu poate fi uitat, roaga-te pentru noi...“ Asa isi incepe Vladimir Volkoff un posibil imn marianic, dedicat celei care este supranumita, de teologii rusi, Marea Tacuta a Evangheliilor. Da, Fecioara Maria, acest „trandafir al nisipurilor“, faptura tragic de tanara si de plapanda, avea sa devina pentru intrega crestinatate Maica Domnului. Intrat in uzul reflex al limbii, acest supranume atribuit Mariei reprezinta esenta aproape de nepatruns a invataturii crestine. Esenta exprimata oral, cu dezinvoltura, de credinciosi, dar care ascunde o dubla taina: cum un Dumnezeu se poate naste cu toate cele ale firii omenesti si cum o femeie Il poate naste pe Cel Nenascut si Necuprins? Nasterea Domnului este inceputul poticnelii noastre teologice, dar o data depasita aceasta nedumerire - numai lasandu-ne pe deplin in seama lui Dumnezeu - putem accepta si restul, toate cate au urmat dupa aceea: moartea si Invierea lui Hristos, ca si ridicarea cu trupul la Cer a Maicii Sale, dupa adormire.
„Fecioara, crenguta usoara de maslin pe trunchiul lui Avraam, roaga-te pentru noi...“, continua acelasi Vladimir Volkoff. Maria, vlastar de os nobil, o copila practic pierduta intr-o lume de batrani preoti leviti, accepta bucuroasa inceputul acestei ireale „aventuri“ a mantuituirii. Smerenie si ingeri, dragoste si stele calauzitoare, magi (in sanscrita magh inseamna puternic) si pastori, ieslea si Templul - toate refac atmosfera acelui stravechi taram israelit, incordat in asteptare. Asteptare descrisa si de istorici: Tacit, Suetoniu ori Flaviu Joseph, cronicarii vremii care au simtit pulsatia spirituala nepamanteasca, arcul voltaic descris de naveta frenetica a ingerilor intre Betleem si Nazaret.
Nasterea Domnului - ca si zamilsirea Lui - a fost un lucru mai presus de legile firii, statornicite de puterea blestemului post-paradisiac pe care a trebuit sa si-l insuseasca Eva, odinioara... Dar iata cum descrie Sfantul Maxim Marturisitorul coborarea in trup a Mantuitorului: „...Fiul cel minunat n-a facut cunoscuta Maicii cunostinta nasterii, si intr-o clipa fara sa o stie, El s-a aflat in afara pantecelui ei, si a sezut pe tronul bratelor sale, pentru ca asa cum zamislirea fusese facuta fara samanta si fara stiinta, tot asa si nasterea sa fie fara stricaciune si fara cunostinta“. Asadar, Pruncul practic luneca prin capcanele carnii, fiziologia naturala este abolita (sau poate - cine stie? - restaurata!), sugerand o ascendenta cereasca, volatila, a materiei vazute, acum ingrosate de pacat si simtualitate.
Genetica si credinta
Dar toate astea au fost atunci... Acum insa, hotarat lucru, si noi, la randu-ne, traim vremuri spectaculoase, in care stiinta bate dezinvolt la portile geneticii. Curiozitatea lui Homo sapiens i-a purtat nelinistile pana la seiful cel de nepatruns al facerii vietii, pe care - ca un copil teribil sau ca un infractor - incearca sa-l sparga. Acest seif insa pare de pe acum o cutie a Pandorei: o data deschisa, nu stii ce poate iesi din adancurile ei. Faptul ca omul si-a atribuit, printr-un act al cunoasterii stiintifice, dreptul de a cotrobai prin aluatul creatiei, este de natura - in opinia unor teologi - sa accelereze cursul istoriei spre Marele Deznodamant. Privind retrospectiv la cazna omului de a corecta legile firii, constatam deplasarea accentului...de la sfiala celor din vechime, constienti ca au de-a face cu un proces „ingaduit“, pana la indrazneala cunoasterii atee, care nu are limite, nici scrupule.
Undeva, intre aceste doua atitudini este plasata - ca fenomen care-si reclama explicatia - Nasterea Domnului. Acum, mai mult ca niciodata, aceasta relatare evenghelica, in urma careia numaram chiar si anii scursi, ca de la o noua Facere a Lumii, isi croieste drum spre inima noastra... credinciosa ori atee, cum o fi ea...
„Sarbatorile de iarna“ reprezinta o perfida sintagma omologata de gandirea care face din actul credintei un fenomen privat, care a ajuns sa tina exclusiv de intimitatea omului. Asadar, de subiectivismul persoanei sale, care nu poate fi expus in public, daramite dat drept adevar general valabil... Asa ca, neutra si impersonala expresie „sarbatorile de iarna“, care a inlocuit „Sarbatoarea Nasterii Domnului“, este denumirea generica a celui mai de mirare fapt care s-a produs vreodata de la inceputurile creatiei. Prin expresia „Sarbatori de iarna“ doreste omul modern sa-si alunge ispita unui gand nelumesc: acela ca Necuprinsul se poate strecura in cuprins, ca Infinitul poate locui in finit, ca Eternitatea se poate cuibari in cutele firii trecatoare.
De altfel, nimic nu ne mai poate mira intr-o lume care se extaziaza neconditionat in fata know-how-ului industrial, care face idolatrie la tehnologiile de varf si care asteapta orice prilej pentru a-si exhiba violenta si senzualitatea. Cumintenia nu mai multumeste pe nimeni, tacerea este semnul prostiei (sau al inhibitiei, in cel mai fericit caz), iar curatia a devenit emblema unei mentalitati retardate. In loc de har ai tehnologie, in loc de duhovnic ai psiho-terapeut, iar in loc de isihie navighezi pe Internet, noaptea... In consecinta, ce sa poata priceapa bietul contemporan al nostru despre taina nenuntitei, despre Pruncutul ei varsat in iesle ca intr-o lume a mortii, despre cei care l-au vanat chiar din scutece pentru a-L omori, prevestind-I astfel traseul mesianic, fara egal cu al altui muritor... Dar noi, cei de azi, oare nu Il vanam neincetat pe Hristos, Caruia I s-au inchinat inteleptii Orientului? Nu Ii racim noi ieslea cu faptele noastre necugetate, nu chemam noi garzile nebunului de Irod prin maltratarea si uciderea propiilor copilasi, nu aruncam noi in strada Sfanta Famile fugara nebagandu-i in seama pe saracii lumii noastre?
Omul fara dragoste
Se intreba un teolog cateva secole mai devreme: „Ce este omul fara dragoste, daca nu o candela stinsa? Si ce este lumea fara dragoste, daca nu o vizuina de hoti si de inselatori?“. Da, in tragica absenta a dragostei, mica si fragila planeta albastra se transforma, sub ochii nostri, intr-un irespirabil cuib de hoti si de inselatori. Clima Pamantului poate ca se incalzeste, dar inima omului de azi este mai rece ca marmura monumentelor funerare... mai rece ca frigul din afara pesterii sfinte... mai rece ca metalul cuielor infipte in carnea Mantuitorului...
Oameni buni, chiar nu va e mila de Hristos?! E prunc nou-nascut si plange incetisor in pestera de langa Betleem.
Razvan BUCUROIU
Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)
-
Craciun - Batranul Craciun
Publicat in : Craciun ortodox -
Nasterea Domnului - Povestiri
Publicat in : Craciun ortodox -
Nasterea Domnului - revarsarea luminii dumnezeiesti
Publicat in : Craciun ortodox
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.