Savarsirea Tainei Mirului

Savarsirea Tainei Mirului Mareste imaginea.

Pentru săvârşirea Tainei Mirului se cere în primul rând Sfântul Mir, care ţine şi locul punerii mâinilor. Sf. Mir se prepară din untdelemn, vin şi 35 diferite aromate, sfinţindu-se numai de către episcopi (după can. 6 al sinodului, din Cartagina, 418, şi pe temeiul Sf. Scripturi, locurile amintite din Faptele Apostolilor). Ceremonia sfinţirii se face în altar, în Joia Patimilor, după ce amestecul a fost fiert, fierberea fiind însoţită de citirea Evangheliei. Amestecul acestor aromate simbolizează bogăţia şi felurimea darurilor Sf. Duh, de care se împărtăşesc primitorii Tainei.

Romano-catolicii prepară Mirul numai din untdelemn şi balsam şi mai discută încă dacă materia Tainei o constituie mirul sau punerea mâinilor.

La săvârşirea Tainei Mirului se unge cel nou botezat cu Sf. Mir în forma crucii şi se rostesc cuvintele: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin". Ungerea se face în părţile mai însemnate ale trupului şi la organele simţurilor: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare. Practica aceasta este foarte veche. Despre ungerea în chipul crucii amintesc Sf. Ambrozie şi Fer. Augustin. Ungerea frunţii, nărilor şi pieptului e amintită de Sf. Chiril al Ierusalimului; a frunţii, ochilor, urechilor, nărilor şi gurii e atestată de Sinodul al II-lea Ecumenic (can. 7) şi de al IV-lea ecumenic (can. 95), iar a organelor, simţurilor şi părţilor trupului, de Sf. Efrem Sirul. De asemenea şi cuvintele: „Pecetea Darului Duhului Sfânt. Amin", formate după 2 Cor. 1: 21-22, şi sunt foarte vechi, probabil de origine apostolică, amintite fiind şi de Sf. Chiril al Ierusalimului şi de Asterie al Amasiei, ca şi de sinoadele al 2-lea şi al 4-lea ecumenic, în can. 7 şi 95.

Practica ungerii organelor simţurilor şi a principalelor părţi ale trupului o au şi armenii, iacobiţii, nestorienii şi copţii, aceasta fiind o dovadă despre vechimea şi generalitatea acestei practici în Biserică. Romano-catolicii ungând cu Sf. Mir numai fruntea, s-au abătut de la practica Bisericii ecumenice. Tot abatere este şi practica dublă, existentă la romano-catolici, adică şi punerea mâinilor şi ungerea, întrucât, după mărturiile sinoadelor al 2-lea şi al 4-lea ecumenic, ca şi după ale Sf. Părinţi, punerea mâinilor a fost inlocuită de timpuriu cu ungerea. Susţinerea unor teologi, că şi ortodocşii ar avea punerea mâinilor, în locul căreia se citeşte o rugăciune înainte de ungere, este atât de fără temei, încât nu merită examinare.

Abatere de acelaşi fel este, la romano-catolici, şi înlocuirea cuvintelor: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin", cu formula: „Signo te signo cruciş et confirmo te chrismate salutis, in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti", după care urmează o uşoară lovire cu palma a celui miruit, rostindu-se; „pax tecum", aceasta însemnând că, întărit fiind trebuie să rabde totul pentru numele lui Hristos.

Săvârşitorul Tainei Mirului este episcopul şi preotul. Numai sfinţirea Mirului este rezervată celui dintâi.

Despre dreptul preotului de a săvârşi Taina Mirului avem numeroase dovezi vechi, însă nici un loc în care s-ar contesta preotului acest drept, care, de altfel decurge di n hirotonie. Căci episcopii „numai prin hirotonie întrec şi sunt superiori preoţilor", zice Sf. loan Cură de Aur; iar leronim zice: „Ce altceva, afară de hirotonie, face episcopul pe care să am zis mai înainte şi repetăm şi acum: mai întâi să ungi cu untdelemn, după aceea să botezi şi în urmă să pecetluieşti cu Sf. Mir".

