Ca fiinţă conştientă şi chemată permanent să-şi hotărască atitudinea în raport cu Dumnezeu, omul este, înainte de toate, o creatură cu capacitatea alegerii.

Libertatea constituie măreţia omului, căci pe temeiul ei omul nu este constrâns să fie sfânt şi drept, ci trebuie să ajungă astfel prin strădania sa, ajutat fiind de harul lui Dumnezeu.

Pentru a-l pune în situaţia de a-şi câştiga nemurirea şi desăvârşirea, Dumnezeu a dat primului om o poruncă pozitivă: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit" (Fac 2, 16-17). Porunca nu-l privea numai pe Adam, ci şi pe Eva (cf. Fac 3, 3). Dumnezeu a dat omului această poruncă „spre a procura materie voinţei lui libere" (Sfântul Grigorie de Nazianz), deci pentru ca omul să aibă ocazie si obiect pentru exercitarea aptitudinilor sale morale. In această poruncă uşor de îndeplinit se cuprindea întreaga lege morală, căci ea era unică, astfel încât păzirea sau călcarea ei însemna păzirea sau călcarea legii morale întregi. Primii oameni şi-au folosit rău libertatea, sau mai bine zis au renunţat la libertate prin libertatea însăşi. Căutând să se elibereze de orice lege limitativă superioară şi dorind să fie „ca şi Dumnezeu, cunoscând binele şi răul" (Fac 3, 5), adică să determine prin ei înşişi ce este bine şi ce este rău, fără a se supune vreunei norme dumnezeieşti, ei au ascultat de ispita şarpelui, sub chipul căruia se ascundea diavolul (In 8, 44; II Cor 11, 3; I Tim 2, 14; Apoc 12, 9; 20, 2) şi au călcat porunca lui Dumnezeu. Urmarea păcatului a fost o situaţie de decădere morală şi un complex de culpabilitate a înlocuit relaţiile de prietenie cu Dumnezeu printr-un sentiment de teamă. Prin păcat, primii oameni s-au lipsit de harul lui Dumnezeu şi au rupt legătura cu Creatorul, cu ei înşişi şi cu lumea. Intreaga terminologie veterotestamentară a păcatului confirmă acest aspect fundamental de ruptură. Păcatul suprimă comuniunea cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă pierderea harului divin şi moartea spirituală. Păcatul primilor oameni a adus după sine slăbirea chipului lui Dumnezeu în ei, adică alterarea naturii uma-ne, stricarea integrităţii şi perfecţiunii originare a puterilor sufleteşti. Asupra trupului păcatul a adus suferinţe de tot felul, neajunsuri şi, în sfârşit, moartea fizică. Călcând porunca lui Dumnezeu, omul a pierdut putinţa de a nu muri, căci „plata păcatului este moartea" (Rom 6, 23).

Dar păcatul a avut urmări grele şi asupra naturii; pământul a fost blestemat de Dumnezeu din pricina omului (Fac 3, 17). După cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei, firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat prin neascultarea lui Adam.

Deoarece Adam şi Eva sunt părinţii întregului neam omenesc, păcatul lor, cu toate urmările şi pedepsele lui, s-a transmis prin naşterea tuturor urmaşilor naturali, odată cu fiinţa proprie. Starea de păcătoşenie pe care o moştenesc prin fire toţi urmaşii lui Adam se numeşte păcat originar, strămoşesc sau ereditar. Sfânta Scriptură vorbeşte în multe locuri despre realitatea universală a păcatului strămoşesc şi despre originea lui din căderea protopărinţilor (Fac 6, 5; 8, 20; III Regi 8, 46; Prov 20, 9; îs 59, 3; Iov 14, 49; Ps 13, 1; 50, 5; In 3, 6; Mt 4, 17; II Cor 5, 14; Gal 3, 27 ş.a.). Sfântul Apostol Pavel spune: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi au păcătuit" (Rom 5, 12). De aceea, toţi oamenii sunt „din fire (adică prin însăşi natura lor căzută) fii ai mâniei" (Efes 2, 3) şi „Precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia" (I Cor 15, 22).

La starea de păcătoşenie moştenită de la Adam, oamenii au adăugat multe şi grele păcate personale, adâncind mereu mai mult prăpastia dintre ei şi Dumnezeu. Profetul Isaia exclamă: „Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa, ca să nu vă audă" (Is 59, 2).
Greu şi adânc era firea umană rănită de păcat!

„Lipsiţi de nădejde şi fără Dumnezeu în lume" (Efes 2, 12), urmaşii lui Adam cel căzut nici nu mai erau oameni în sensul adevărat al cuvântului (Sfântul Irineu).
Pentru înlăturarea stării de păcătoşenie şi de decădere a firii umane „trebuia - zice Fericitul Augustin - una din două: sau ca omul să se ridice la Dumnezeu, sau ca Dumnezeu să Se coboare la om". Prima alternativă fiind exclusă de la bun început ca imposibilă, mântuirea omului urma să fie realistă prin mijloace divine.
Intreaga istorie religioasă a omenirii, de la alungarea protopărinţilor din Edenul originar şi până la Hristos, este o istorie a mântuirii omului căzut, în cadrul căreia Dumnezeu nu numai că întreţine vie nădejdea izbăvirii mesianice, dar se şi manifestă ca Mântuitor. Mai întâi prin procedeul alegerii unor personaje care strălucesc prin „dreptatea" lor - Set, Enoh, Noe - şi mai apoi din perspectiva legământului încheiat cu Avraam şi cu urmaşii lui, Dumnezeu dirijează procesul de readucere a omului la starea de la început şi de restabilire a comuniunii dintre om şi Creatorul său. Punctul culminant al acestei istorii, Aminul ei (Apoc 3, 14) este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „Adam Cel de pe urmă" (I Cor 15, 45). El l-a reabilitat pe om în faţa lui Dumnezeu şi a restabilit relaţia normală dintre Creator şi creatură.

Luând firea omenească şi unind-o neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi neschimbat cu firea dumnezeiască, la întrupare, Iisus Hristos a restaurat această fire căzută, a recreat-o, prin Cruce şi înviere. în Hristos Cel rară păcat şi fără vină a strălucit Omul cel nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Sfatul Sfintei Treimi "Să facem om, după chipul şi asemănarea Noastră" (Fac 1, 27) s-a realizat deplin în El.

Credincioşii creştini, izbăviţi de urmările păcatului lui Adam prin harul Sfântului Botez, trebuie să se sileas- că a străbate drumul de la chipul lui Dumnezeu la asemănarea cu Dumnezeu. Ţinta lor este de a ajunge „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efes 4, 13). Pentru a atinge această ţintă, ei adaugă la harul primit, cu sârguinţă şi încredere, credinţa şi faptele bune. Pe măsura efortului depus, se conturează în ei din ce în ce mai clar „omul cel nou", cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc
Credinţă si înţelegere, Editura Agnos

Cumpara cartea "Credinta si intelegere"

• Plangerea lui Adam
  Publicat in : Duminica Lasatului sec de branza
• Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocaintei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea - a doua creatie a lumii
  Publicat in : Dogma
• Modul de transmitere a vinei pacatului stramosesc
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: