Ingerii răi; existenţa, originea (căderea) şi starea morală a îngerilor răi.

Nu toţi îngerii au rămas în starea de comuniune morală cu Dumnezeu, cum au fost creaţi, ci unii s'au abătut de la menirea lor, căzând din comuniunea cu Dumnezeu şi devenind îngeri răi, duhuri necurate. Sfânta Scriptură vorbeşte în multe locuri despre îngerii răi, numindu-i duhuri rele (Lc 7, 21; 8, 2; FA 19, 13), duhuri necurate (Mt 10,1), duhuri ale răutăţii (Ef 6, 12), diavoli, draci, demoni (Lc 8, 30-35), îngerii diavolului (Mt 25,41), îngerii satanei (Ap 12, 7-9); iar pe căpetenia lor, diavolul (1 Ptr 5, 8), ispititorul (Mt 4, 3), satana (Ap 20, 2-7), Belzebul (Lc 11,15) Beliar (2 Co 6, 15), domnul lumii acesteia (In 12, 31), domnul puterilor aerului (Ef 2, 2), domnul dracilor (Mt 19, 34).

Numărul îngerilor răi este mare (Lc 8, 30) şi constituiesc o adevărată împărăţie a răului (Lc 11, 18). Răutatea diavolilor are grade (Lc 11, 26) şi ei nu numai că au o
căpetenie (Mt 12, 24), dar se găsesc pe trepte diferite, începătorii, domnii, stăpânii întunericului (Ef 6,12; Col 2,15).

Existenţa îngerilor răi este contestată de aceia care tăgăduiesc existenţa îngerilor în genere. Dar Sfânta Scriptură îi prezintă întotdeuna ca fiinţe reale, nu imaginare. Diavolul produce lui Iov nenorociri (Iov 1, 6; 2, 2), munceşte pe Saul, când acesta este părăsit de duhul Domnului (1 Rg 14,14), ispiteşte pe David (1 Par 21,1), iar moartea a apărut în lume prin lucrarea diavolului (Sol 2, 24). In Noul Testament, în parabola neghinei, realitatea diavolului este la fel afirmată ca şi realitatea Fiului Omului, a îngerilor şi a fiilor împărăţiei (Mt 13, 37-39); Mântuitorul însuşi confirmă existenţa diavolului, în răspunsul dat fariseilor care îl acuzau că scoate dracii cu ajutorul domnului acestora (Mt 12, 26-29). Diavolii nif’âunt personificări ale răului, întrucât sunt înfăţişaţi ca fiinţe pe care le aşteaptă pedeapsa veşnică; nu se identifică nici cu oamenii cei răi, împreună cu care vor sta în iad (Mt 25, 41). Diavolii sunt nişte fiinţe reale raţionale, cugetă, „cred şi se cutremură" (Lc 2,19), au voinţă proprie şi păcătuiesc din început (1 In 3, 8) şi-şi au planurile lor (2 Co 2, 11).

Biserica a crezut totdeauna în existenţa îngerilor răi, cum dovedeşte practica ei de la botez, când celui ce se botează i se cere lepădarea de diavolul, de toţi îngerii lui şi de lucrurile lui, şi cum se constată din mărturiile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti. în concepţia creştină, existenţa diavolului este o realitate teribilă, pentru surparea temeliei căreia a trebuit să ducă lupta însuşi Fiul lui Dumnezeu. In centrul învăţăturii creştine stă tocmai problema mântuirii neamului omenesc de sub robia diavolului, prin Iisus Hristos, care s'a întrupat „pentru ca să sfărâme lucrările diavolului" (1 In 3,8). Chiar posibilitatea mântuirii omului se explică prin aceea că el n'a devenit rău de la sine, ci de la diavolul, care este izvorul propriu al răului. De aceea existenţa îngerilor răi este împlicată în sistemul credinţei creştine, apărând ca o premiză necesară mântuirii.

Despre originea îngerilor răi, Biserica învaţă că ei au fost creaţi buni, căci tot ce a făcut Dumnezeu este bun, dar că au devenit răi prin propria lor voinţă. Prin urmare: a) îngerii răi nu constituiesc un principiu al răului de sine stătător, existenţa lor nu implică un dualism ontologic; b) îngerii răi sunt şi ei creaturi ale lui Dumnezeu, însă n'au fost creaţi răi, ci buni; c) răutatea diavolului a provenit din abuzul libertăţii lor. Posibilitatea căderii îngerilor se găseşte implicată în aceea că au natură spirituală creată, deci că sunt fiinţe raţionale şi libere mărginite, având facultatea de a rămâne şi progresa în bine, precum şi de a se îndrepta spre rău. Căci orice creatură este schimbătoare, numai ceea ce este necreat este neschimbător.

Sfânta Scriptură ne spune că îngerii au căzut prin propria lor vină, din starea în care au fost creaţi. „El (diavolul) dintru început ucigător de oameni a fost şi întru adevăr n'a stătut, că nu este adevăr în el" (In 8,44). Dacă diavolul n'a stătut întru adevăr, înseamnă că el fusese în adevăr şi că în chip liber l-a părăsit; înseamnă că nu s'a menţinut în adevărul în care a fost, îndepărtându-se prin voia sa de adevăr, deci că depindea de libertatea sa să rămână în adevăr sau să cadă. Unii dintre îngeri s'au îndepărtat conştient şi liber de Dumnezeu, adică au păcătuit şi de aceea şi-au atras asupra lor condamnarea veşnică: „Dumnezeu n'a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în iad, ţinându-i în lanţuri, spre judecată" (2 Ptr 2, 4). Acelaşi adevăr este afirmat la Iuda 6: „Iar pe îngerii care nu şi-au părăsit vrednicia, ci şi-au părăsit lăcaşul lor, îi ţine în întuneric, în legăturile cele veşnice, spre judecata zilei celei mari". Din aceasta reiese că îngerilor s'a dat anumită vrednicie, dregătorie şi demnitate, corespunzătoare firii şi menirii lor, dar că unii nu şi-au păzit vrednicia şi sălaşul lor, ci l-au părăsit, adică au căzut, devenind îngeri răi, deşi puteau să-şi păzească vrednicia, dacă ar fi voit aceasta. Din proprie iniţiativă, diavolul s'a prăbuşit din starea în care a fost aşezat de la început. Mântuitorul însuşi zice: „Am văzut pe satana căzând, ca din ceruri fidgerul" (Lc io, 18).

Aşadar, autorul răului este diavolul, care s'a făcut cauza căderii pentru sine şi pentru ceilalţi; iar înainte de diavol n'a păcătuit nimeni; dar el a căzut nu fiindcă în natura sa ar fi fost sădită aplecarea spre rău, ci fiind creat bun, singur s'a hotărât spre păcat, devenind din arhanghel, diavol, adică clevetitor. „Diavolul, zice Fericitul Augustin, este spirit-necurat; el este bun ca spirit şi rău ca necurat; este spirit prin natură şi necurat prin păcat; dintre aceste două însuşiri, prima o are de la Dumnezeu, a doua chiar de la diavolul". Iar Sf. Ioan Damaschin zice: „Dintre puterile îngereşti, întâistătătorul cetei celei mai de jos... nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut spre bine şi nu avea în el de la Creator nici cea mai mică urmă de răutate; cu toate acestea n'a suferit luminarea şi cinstea, pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci, prin voinţa lui liberă, s'a mutat de la starea sa naturală la o stare contrarie naturii sale şi s'a ridicat împotriva lui Dumnezeu, care l-a făcut, voind să se împotrivească Lui... Mulţimea nenumărată de îngeri aşezaţi sub el s'a dezlipit, a urmat lui şi a căzut împreună cu el. Aşadar, (demonii), cu toate că erau de aceeaşi natură cu îngerii, totuşi au devenit răi, înclinându-şi de bună voie voinţa lor, de la bine spre rău".

Cu privire la timpul căderii îngerilor răi, Biserica n'a formulat o învăţătură oficială. Se poate însă determina cu siguranţă acel timp înainte de începutul istoriei umane, dacă se are în vedre: 1. că de la crearea lor până la cădere a trebuit să se scurgă un oarecare timp; 2. că diavolul a apărut ca ispititor încă al celor dintâi oameni, deci căzuse înainte de a fi creat omul; 3. că Sfânta Scriptură ne spune că „diavolul păcătuieşte dintru început" (1 In 3,8). Opiniile scriitorilor bisericeşti diferă, însă nu esenţial. Pentru cei care, împreună cu Fericitul Augustin, pun creaţia îngerilor deodată cu lumea văzută, căderea îngerilor trebuie să se fi petrecut scurt timp după creaţia lor, întrucât peste puţin timp apar astfel, la căderea omului; pentru cei care pun creaţia îngerilor cu mult înainte de lumea văzută, îngerii au rămas toţi mai multă vreme în starea harică. In sprijinul acestei idei se aduc uneori cuvintele de la Iezechil 28, 13-15, adresate regelui Tirului, cel care era „pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii", rânduit să fie heruvim, fără prihană în căile lui până s'a încuibat în el nelegiurea. Regele Tirului ar fi o icoană a luceafărului care a căzut.

In ce priveşte modalitatea căderii, Sfinţii Părinţi sunt de părere că mai întâi a căzut un înger, căruia i-au urmat cei aflaţi sub influenţa lui; a căzut mai întâi căpetenia lor, care era cel mai perfect dintre spiritele create, mai marele oştirilor cereşti sau unul din spiritele superioare, căpetenia unei trepte mai de jos. Tocmai desăvârşirea Luceafărului (Is 14,12), a celui care a căzut întâi, „tatăl minciunii" (In 8,44) a câştigat încrederea îngerilor subalterni şi aşa, exemplul lui a fost urmat de o mare mulţime de îngeri. De aceea Sfânta Scriptură numeşte pe îngerii căzuţi, îngeri ai diavolului (Mt 25, 41; Ap 12, 7).

Păcatul prin care, după părerea cea mai răspândită printre Sfinţii Părinţi, au căzut îngerii răi, este mândria. Aceasta şi este opinia cea mai întemeiată, fiind în acord cu Descoperirea dumnezeiască. Apostolul Pavel cere ca „episcopul să nu fie de curând botezat, ca să nu se mândrească şi să cadă în osânda diavolului" (1 Tim 3,6), de unde reiese că osânda diavolului s'a dat pentru păcatul mândriei. Iar dacă „începutul păcatului este mândria" (Sir 10,13) şi dacă păcatul diavolului este cel dintâi păcat, însemnează că diavolului a căzut prin mândrie. Mândria diavolului constă în a fi ţintit o totală independenţă faţă de Dumnezeu, Creatorul lui, şi în a fi voit să aibă în sine şi pentru plenitudinea existenţe şi fericirea desăvârşită, făcându-se asemenea cu Cel Prea înalt (Is 14, 13-14) şi chiar mai presus decât El (2 Tes 2, 4).

După altă părere, combătută de Sf. Ioan Gură de Aur, Teodoret şi Augustim diavolul a căzut prin invidie faţă de Fiul lui Dumnezeu sau faţă de om. Dar prin invidie a intrat numai păcatul în lumea pământească, căci „moartea a intrat în lume prin prisma diavolului" (Sol 2,24); invidia nu-i de la începutul păcatului, ci mândria, ea apare ca produs al mândriei. „Diavplul deveni mai întâi mândru, ca să cadă, apoi invidios, ca să ne vatăme".

Părerea după care păcatul îngerilor răi ar fi constat în legăturile nenaturale cu fiicele oamenilor, după greşita înţelegere a locului de la Fc 6, 2, n'are nici un temei, întrucât în locul amintit este vorba despre oameni, nu despre îngeri, anume despre urmaşii lui Set şi al lui Cain. In ce priveşte caracterul căderii îngerilor răi, este notat că, după învăţătura Bisericii şi socotinţa generală a Sfinţilor Părinţi, ea este cădere radicală, definitivă, pentru ei nemaiputând fi posibilă mântuirea. Consecinţa căderii lor este condamnarea veşnică?. Diavolului şi îngerilor lui le este gătit focul cel veşnic (Mt 25,4-14; Ap 20,10), greşala lor fiind aşa de mare şi împietrirea totală, încât nu pot fi cruţaţi (2 Ptr 2,4), întrucât de la sine nu şi-au păzit vrednicia şi au părăsit lăcaşul în care au fost aşezaţi la creaţie (Iuda 6). Motivul pentru care nu-i cu putinţă mântuirea îngerilor răi se găseşte în natura lor, pe de o parte, iar pe de alta în fiinţa lor şi are drept urmare neputinţa pocăinţei la ei. Intr'adevăr, ca spirite, ei sunt lipsiţi de orice ispită trupească, încât căderea lor nu se face prin vreun îndemn din afară, ci numai printr'o cu totul liberă şi conştientă hotărâre a voinţei lor proprii. De aceea căderea lor este rupere totală şi definitivă de Dumnezeu şi împietrire în rău, care exclud cu desăvârşire posibilitatea mântuirii. „Ceea ce este moartea pentru oameni, zice Sf. Ioan Damaschin, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte". Opinia lui Origen asupra restaurării tuturor, chiar şi a îngerilor răi, a fost condamnată de sinodul V ecumenic.

Cu toate acestea, după unii învăţători bisericeşti, poarta pocăinţei nu s'a închis definitiv chiar din primul moment al căderii îngerilor răi. Ca şi omului, Dumnezeu le- a acordat timp spre căinţă şi numai după ce, împietrindu-se, au dispreţuit harul, au căzut definitiv şi iremediabil.

Poate că înainte de a fi creat omul, mai rămânea pentru diavol vreun mijloc de căinţă, dar de îndată ce s'a organizat lumea şi omul a fost aşezat în Eden, iar porunca lui Dumnezeu a fost dată, pătrunzând moartea în lume prin pisma diavolului, uşa pocăinţei s'a închis definitiv pentru acesta.

Insuşirile principale ale diavolului sunt: ura adevărului şi năzuinţa constantă după minciună, după falsificarea adevărului, pentru aceasta el este numit „tatăl mincinii" (In 8, 44) şi „înşelător a toată lumea" (Ap 12, 19). Activitatea lui este direct opusă voinţei dumnezeieşti; iar împărăţia lui este a morţii spirituale (Evr 2,14) şi a întunericului (Col 1, 13), în opoziţie cu împărăţia dragostei şi a păcii lui Iisus Hristos. Cu deosebire, acţiunea diavolului se îndreaptă împotriva operei de mântuire a oamenilor. Diavolii sunt amăgitorii sufletelor omeneşti, anume pe cei buni caută să-i împingă la rău, prin tot felul de uneltiri şi prin diferite nenorociri pe care le-a adus asupra lor (Iov 1,9; Ap 2,10), iar pe cei răi îi încurajează pe calea pierzării şi-i înstrăinează tot mai mult de Dumnezeu.

Această influenţă a diavolilor asupra omenilor li se îngăduie, fie ca mijloc de încercare şi întărire a celor buni, fie ca pedepsire a celor răi (1 Co 5, 5; 1 Tim 1, 20), însă nu peste limita puterii de rezistenţă a oamenilor (1 Co 10, 13). Omul poate rezista ispitei diavoleşti, întrucât prin ea nu se atinge libertatea lui. El poate lupta victorios împotriva diavolului, având prin Hristos, armele dumnezeieşti (Ef 6,10,18), în special privegherea şi rugăciunea, care împreună cu ajutorul divin, înving orice ispită (Mt 26, 41). Până la a doua venire a Domnului, când va fi dat osândei veşnice (Mt 25, 41), diavolul va ispiti mereu (1 Ptr 5, 8). Dar oricât de puternică îi este influenţa, el nu poate sili voinţa omului; depinde de libera alegere a omului ca să se apropie de Dumnezeu sau de diavol (Iac 4, 7-8: „Supuneţi-vă lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi. Apropiaţi- vă de Dumnezeu şi se va apropia de voi". Diavolul ispiteşte, dar nu poate sili, cere consimţământul, dar nu poate constrânge.

Fragment din cartea "Teologia dogmatica si simbolica. Manual pentru facultati vol. I", Editura Renasterea

Cumpara cartea "Teologia dogmatica si simbolica. Manual pentru facultati vol. I"

• Lucrarea duhurilor rele in lume
  Publicat in : Ingeri
• Diavolul ataca permanent
  Publicat in : Predici - Predica
• Ai gresit adresa
  Publicat in : Pilda zilei