Că preoţii aveau dreptul de a mirui se dovedeşte din existenţa acestei practici la ereziile monofizite, despărţite de Biserică. Rezervarea numai pentru episcop a dreptului de a săvârşi Taina Mirului este o inovaţie, de prin veacul al IX-lea a romano- catolicilor. Patriarhul Fotie mustră pentru aceasta pe apuseni.

Temeiurile invocate de romano-catolici în sprijinul practicii lor sunt:

a) Faptul că diaconul Filip, botezând pe samarineni, nu i-a şi miruit (nu şi-a pus mâinile peste ei, spre împărtăşirea Duhului Sfânt), ci Apostolii au săvârşit Taina Mirului mai târziu.

Romano-catolicii ocolesc însă faptul esenţial: calitatea de diacon a lui Filip. Căci diaconii n-au avut niciodată, nici în trecut nici azi, dreptul de a săvârşi Taina Mirului; iar Filip n-a trecut peste drepturile sale. Sf. Ioan Gură de Aur lămureşte acest lucru: „Pentru ce samarinenii botezându-se n-au primit Duhul Sfânt? Ori pentru că Filip nu li l-a împărtăşit din consideraţie faţă de Sfinţii Apostoli, sau pentru că el însuşi n-avea acest dar, fiind din numărul celor şapte diaconi. Aceasta din urmă pare mai adevărat”.

b) Din epistola a 73-a a Sf. Ciprian şi dintr-un comentariu la Faptele Apostolilor al Sf. Ioan Gură de Aur ar reieşi, zic unii, că Taina Mirului era săvârşită numai de episcop. „(Filip n-a împărtăşit pe Duhul Sfânt), căci acest dar era numai ai celor doisprezece... aşadar era un privilegiu al Apostolilor. De aceea nu se văd făcând alţii aceasta, ci numai corifeii" (corufa... a)". Dar „praepositi" sau corifei nu sunt numai episcopii, ci şi preoţii în parohiile lor, ca şi episcopii în eparhii. Altfel, Sf. Ioan Gură de Aur s-ar contrazice când spune, în alt loc, că numai prin hirotonie se deosebeşte episcopul de preot.

c) Un text al lui Ieronim, în care se spune că episcopii mergeau din loc în loc, prin eparhiile lor, ca sa săvârşească taina mirului pentru cei botezaţi de preoţi sau de diaconi, şi în care se adaugă că acesta se făcea „mai mult pentru cinstirea preoţiei decât pentru că ar fi impus de lege, căci dacă Duhul Sfânt s-ar pogorî numai la rugăciunea episcopului, ar fi de plâns toţi aceia care, fiind botezaţi de preoţi şi de diaconi, în închisori şi în locuri îndepărtate, ar muri înainte de a fi vizitaţi de episcopi". Ultima parte a textului lămureşte totul, stând tocmai împotriva susţinerilor romano-catolice.

Se ştie că în primele veacuri, comunităţile mai mari aveau în fruntea ior câte un episcop, care săvârşea obişnuit toate Tainele. De aici însă nu urmează că preoţii n-aveau dreptul săvârşirii ior, cu excepţia hirotoniei. Din faptul că atunci săvârşeau Tainele mai mult episcopii, romano-catolicii ar trebui să tragă concluzia că preoţii n-aveau dreptul să săvârşească nici o Taină.

De fapt, nici la romano-catolici, preoţii nu sunt. excluşi cu totul de la săvârşirea Tainei Mirului, ca de la hirotonie, ci pot primi învoire specială de la Papă pentru aceasta, fapt prin care se dărâmă toată argumentarea cu privire la privilegiul episcopesc de a împărtăşi Taina Mirului. Cum observă Andrutsos, această inovaţie romano-catolică nu este numai istoriceşte neîntemeiată, dar şi contrazicătoare în sine, „deoarece sau Mirul aparţine jure divino episcopilor şi atunci acordarea acestui drept episcopesc de către papa şi preoţilor, este un lucru cât se poate de condamnabil, precum condamnabilă este şi recunoaşterea de către Papă a Mirului acordat de preoţi la aşa-zişii uniţi, sau s-a rezervat episcopilor prin orânduire bisericească, cum cred unii teologi apuseni renumiţi şi atunci preoţii au prin hirotonie puterea de a împărtăşi Mirul".
Primitorii Tainei Mirului sunt toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi.

Practica Bisericii noastre, de a împărtăşi Taina Mirului imediat după Botez, se întemeiază pe Sfânta Scriptură şi se adevereşte prin Sfânta Tradiţie. Sf. Apostol Pavel împărtăşeşte, prin punerea mâinilor, pe Duhul Sfânt, îndată după ce a săvârşit Botezul (FA 19, 5-6), şi tot aşa Si. Apostoli Petru şi loan împărtăşesc Taina Mirului celor botezaţi de diaconul Filip îndată ce se află despre botezul lor. Taina Mirului a fost totdeauna, până în evul mediu, unită cu cea a Botezului, aceasta fiind regulă generală, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Abia în veacul al 3-lea, romano-catolicii au introdus obiceiul de a mirui la mai mulţi ani după Botez, la vârsta de 12 ani, iar în caz de necesitate, la 7 am.

Romano-catolicii caută să justifice practica lor prin aceea că primirea cu folos a Tainei ar trebui să fie precedată de cunoaşterea cel puţin sumară a adevărurilor credinţei şi de uzul raţiunii. Ca şi cum Biserica nu şi-ar fi dat seama de aceste lucruri timp de douăsprezece veacuri, trebuind să treacă atâta vreme până să le descopere apusenii şi să rectifice ceea ce au greşit St. Apostoli şi Sf. Părinţi... Inovaţia aceasta, cu totul neîntemeiată istoriceşte, nu se poate justifica nelacunar nici chiar din punct de vedere romano-catolic. Căci dacă Tainele lucrează cu necesitate, ex opere operato, iar pruncii pot primi harul Botezului, intrând într-o viaţă nouă, nu se poate invoca nici un motiv valabil pentru ce n-ar primi şi harul mirungerii, pentru întărirea şi desăvârşirea vieţii celei noi primite prin Botez. Şi mai departe: „dacă pentru primirea Tainelor este de trebuinţă utilizarea raţiunii, atunci ar trebui amânat şi Botezul, până la o vârstă corespunzătoare. Totuşi, şi romano-catolicii îi botează pe prunci pe baza garanţiei naşilor şi părinţilor, că vor fi crescuţi în spiritul credinţei creştine. Mai mult chiar, ei cer naşi la Confirmaţiune şi anume alţii decât cei de la Botez, şi de vârstă potrivită, ca să poată îndruma pe finii lor, ceea ce este o contradicţie flagrantă, căci, sau copiii la şapte ani pot să-şi dea seama - după motivul invocat - de adevărurile de credinţă şi atunci nu mai e nevoie de naşi, sau nu ştiu şi au nevoie de naşi şi atunci nu mai este nevoie să se amâne ungerea cu Sfântul Mir până împlinesc şapte ani, când să se săvârşească îndată după Botez, cum era săvârşit în întreaga Biserică timp de douăsprezece veacuri".

Protestanţii nu recunosc ungerea cu Sfântul Mir, numită la ei tot Confirmaţiune, decât ca simplă ceremonie cu caracter pedagogico-educativ. Ei îndeplinesc această jertfă la vârsta de 14 ani, după învăţarea catehismului şi după un examen în legătură cu acestea. De obicei, Confirmaţiunea se face în ziua întâi a Paştilor.

Fragment din cartea "Teologia dogmatica si simbolica. Manual pentru facultati vol. II"

Cumpara cartea "Teologia dogmatica si simbolica. Manual pentru facultati vol. II"

 

04 Iunie 2019

Vizualizari: 159

Voteaza:

Savarsirea Tainei Mirului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE