După ce a salvat de la moarte Antiohia şi pe locuitorii săi, Gură de Aur a început lupta pentru salvarea adevăratei patrii a antiohienilor, patria lor veşnică. Fiindcă adevărata patrie a antiohienilor nu era minunata lor cetate: „Nu uitaţi, le-a spus Gură de Aur, dacă sunteţi creştini, că patria voastră nu este pe pământ.” In Antiohia, ca în toate oraşele lumii, oamenii nu erau decât pelerini şi străini chiar dacă erau născuţi acolo din tată în fiu. „Numele noastre sunt înscrise în cer. Acolo ne vom bucura cu adevărat de numele de cetăţean” (Omilia a şaptesprezecea către poporul Antiohiei).
Gură de Aur lupta ca toţi cetăţenii Antiohiei să devină cetăţeni asemenea lui şi, pentru ca ei să nu-şi piardă drepturile de cetate în cer, îi invita să-l urmeze.
„Picioarele voastre să fie încălţate, gata spre urmarea Evangheliei” (Efeseni 6,15).
Le cita drept exemplu propria sa viaţă. în Antiohia el trăia oarecum mai auster chiar decât în deşert. Omiliile lui Gură de Aur erau ascultate de o mulţime imensă şi de fiecare dată mulţimea era în delir. în timp ce îl ascultau, auditoriile agitau batiste, aplaudau, plângeau şi strigau. Răsăritul n-a avut vreodată un orator mai mare. Sfântul Nil îl compara cu „un fluviu care rostogoleşte aur”. Isidor Pelusiotul declara că Grecia n-a avut niciodată un atât de mare orator, iar Suidas îl compara cu cascadele Nilului.
Totuşi Gură de Aur dorea ca omiliile sale să fie mai puţin aplaudate, iar învăţăturile sale mai mult urmate. Dar mulţimea îl adora. Mai întâi ca orator. Apoi îl adora şi admira ca sfânt. Era un om mărunt. După salvarea Antiohiei aproape nu mai avea păr pe cap. Barba sa era albă. Pielea feţei sale era galbenă ca o lămâie. Era atât de fragil, încât te aşteptai să-l vezi prăbuşindu-se la cea mai mică suflare de vânt. Dar ochii îi erau două lumini arzând de credinţă. Când începea să vorbească nu se mai vedea corpul său mărunt. „Nu lăudaţi omul din pricina frumuseţii lui şi nu urâţi pe nimeni din pricina înfăţişării”, spunea el, „albina este mică între creaturile înaripate, dar nimic mai dulce decât mierea pe care o face ea” (Istoria Susanei 11, 2.3.).
Şi David era mic. Cum era şi Gură de Aur. Dar aspectul exterior nu are importanţă pentru că: „Toată slava fiicei regelui este înăuntru.” Tot ce este în afară este „lipsit de importanţă”. In această epocă Gură de Aur era un om matur. Şi un om matur se ocupă de lucruri serioase, nu se ocupă: de nimicuri, precum copiii. Realităţile istorice şi | politice sunt lucruri minore, nedemne de un om matur. Gură de Aur spunea: „Să nu mergem pe urmele copiilor, dispreţuind lucrurile mari şi extaziindu-ne în faţa celor mici.” „Lucrurile mici” sunt gloriile pământeşti, împăraţii, guvernatorii, primii miniştri şi tot restul. Gură de Aur îi ignoră, deşi a trebuit să lupte cu poliţiştii şi judecătorii care voiau să-i devoreze pe cetăţenii Antiohiei. El ştia cât de cumplită este puterea distructivă a acestor personaje; dar nu le acorda mai multă atenţie decât Macedonius, sfântul mâncător de orz. Nu le acorda o atenţie specială, pentru că nu o meritau deloc. Sunt şi ei ca ceilalţi oameni, simple copii ale chipului lui Dumnezeu... Desigur, Gură de Aur face pentru mântuirea lor aceleaşi eforturi ca pentru mântuirea tuturor oamenilor. Se preocupă de sufletele lor.
Intr-o zi, când Asterius, corniţele Orientului, l-a anunţat că dorea să viziteze biserica martirilor aproape de Antiohia, Gură de Aur a acceptat să-l însoţească. Vizita la o biserică unde sunt îngropate trupuri de martiri este un lucru profitabil pentru orice om. Chiar dacă acest om este corniţele Orientului, ca Asterius. Acceptă deci întâlnirea. Biserica martirilor era situată la ieşirea din Antiohia, pe malurile Orontesului, aproape de poarta Romanesia. Era la sfârşitul lui noiembrie, întâlnirea era fixată pentru seară. Corniţele era un om ocupat. Un comite n-are timp să viziteze bisericile decât seara. Gură de Aur a fost punctual la întâlnire. Când a început să şe însereze, Gură de Aur, îmbrăcat cu singurul său veşmânt, căci niciodată nu a avut două, era prezent la poarta Romanesia şi îl aştepta pe Asterius. Corniţele a fost punctual şi el. Comiţii sunt la fel de punctuali ca şi sfinţii. Gură de Aur s-a dus la poarta Romanesia cu căruţa sa cu măgar. Corniţele a venit cu o trăsură trasă de cai de rasă, împodobită cu emblemele imperiale în aur. La poarta Romanesia corniţele l-a invitat pe sfânt să facă drumul de la poartă la biserică în trăsura sa. Gură de Aur a acceptat. A urcat alături de comite în trăsura capitonată cu mătase şi catifea. Apoi au plecat amândoi spre biserica martirilor. Era aproape noapte.
De îndată ce caii au pornit, corniţele i-a spus lui Gură de Aur că nu are de gând să viziteze biserica martirilor. Asterius l-a rugat politicos să-l scuze pentru că a minţit un sfânt. De altfel trăsura cu embleme imperiale a apucat pe un cu totul alt ; drum decât cel care-l ducea la biserica martirilor. Corniţele primise ordin de la împărat să-l expedieze pe Gură de Aur la Constantinopol în cel mai discret mod posibil. Pe 17 septembrie murise Nectarie, episcopul Constantinopolului. Impăratul a refuzat să-i recunoască pe candidaţii care i s-au prezentat. Impăratul Arcadius dorea ca Gură de Aur să devină episcop al Constantinopolului. Şi pentru că populaţia Antiohiei îl iubea pe Gură de Aur ca pe un idol şi ar fi fost în stare să facă o revoluţie aflând că i-a fost luat predicatorul, împaratul a hotărât să-l facă pe sfânt să iasă din Antiohia în cel mai mare secret. Fără ca nimeni să o ştie. Aşa cum tocmai făcuse Asterius. In prima localitate după Antiohia, trăsura imperială aştepta împreună cu doi poliţişti în civil, cu dor „curioşi”, cum se numeau în acea epocă membrii ; poliţiei secrete.
Gură de Aur s-a mirat aflând că împăratul îl cunoaşte. Corniţele a surâs şi i-a explicat că împăratul avea un serviciu secret, o armată întreagă de „curioşi”, care îi comunica tot ce se întâmpla în lumea întreagă. Prim-ministrul împăratului, Eutropius, s-a dus la Antiohia să asculte o predică a lui Gură de Aur. Eutropius a fost impresionat. Omilia i-a plăcut enorm. întors la Constantinopol, Eutropius a cerut fişa preotului din Antiohia. Din această fişă reieşea că Gură de Aur era un adevărat sfânt. Nu avea decât o singură haină, nu mânca decât o dată pe zi, dormea într-o cameră fără mobile, pe un pat de scânduri. Poliţiştii ştiau tot despre viaţa sfântului, din copilăria sa până în acea zi. Ştiau că fusese în deşert. Ştiau că salvase Antiohia. Poliţia ştia tot. Până şi păcatele pe care le-a comis. Ştia, de exemplu, şi i-a comunicat lui Eutropius că Gură de Aur aVea două defecte, îi plăcea să facă în fiecare zi o baie. Era primul său defect. Apoi îi plăceau bomboanele. Era al doilea defect. La Antiohia se găseau bomboane de miere. Sfântul avea totdeauna un pachet în buzunarul său. Dar poliţia ştia că, deşi îi plăceau aceste bomboane şi le-ar fi mâncat cu pumnul precum copiii, sfântul nu lua decât una singură, cu o jumătate de oră înainte de predica sa. Poliţia ştia tot. Ştia şi că Gură de Aur, când era foarte cald la Antiohia, punea în apă câteva picături de vin aromatizat. Şi poliţia i-a spus toate aceste lucruri lui Eutropius, iar acesta a fost impresionat de viaţa austeră, de ştiinţa şi talentul sfântului. Nu l-a uitat şi, când episcopul Nectarie a murit, Eutropius i-a propus împăratului să-l aducă pe Gură de Aur la Constantinopol şi să-l facă episcop.
Impăratul a acceptat. Şi ca să nu fie răzmeriţe şi i dezordini în oraş, Eutropius i-a ordonat lui Asterius să-l facă pe sfânt să iasă din oraş fără ştirea nimănui. Şi acum, Asterius, corniţele Orientului, se achita de această misiune imperială. In trăsură i-a dat asigurare lui Gură de Aur că avea cuverturi calde şi că poliţiştii „curioşi” vor avea de grijă să nu-i fie frig şi să nu se obosească. în concluzie, vor fi atenţi cu el. Trăsura a ajuns la destinaţie, Gură de Aur a coborât, l-a părăsit pe corniţele Asterius şi a urcat în trăsura care trebuia să-l conducă la Constantinopol.
In acest timp, căruţa şi măgarul său îl aşteptau la poarta Romanesia. Dar sfântul nu va mai reveni niciodată. Pleca împreună cu cei doi „curioşi” spre Constantinopol. Mergea să devină episcop. Nu se gândise niciodată la asta. Şi acum trăsura imperială îl conducea spre sediul episcopal. Gură de Aur ştia că era slujitorul Domnului. Din această pricină accepta totul. N-avea decât o singură grijă: să-şi păstreze „sufletul curat, restul nu are nici o importanţă”. Dumnezeu nu caută „nici o elocinţă strălucitoare, nici o savantă aranjare a cuvintelor, ci frumuseţea sufletelor”. Trebuia să-şi păstreze sufletul curat. Oriunde s-ar fi aflat, trebuia să fie numai slujitorul lui Dumnezeu. Nu va fi niciodată slujitorul împăratului. Nici al împărătesei. Nici al lui Eutropius. Chiar episcop fiind. Va rămâne numai slujitorul lui Dumnezeu. „Dacă aş căuta să plac oamenilor, n-aş mai fi slujitorul lui Dumnezeu” (Galateni 1,10). Gură de Aur călătorea cu un singur gând: să nu facă pe plac oamenilor, ci să placă lui Dumnezeu. Era totul. Şi - acolo, în trăsură - îl ruga pe Domnul să-l ajute în această hotărâre. Fără ajutorul lui Dumnezeu, omul nu poate realiza nimic. Fie el un atlet ca Gură de Aur. Din această pricină implora ajutorului Domnului ca să rămână doar slujitor al lui Iisus. In trăsură se ruga. Fiindcă Gură de Aur ştia că Domnul e întotdeauna aproape de oameni. Chiar într-o trăsură cu embleme imperiale. „Eu sunt Dumnezeu Care este aproape, nu Dumnezeu Care e departe” (Ieremia 13,23), spusese Creatorul. Oamenii îl pot frecventa pe Dumnezeu la orice oră şi în orice loc. I se pot adresa Lui chiar în această trăsură cu doi „curioşi”.
„Vă puteţi oricând şi neîncetat adresa lui Dumnezeu în cea mai mică dificultate, spunea Gură de Aur. Pentru a-L frecventa pe Dumnezeu nu aveţi nevoie nici de portar să vă introducă, nici de intendent, nici de administrator, nici de apărător, nici de prieteni. Prezentaţi-vă înaintea lui Dumnezeu şi El vă va asculta mai mult decât dacă aţi fi recurs la un intermediar pentru a-L ruga” (Omilie la Psalmul 4).
La Constantinopol, împăratul i-a făcut sfântului luat din Antiohia o primire fastuoasă. In scurt timp Gură de Aur a făcut cunoştinţă cu toţi demnitarii imperiului, cu toate personalităţile, cu toate vedetele zilei.
Sfântul care trăise şase ani în deşert şi în peşteri a fost stupefiat de strălucirea capitalei.
Constantin Virgil Gheorghiu
Fragment din cartea "Gura de Aur atletul lui Hristos", Editura Deisis
Cumpara cartea "Gura de Aur atletul lui Hristos"
-
Sfantul Ioan Gura de Aur - Despre prietenie
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Invatatura despre Biserica - Sfantul Ioan Gura de Aur
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.