Erezia Filioque

Erezia Filioque Mareste imaginea.

Noi, creştinii ortodocşi, ne-am fi dorit cu cea mai mare sinceritate ca reformatorii protestanţi să fi protestat împotriva acelui mare abuz, împotriva acelui aspect în care inovaţia papală s-a manifestat cel mai grav şi mai scandalos: erezia Filioque. Nici o acţiune a papalităţii scolastice nu a fost mai agresivă şi nu a reprezentat un atac mai mare asupra conştiinţei Bisericii decât decizia papală de a schimba textul Crezului de la Niceea, pentru a-şi afirma autoritatea asupra Sinoadelor Ecumenice şi pentru a face din erezia purcederii Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque) credinţa oficială a Bisericii Romane.

Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului din secolul al IX-lea, este cel mai mare campion ortodox al adevăratei credinţe împotriva ereziei Filioque şi a aroganţei supremaţiei papale. Disputa asupra lui Filioque, totuşi, a precedat viaţa Sfântului Fotie. Filioque este un cuvânt latin care înseamnă „şi de la Fiul", care în Occident a fost normativizat de Fericitul Augustin al Hipponei. Invăţătura era menită să afirme că Duhul Sfânt a purces nu doar „de la Tatăl", aşa cum a învăţat în mod explicit Domnul nostru Iisus Hristos, ci „şi de la Fiul". In lucrarea sa din secolul al V-lea, Despre Sfânta Treime, Fericitul Augustin a articulat învăţătura fără precedent patristic despre dubla purcedere a Duhului Sfânt. Deşi aceasta era opinia lui Augustin, ea nu a fost exprimată în Crezul pe care Augustin l-a mărturisit. Dogma despre Filioque a fost aprobată în mod oficial la mai puţin de două decenii după moartea Fericitului Augustin de către un sinod din Toledo, în 447. Termenul a fost adăugat în al treilea paragraf al Crezului de la Niceea, în cadrul unui sinod spaniol, convocat în acelaşi oraş, în 589 1.

Deşi fără temei patristic, modelul filosofic al lui Augustin despre Sfânta Treime a fost adoptat în Evul Mediu de către teologii din Vest ca şi când nu ar fi existat altă paradigmă teologică2, în 633 şi 653, alte două sinoade ţinute la Toledo au aprobat recitarea Crezului cu Filioque inclus. Cu ajutorul unui Crez occidental atribuit în mod fals Sfântului Atanasie cel Mare, această învăţătură augustiniană a devenit ferm înrădăcinat in Galia. Alcuin de York (735-804) a adăugat termenul Filioque in Liturghierul Sfântului Grigorie cel Mare. La sfârşitul secolului al Vlll-Iea şi începu tul secolului al IX-lea, Carol cel Mare şi francezii au îmbrăţişai învăţătura Filioque şi i-au acuzat pe greci de erezie deoarece ar fi înlăturat Filioque din Crezul original. Această polemica greşită a fost preluată de Toma din Aquino în secolul al XllI-lea şi a continuat ca o polemică latină standard împotriva ortodocşilor până în urmă cu aproximativ 100 de ani 3.

Din Franţa, erezia Filioque a trecut în Germania, iar misionarii germani au folosit Crezul interpolat în eforturile lor de a-i evangheliza pe bulgari. Drept urmare, au izbucnit dispute între misionarii germani şi misionarii răsăriteni care au respins interpolarea ca fiind o erezie şi o alterare nelegitimă a Crezului. In anul 808, călugării din Mănăstirea „Sfântul Sava" din Ţara Sfântă au protestai violent faţă de recitarea lui Filioque în Crezul rostit într-o mănăstire apuseană de pe Muntele Măslinilor, unde călugării franci adoptaseră practicile pe care le învăţaseră la Capela Regală din Aix, care folosea Crezul interpolat începând cu anul 796. Din nou, în 808, Papa Leon al IlI-lea a scris o scrisoare acestor călugări apuseni în care interzicea interpolarea, şi a scris, totodată, o epistolă către Carol cel Mare însuşi, în care l-a mustrat deoarece a modificat Crezul. Papa Leon al IlI-lea scria în această epistolă că nici măcar el, însuşi papa, „nu ar susţine că autoritatea sa este egală cu cea a Părinţilor" aşa cum afirma sinodul franc. Curând, o astfel de smerenie avea să devină inexistentă la Vatican. Papa Leon al IlI-lea a dispus, de asemenea, ca textul grecesc original al Crezului (care nu avea inserat Filioque) şi o traducere latină a acestuia sa fie inscripţionata pe doua plăci de argint care să fie aşezate în Bazilica „Sfântul Petru" din Roma 4.

Sfântul Fotie, într-o enciclică din 866 5 adresată celorlalţi patriarhi, a atacat atât dogma purcederii duble, cât şi legitimitatea papei de a modifica Crezul, numindu-i pe acei episcopi care au propovăduit Filioque „episcopi ai întunericului". Sfântul Fotie întreabă:

Cine nu îşi va astupa urechile la auzul grozăviei blasfemiei lor? Aceasta se opune Evangheliilor. Se împotriveşte Sfintelor Sinoade. Ii desconsideră pe binecuvântaţii şi Sfinţii Părinţi: pe Marele Atanasie; pe Grigorie, întâiul în teologie; pe Marele Vasile, veşmântul împărătesc al Bisericii; pe Ioan, care este cu adevărat numit Hrisostom, gura de aur a lumii locuite, marea de înţelepciune. Dar de ce îl numesc pe unul sau pe altul? Această formulare blasfemiatoare şi lipsită de cucernicie se împotriveşte tuturor sfinţilor profeţi, apostoli, ierarhi, martiri şi cuvintelor rostite de Domnul însuşi6.

Atunci când s-a retras în anul 886, Sfântul Fotie a scris o lungă respingere a ereziei Filioque, intitulată Mystagogia Duhului Sfânt. în acest tratat, Sfântul Fotie consideră că această dogmă este o erezie şi un venin nociv al lipsei de evlavie.

Intre timp, legaţii papali ai lui Ioan al VUI-lea au acceptat hotărârile sinodului fotian din 879-880 convocat în Constantinopol (la care au participat circa 343 de episcopi), care a declarat, în acord cu Sinoadele Ecumenice, că Crezul nu poate fi modificat în vreun fel. Toţi au fost de acord ca cel care ar încerca să modifice Crezul să fie dat anatemei. Acest Sinod de la Constantinopol din anii 879-880 7 a anatemizat formal doctrina Filioque ca erezie şi a fost scris un nou Sinodikon pentru a fi folosit în Duminica Ortodoxiei, pentru a menţiona condamnarea doctrinei Filioque ca erezie şi pentru a proteja generaţiile viitoare de ortodocşi de această otravă8.

Din păcate, această atitudine papală înţeleaptă nu a durat. Papa Serghie al IV-lea a trimis o scrisoare Constantinopolului, care conţinea o afirmare a ereziei
Filioque. Atunci Patriarhul Constantinopolului a îndepărtat numele papei din diptice, o expresie liturgică o ruperii comuniunii. Undeva în jurul lui 1014 se crede că a fost folosit pentru prima dată Filioque la Roma, la porunca Papei Benedict al VlII-lea.

Când Papa Leon al IX-lea a inclus, în 1053, în mod oficial Filioque-ul în Crezul de la Niceea prin Cardinalul Humbert de Silva, Răsăritul a privit această acţiune drept blasfemie9. Acest abuz papal a fost reafirmat de Conciliul de la Lyon din secolul al XlII-lea şi de Conciliul de la Ferrara-Florenţa din secolul al XV-lea. Doctrina Filioque rămâne credinţa Bisericii Romano-Catolice şi a fost inclusă, cu o singură excepţie, în toate mărturisirile de credinţă protestante. Deşi foarte puţini catolici şi protestanţi de astăzi au idee despre ceea ce este sau înseamnă Filioque, din cauza scăderii extreme a cunoştinţelor de teologie, în general, şi a înlocuirii slujbei liturgice centrate pe Dumnezeul Trinitar cu o slujbă de divertisment centrată pe om, rămâne învăţătura catolică şi protestantă oficială şi cel mai mare obstacol în calea unirii cu Biserica Ortodoxă şi credinţa creştină tradiţională.

De ce este Filioque o ticăloşie atât de mare? De ce este un atac diabolic şi eretic asupra Domnului Dumnezeu însuşi? Din multe motive. Principalul dintre aceste motive este că anulează caracteristicile unice şi personale ale Persoanelor Sfintei Treimi. Ipostasurile unice ale Tatălui, ale Fiului şi ale Duhului Sfânt sunt exprimate în Scriptură şi în Crez prin afirmarea faptului că Dumnezeu este Tatăl, că Iisus este Fiul unic al Tatălui şi că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Aceste caracteristici personale sunt suma a ceea ce ştim despre Persoanele Sfintei Treimi şi definesc unicitatea fiecărei Persoane. Tatăl nu este Fiul, ci Născătorul Fiului. Tatăl nu este Duhul, ci izvorul de la care Duhul purcede. Erezia Filioque face ca ceea ce este unic pentru Tatăl, faptul că El este izvorul şi purcezătorul Duhului Sfânt, devine o trăsătură comună şi pentru Fiul, Iisus Hristos. Afirmând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, apărătorii lui Filioque îl lipsesc pe Tatăl de trăsătura Sa personală unică. Această erezie fie împarte Ipostasul10 Tatălui în două părţi, fie Ipostasul Fiului devine o parte a Ipostasului Tatălui.

In plus, noi, creştinii, ne închinăm unui singur Dumnezeu. Noi adorăm un singur Dumnezeu pentru că există un singur Tată al tuturor, iar Tatăl este originea, izvorul şi prima Persoană a Sfintei Treimi. După cuvintele Sfântului Pavel, Tatăl este capul lui Hristos11. Afirmând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, apărătorii lui Filioque fac din Fiul un izvor şi un cap, împreună cu Tatăl al Duhului Sfânt şi, ca atare, ei îl dezbracă pe Tatăl de trăsătura întâietăţii Sale unice în Treime. Prin această erezie Iisus devine cineva care nu este: El devine atât Cel Unul- Născut, cât şi izvorul Duhului Sfânt. Erezia nu numai că îi atacă pe Tatăl şi pe Fiul, dar îl subordonează pe Duhul Sfânt Tatălui şi Fiului, afirmând că Tatăl şi Fiul sunt părtaşi la ceva împreună (i.e., fiind Amândoi izvorul Duhului Sfânt), de la care Duhul este exclus. Prin urmare, conform acestei învăţături diabolice, Tatăl şi Fiul au o comuniune la care Duhul Sfânt nu poate fi părtaş. Cu ce se deosebeşte Duhul Sfânt de Tatăl şi de Fiul, de vreme ce de la El nu purcede nimic?12 Această teorie încalcă din nou unitatea Dumnezeirii, deoarece susţine că Persoanele Tatălui şi Fiului nu împărtăşesc numai o fiinţă comună, aşa cum o fac cu Duhul Sfânt, ci şi ceva unic pentru Persoanele Lor, la care Duhul Sfânt nu are părtăşie (i.e. fiind împreună-purcezători ai Duhului Sfânt). Ca atare, Duhul Sfânt este aşezat pe un rang inferior Fiului, deoarece Fiul posedă nu doar fiinţa Tatălui, ci şi proprietatea Persoanei Sale, pe care Duhul Sfânt nu o posedă.
Purcederea dublă nu poate fi reconciliată cu principiul patristic potrivit căruia ceea ce nu este comun tuturor celor trei Persoane aparţine exclusiv numai uneia dintre cele trei Persoane. Filioque atacă însăşi unitatea Dumnezeirii, şi de aceea latinii susţin unitatea firii dumnezeieşti ca bază a unităţii Dumnezeirii. Doctrina Filioque impune, de asemenea, categoriile filosofice ale Fericitului Augustin asupra Sfintei Treimi, emasculează Ipostasul Tatălui, dezechilibrează Treimea şi depersonalizează ca nu teristicile particulare ale Persoanelor divine.

Biserica Ortodoxă consideră că acţiunile papalităţii în privinţa lui Filioque sunt cel mai mare scandal al latinilor, fiindcă implica atât o erezie condamnabilă, cât şi un fratricid moral. A reprezen tat îmbrăţişarea unei greşeli teologice, iar prin alterarea voita a Crezului, a fost un păcat împotriva înseşi unităţii Bisericii. Dacă creştinii protestanţi ar trebui să protesteze faţă de ceva anume, cu siguranţă aceasta ar fi faţă de îmbrăţişarea doctrinei Filioque nescripturistică şi netradiţională - de către catolici şi faţă de aroganţa papală de a modifica Crezul Bisericii. Şi totuşi, acest abuz papal imens a fost acceptat de reformatorii protestanţi, care au reiterat şi continuă să reitereze Filioque.

Pr. Josiah B Trenham

Fragment din cartea "Stanca si nisip. Conceptia ortodoxa despre reformatorii protestanti si invataturile lor", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Stanca si nisip. Conceptia ortodoxa despre reformatorii protestanti si invataturile lor"

NOTE:

1 Siecienski, p. 69.
2 Lucrările Fericitului Augustin au devenit un al doilea canon în Occident. Trebuie remarcat faptul că Fericitul Augustin încerca să explice cum Duhul este Duhul Fiului, şi că s-ar fi întristat la gândul că el era inovator şi nu urma precedentul patristic.
3 Pentru mai multe despre Contra Errores Graecorum a lui Toma din Aquino şi despre opinia sa despre Filioque, vezi Siedenski (2010), pp. 128-131. Când a murit pe data de 7 martie 1274, Aquinatul se afla în drum spre Conciliul de la Lyon, convocat pentru împăcarea celor două Biserici, purtând cu sine tratatul său împotriva erorilor grecilor.
4 Cea mai bună istorie a controversei Filioque este lucrarea excelentă a lui Siecienski (2010). Lucrarea lui Kolbaba (2008) este mai puţin cuprinzătoare, dar este însă importantă. înainte de aceste lucrări recente, ultima tratare semnificativă a controversei Filioque în limba engleză a fost realizată de Swete (1876).
5 Pelikan şi Hotchkiss (2003), Creeds and Confessions, voi. 1, pp. 298 ş.u.
6 Ibidem.
7 Mulţi ortodocşi consideră că acest sinod trebuie socotit Sinodul al VlII-lea Ecumenic.
8 „Synodicon on the Holy Spirit", în Archives De L'Orient Chretien, nr. 16, ed. V. Laurent şi J. Darrouzes, „Dossier Grec, De L'Union de Lyons (1273-1274)", în Institut Francais d'Etudes Byzantines (Paris, 1976).
9 Siecienski, p. 113.
10 Termenul grecesc hipostasis (vnooTauic;) a fost folosit la mijlocul secolului al IV-lea ca un sinonim pentru physis ((pucrig) sau „fire". Părinţii Capa- docieni, atunci când au articulat teologia trinitară, au redefinit ipostasul pentru a însemna „persoană", în opoziţie cu „fire". Prin urmare, există doar o „fire" dumnezeiască, împărtăşită de fiecare dintre cele trei „ipostasuri/persoane" ale Dumnezeirii.
11 I Cor. 11, 3.
12 Sfântul Fotie cel Mare, Enciclicele, p. 302.



 

Pe aceeaşi temă

26 Aprilie 2021

Vizualizari: 1777

Voteaza:

Erezia Filioque 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

filioque

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE