Progresul omului in viata cea noua in Hristos

Progresul omului in viata cea noua in Hristos Mareste imaginea.

 

Progresul omului in viata cea noua in Hristos

 

Sfantul Marcu Ascetul si Diadoh al Foticeii spun ca prin Botez la inceput Hristos Se salasluieste in ascunsul fiintei noastre, fara sa avem experienta constienta a acestui fapt. Experienta acestui fapt incepe sa se produca si creste ulterior in sporirea in credinta si in fapte bune, pentru care primim putere de la Hristos aflat in acest ascuns si pe care le oferim Lui. "Fiindca n-am crezut inca cu tarie lui Hristos si nu ne-am socotit pe noi datori fata de toate poruncile Lui, nici nu ne-am lepadat de noi insine, dupa cuvantul Lui, nu cunoastem tainele mai sus pomenite, pe care le-am primit din clipa Botezului. Cand insa ne vom mustra pentru putinatatea credintei noastre si vom crede in El cu sinceritate prin implinirea tuturor poruncilor Lui, atunci castigand in noi insine experienta lucrurilor mai sus pomenite, vom marturisi ca intr-adevar Sfantul Botez este desavarsit, si, prin el, ni se da harul, insa acesta sta ascuns in chip nearatat, asteptand ascultarea noastra si implinirea poruncilor pentru care am luat puterea."

 

Harul e insasi Persoana lui Hristos care sta in intimitatea noastra, disponibila cu toata iubirea Ei, dar asteapta ca sa ne deschidem si noi acestei iubiri, ca sa incepem dialogul iubirii si sa incepem sa ne umplem de bunatatea lui. "Harul acesta se afla in noi in chip ascuns de la Botez, insa nu ni se face vazut decat atunci cand, dupa ce vom fi strabatut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gandurile cele sanatoase ale firii noastre, nu pe cele muscate de fiare." "Templul este locasul sfant al sufletului si al trupului, care e zidit de Dumnezeu." "Dar si acest templu are un loc in partea dinauntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca inainte-mergator (Evr. 6, 20), locuind de la Botez in noi, "in afara numai daca nu suntem netrebnici" (II Cor. 13, 5). Hristos a facut totul ca sa intre in dialogul iubirii cu noi. El salasluieste in altarul fiintei noastre, aducandu-Se jertfa ca Arhiereu Tatalui ceresc pentru noi, ca sa ne intareasca in chip nesiut si pe noi, ca sa alaturam jertfa fiintei noastre la jertfa Lui, ca sa renuntam si noi la noi insine pentru a intra in dialog cu Tatal prin El, precum a intrat El prin jertfa Lui ca om in acest dialog cu Tatal si cu noi. Smereniei Lui trebuie sa-i raspunda smerenia noastra, pentru realizarea tainei intalnirii cu El in iubire.

 

Locul in care Se afla El ca Arhiereu este incaperea cea mai dinauntru, cea mai ascunsa si mai curata a inimii, pentru ca numai aceea poate fi in modul cel mai usor sensibilizata si deschisa lui Dumnezeu. Numai adancul virtual omenesc se poate deschide adancului nesfarsit dumnezeiesc. Sfantul Marcu Ascetul continua: "Daca incaperea aceea nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala si intelegatoare, nu putem cunoaste in chip sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti de au fost primite jertfele de ganduri, sau nu... Deschizandu-se inima credincioasa prin nadejdea mai sus pomenita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute ale mintii si le mistuie in focul dumnezeiesc." Hristos face slujba de Mijlocitor ca Arhiereu nu intr-un loc strain de noi, ci intre abisul inimii noastre si abisul dumnezeiesc, aflandu-Se in amandoua si fiind punte intre ele, caci le are in Sine pe amandoua. Ca astfel de Arhiereu, El vrea sa deschida abisul inimii noastre abisului lui Dumnezeu, sa trezeasca setae nesfarsita de iubire a inimii noastre pentru a se adapa din nesfarsitul izvor al iubirii dumnezeiesti. Si o poate face aceasta aflandu-Se cu abisul inimii Sale omenesti deschis abisului dumnezeiesc in abisul inimii noastre.

 

De la Hristos salasluit in noi la Botez ne vine puterea deschiderii spre Dumnezeu. De la Arhiereul care Se jertfeste acolo in focul iubirii de Dumnezeu si de noi, ne vine puterea sa alaturam, cu o caldura din caldura Lui, jertfa noastra la jertfa Lui, renuntarea noastra la noi insine, pentru ca aceasta jertfa a noastra sa fie luata de El impreuna cu noi insine si mistuita de focul aceleiasi iubiri de Dumnezeu. De aici se vede ca desi puterea lucrarii ne vine de la Hristos, trebuie sa dam si noi o lucrare, incalzita si intarita de lucrarea Lui. "Drept aceea, o, omule care ai fost botezat in Hristos, da numai lucrarea pentru care ai luat puterea si te pregateste ca sa primesti aratarea Celui ce locuieste in tine. Si astfel ti se va arata tie Domnul, potrivit fagaduintei, in chip duhovnicesc, precum Insusi zice: "Iar Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (II Cor. 3, 17). Atunci vei intelege ceea ce s-a spus: "Imparatia cerurilor in launtrul vostru este" (Lc. 17, 21). Adica intalnirea cu Dumnezeu in iubire se face in launtrul nostru, in sinergia fierbinte a iubirii.

 

Lucrarea pe care o dam, in baza puterii ce o primim, este rodul unei tainice intalniri a noastre cu Hristos. Noi actualizam doar ceea ce ni se da intr-un mod nedeplin actualizat. Dar si aceasta actualizare o facem cu ajutorul lui Hristos. Iar prin aceasta actualizam nu numai virtualitatile ascunse in Hristos, ci si virtualitatile noastre cu ajutorul lui Hristos. In orice caz, de-abia in aceasta contributie a noastra experiem ca nu numai noi producem rezultatul.

 

Trebuie sa lucram, ca sa cunoastem ca si Hristos lucreaza in noi. Si cunoastem aceasta lucrare a lui Hristos mai intai in duhul nostru, dar o cunoastem apoi si in noile simtiri duhovnicesti ale trupului nostru. Il cunoastem pe Hristos pnevmatizat, dar totusi prezent in trupul nostru, deci ca trup, pnevmatizand si trupul nostru, sfintindu-l si pe el in toate faptele lui, impreuna cu gandurile sufletului.

 

Imboldurile spre ganduri si fapte curate ne vin de la Hristos, dar odata concepute si savarsite, le intoarcem tot lui Hristos. Ii intoarcem darul Lui cu dobanda noastra. Interpretand cuvantul Psalmistului: "Din templul Tau Iti vor aduce Tie imparatii daruri in Ierusalim" (Ps. 68, 30), sfantul Marcu Ascetul zice: "Aceasta pentru ca mintea, care e imparatul fiecaruia, ia intai din templul cel ascuns al inimii indemnurile bune si frumoase de la Hristos, Care locuieste acolo, si le duce pana la vietuirea virtuoasa, pe care Proorocul a numit-o Ierusalim; si apoi iarasi le aduce prin intentia cea buna lui Hristos, Care i le-a daruit mai inainte.

 

Diadoh al Foticeii spune si el: "La inceput, harul isi ascunde prezenta sa in cei botezati, asteptand hotararea sufletului, ca atunci cand omul se va intoarce cu tarie spre Domnul sa-si arate printr-o negraita simtire prezenta sa in inima... Deci daca omul va incepe sa sporeasca in pazirea poruncilor si sa roage neincetat pe Domnul Iisus, focul sfantului har se va revarsa si peste simturile mai dinafara ale inimii, arzand cu totul neghina pacatului."

 

Firea omeneasca este mereu in miscare si mereu aceeasi fire in esenta ei. Bipolaritatea: substanta-energie e valabila si aci. Firea omeneasca e prin ea insasi in miscare, dar nu inceteaza sa fie mereu aceeasi fire in esenta si sa nu se epuizeze in nici o miscare. Ceea ce ii vine de la Hristos e puterea de a se misca potrivit voii celei rationale conforme cu voia lui Hristos, adica de a nu se misca fara voia ei, in mod neliber. Si e mai mare putere in miscarea conforma cu aceasta voie. Prin miscarea astfel intarita si adusa la normalul ei nu preamarim numai pe Hristos, ci crestem noi insine, sau realizam ceea ce trebuie sa fim, si prin gandurile noastre cunoscute si prin faptele noastre manifestate ne facem, in acelasi timp, un chip al lui Hristos cel aflat in noi nevazut; sau Hristos Se face transparent in noi.

 

Prin gandurile si faptele acestea, prin care ne facem pe noi insine, dar si pe Hristos, stapani pe toata fiinta, gandurile si faptele noastre, ganduri si fapte concepute si savarsite din puterea lui Hristos, implinim slujirea noastra preoteasca. Prin ea oferim lui Hristos tot ce gandim si savarsim, dar si pe noi insine, murind lui Hristos din puterea mortii Lui si vietuind Lui din puterea Invierii Lui. Prin aceasta dezvoltam ingroparea si invierea noastra cu Hristos de la Botez. De bunurile ce le vor primi dreptii prin inviere, numai cei tari in credinta se invrednicesc, "cei care mor in fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adica se ridica mai presus de toata preocuparea (egoista) a vietii de aici si nu mai cugeta la nimic decat la un singur lucru: sa ajunga la dragostea lui Hristos, care este deschizatura cea mai dinauntru a inimii, unde a intrat ca inainte-mergator Iisus". "Caci nu putem face loc in noi intregii lucrari a Duhului, decat numai prin implinirea poruncii desavarsite, adica a mortii" fata de egoismul manifestat in pacate.

 

Nu e vorba numai de moartea omului vechi al pacatului, ci de moartea noastra ca subiect in general, pentru ca sa vietuiasca in noi Hristos ca subiect (Gal. 2, 20). Dar eu insumi sunt in Hristos. El S-a facut subiectul dinauntru al subiectului meu, fara sa incetez de a fi in El ca subiect, dar vazandu-ma implinit in El si plin de bucurie pentru aceasta implinire. Mi S-a facut subiect, ramanandu-mi in acelasi timp un Tu, cel mai responsabil Tu pentru mine.

 

Aceasta incadrare a mea, ca subiect, in subiectul lui Hristos, fiind actul iubirii supreme, e in acelasi timp actul deschiderii celei mai depline a inimii, a intimitatii mele, prin care ridic viata mea, cand ma adun din uitarea de mine, din imprastiere. Inima e menita sa fie deschisa spre Dumnezeu ca persoana si spre oameni, cum e facuta sa fie deschisa o fereastra spre cele vazute. Deschiderea aceasta a inimii pentru mine si pentru Hristos a inceput la Botez, alungand alipirea la pacatul egoismului, in care credeam ca se afirma eu-ul meu.

 

Incadrandu-se subiectul meu dialogic in subiectul lui Hristos, inima mea se deschide in inima omeneasca a lui Hristos, deschisa la maximum infinitatii lui Dumnezeu.

 

Diadoh al Foticeii spune ca cel ce ajunge la o dragoste intensa, pe de o parte "este ca si cand n-ar fi, si Dumnezeu se slaveste in el, pe de alta plange ca nu-L poate iubi cat vrea."

 

In aceasta se vede atat incadrarea subiectului sau in Iisus, cat si deosebirea sa de El. Chiar in plansul sau ca nu poate iubi pe Iisus cat vrea, e o uitare de sine. "Datorita dragostei el calatoreste afara din sine;" "Duhul va grai in voi" (Mt. 10, 10); "Duhul striga: Avva, Parinte"(Rom. 8, 15); "iar noi avem gandul lui Hristos" (I Cor. 2, 16); "a iesit odata pentru totdeauna din iubirea de sine pentru dragostea lui Dumnezeu".389 Hristos sau Duhul lui Hristos S-a facut subiectul simtirilor lui, al rugaciunii lui, al cuvintelor lui, al faptelor lui. Dar si, invers, omul e subiectul simtirilor trupului lui Iisus. E o unire fara confuzie. Cine nu implineste insa deplin toate poruncile lui Hristos, ci numai unele si numai in parte, n-a murit deplin lui Hristos si nu s-a unit cu El, pentru ca nu-L iubeste deplin, desi poate intra si el in imparatie, adica la gustarea bunurilor unei comuniuni partiale cu El, pe masura unirii cu El. "Si cei ce au implinit poruncile partial, pe masura aceasta vor intra in Imparatie. Dar cei ce voiesc sa ajunga la desavarsire, sunt datori sa implineasca poruncile in mod cuprinzator. Iar cea care le cuprinde pe toate este lepadarea sufletului propriu, care este moartea."

 

Moartea are deci si intelesul iubirii depline fata de Hristos. Dar iubirea e virtutea care incoroneaza toate virtutile si le cuprinde pe toate. Iar virtutile nu sunt decat deprinderile dobandite de firea noastra prin implinirea statornica a poruncilor, cu ajutorul puterii lui Hristos, sau al Duhului aflat in inima noastra de la Botez. Poruncile nu sunt decat poftirea la deschiderea deplina a inimii noastre pentru Hristos, pentru semenii nostri, efectuata si de noi cu puterea lui Hristos, Care ni Se ofera prin ele cu puterea Lui, dar si cu apelul la efortul nostru pentru a ne pune de acord cu El in iubire. Dragostea fierbinte de Dumnezeu care incoroneaza toate virtutile e un rod al Duhului lui Hristos aflat in inima, dar si un raspuns al omului. E o intalnire deplina cu Hristos plin de infinitatea dumnezeiasca in inima noastra. E o revelare deplina a lui Hristos cel aflat in inima. Diadoh al Foticeii spune: "Iar cand nevoitorul se va imbraca cu toate virtutile, si mai ales cu desavarsita saracie (renuntand la toate pentru Dumnezeu, n.n.), atunci harul ii va lumina firea, intr-o oarecare simtire mai adanca, incalzindu-l spre mai multa dragoste."

 

Sfantul Marcu Ascetul zice: "Daca vreunul dintre credinciosi, fiindca a implinit toate poruncile, afla in sine oarecare lucrare duhovniceasca pe masura vietuirii sale, sa creada ca a luat de mai inainte puterea pentru ea, intrucat a primit prin Botez harul Duhului, pricina tuturor virtutilor, adica nu numai a virtutilor ascunse duhovniceste, ci si a celor aratate; si nimeni dintre cei virtuosi sa nu-si inchipuie ca a facut vreun bine oarecare prin puterea lui.

 

Caci omul bun, zice Cuvantul, nu de la sine, ci "din vistieria cea buna a inimii scoate cele bune" (Lc. 6, 45), iar prin vistieria cea buna inteleg pe Duhul cel Sfant ascuns in inima."

 

Am vazut ca Sfantul Marcu Ascetul socoteste ca si cei ce n-au implinit decat partial poruncile, deci n-au dobandit deplinatatea virtutilor, pot intra in Imparatia cerurilor. Sfantul Simeon Noul Teolog pare a fi mai exigent. El spune ca virtutile sunt ca niste foi de aur sau de argint, care, sudate de Sfantul Duh, alcatuiesc un vas in care e varsat harul Duhului Sfant. Lipsind o foaie, tot harul va curge prin spartura produsa in vas.

 

Cele doua opinii se pot concilia, in sensul ca fiecare om trebuie sa cultive toate virtutile, caci lipsa totala a uneia (de exemplu smerenia, rabdarea, blandetea) le altereaza pe toate celelalte; dar data fiind putinta progresului nesfarsit in bine, nici un om nu poate ajunge vreodata la capatul lor. El trebuie sa se sileasca totdeauna sa urce mai sus. Toate virtutile sunt legate de un grad de iubire care pe de o parte vine din Duhul iubirii salasluit in inima, pe de alta e un raspuns al omului la ea. Daca, dupa Marcu Ascetul, virtutea iubirii incheie progresul omului in virtuti cu ajutorul harului ascuns in inima, si deci el intelege prin iubire treapta culminanta a virtutilor, la care nu pot ajunge multi, Diadoh al Foticeii, vorbind mai explicit, socoteste ca dragostea de Dumnezeu stimuleaza tot urcusul omului, sustine toate virtutile. Pe linia aceasta sfantul Simeon a putut spune ca omul trebuie sa aiba toate virtutile si aceasta afirmare nu e contrazisa de Sfantul Marcu Ascetul. "Harul, spune Diadoh al Foticeii, se ascunde, din insasi clipa in care m-am botezat, in adancul mintii. Dar isi acopera prezenta fara de simtirea mintii. Din moment ce incepe insa sa iubeasca cineva pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra intr-un chip negrait in comunicare cu sufletul prin simtirea mintii... Si pe masura inaintarii sufletului (in renuntarea la placerile lumii), isi deschide si harul dumnezeiesc bunatatea lui in minte."

 

Sfantul Marcu Ascetul cere sa aducem lui Hristos ca jertfe toate gandurile noastre din prima clipa a aparitiei lor, cat timp nu sunt amestecate cu ceva rau in ele, cat timp nu sunt muscate de fiare, cum zice el. Numai asa le putem pastra curate, sau ne putem uni deplin cu Hristos.

 

Aceasta e importanta slujirii de preot a omului. Numai asa se poate aduce omul pe sine curat lui Hristos: daca aduce toate gandurile sale referitoare la lucruri de la inceput lui Hristos, ca sa le aduca Arhiereul cel mare Tatalui, sfintindu-ne. Numai asa lucrurile nu vor deveni obiecte ale lacomiei noastre, ale unor tendinte de placere aparute in noi.

 

In aceasta se manifesta insa nu numai dragostea adevarata de Dumnezeu, care-L vede pe El in toate, ci si iubirea adevarata de lucruri si de persoane, care nu le coboara la nivelul de simple obiecte ale placerilor si intereselor egoiste, ci in minunata si adanca lor taina si insemnatate ascunsa in ratiunile eterne ale Cuvantului lui Dumnezeu; numai asa vede persoanele ca partenere libere ale unei iubiri in deplin respect reciproc si intr-o trebuinta egala a uneia de alta, si lucrurile, ca mijloace de manifestare a iubirii intreolalta.

 

Privirea patimasa a lucrurilor, privirea dusmanoasa sau patimasa a persoanelor, pune peste ele o ceata, dandu-le o prea mare insemnatate momentana, care peste scurta vreme trece in dispretuirea lor, sau le dispretuieste din primul moment. Privirea nepatimasa le vede in orizontul luminii infinite a lui Dumnezeu si in rosturile lor de concretizare a intelepciunii si iubirii Lui nesfarsite si mereu variate fata de noi. De aceea cer Sfintii Parinti sa privim lucrurile in intelesurile lor simple, sau curate, despartite de patima, prin faptul ca le aducem lui Dumnezeu, le punem in legatura cu El, implinind slujba noastra de preoti ai creatiei in fata lui Dumnezeu. Sfantul Maxim Marturisitorul spune: "Inteles patimas este gandul compus din patima si inteles. Sa despartim patima de inteles si va ramane gandul simplu. Si o despartim prin iubire duhovniceasca si infranare daca voim," intelesul simplu e nu numai intelesul curat, ci si intelesul transparent al lucrurilor, adancit in lumina si in iubirea dumnezeiasca nesfarsita.

 

Virtutile despart practic intelesurile lucrurilor de intelesurile patimase care le intuneca si se comporta ca atare fata de ele. De aceea virtutile sunt si o vedere a transparentei lui Dumnezeu prin persoane si prin lucruri. Virtutile o fac aceasta nemaivazand lucrurile reduse la simpla lor grosime opaca materiala, pentru ca au despartit mintea de patimile trezite sau produse de aceasta grosime care nu starneste decat trupul. "Virtutile despart mintea de patimi." Celui curat toate ii sunt curate. Celui curat toate ii sunt transparente si el insusi este transparent pentru Dumnezeu. Cel curat vede prin toate pe Dumnezeu. "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu." Astfel prin curatirea de patimi si prin dobandirea virtutilor, omul se ridica la cunostinta ratiunilor lui Dumnezeu prin contemplarea lucrurilor in Dumnezeu si, prin aceasta, la cunoasterea lui Dumnezeu Insusi. Cunoasterea lui Dumnezeu nu are o baza pur teoretica, ci una practica. Ea are nevoie de un efort de curatire de patimi si de dobandire a curatiei prin virtuti, de iubirea curata fata de toate, pentru ca sa vada peDumnezeu prin toate. In omul curat cosmosul intreg isi recapata stralucirea in Dumnezeu, stralucire care se raspandeste din Dumnezeu prin el.

 

Astfel inima omului se deschide lui Dumnezeu printr-o iubire, care este nu numai varful virtutilor, ci si al cunoasterii lui Dumnezeu, fiind apanajul unei minti care s-a curatit de patimi. De altfel virtutile, curatind trupul si sufletul de patimi si umplandu-l de iubirea lui Dumnezeu, curata totodata si mintea de cugetarea patimasa, care stramba lucrurile si persoanele si le inchide intr-un orizont ingust, ridicand-o prin orizontul larg si luminos in care le vede, la cunoasterea lui Dumnezeu. "Cand mintea s-a eliberat desavarsit de patimi, inainteaza fara sa se intoarca inapoi, in contemplarea lucrurilor, facandu-si calatoria sprecunostinta Sfintei Treimi."

 

Aceasta cunoastere curata a intelesurilor simple ale fapturilor, simple si totusi nesfarsit de adanci, e rodul unei iubiri superioare iubirii lor din interes material trecator. Chiar iubirea de femeie, care depaseste senzualitatea, e o iubire superioara, caci e durabila, iubind si respectand femeia in taina ei eterna si in dimensiunile ei spirituale neingustate, cunoscute prin aceasta iubire curata in Dumnezeu. In sensul acesta pentru cei inaintati in Hristos nu mai e nici barbat (pentru femeie), nici femeie (pentru barbat), ci toti una in Hristos (Gal. 3, 28), pentru ca barbatul si femeia se intalnesc in spiritul lor care este identic in adancimea si curatia lui.

 

Aceasta nu inseamna ca crestinii nu au voie sa se impartaseasca de lucruri, ca nu au voie sa se uneasca prin casatorie ca barbat si femeie. Lucrurile pot fi folosite, dar nu pentru placeri, ci pentru mentinerea vietii in trup si pentru cunoasterea si lauda lui Dumnezeu. Iar iubirea intre barbat si femeie trebuie sa ia totdeauna forma casatoriei. Numai asa femeia se actualizeaza pentru barbat in plenitudinea fiintei ei si barbatul de asemenea pentru femeie, si intre ei se realizeaza o adevarata unitate. Prin casatorie iubirea barbatului fata de femeie depaseste senzualitatea trecatoare, ingusta si egoista, si iubirea femeii fata de barbat la fel.

 

Numai asa isi sunt unul altuia de ajutor in urcusul duhovnicesc spre Dumnezeu, in implinirea lor adevarata. Sfantul Maxim Marturisitorul spune: "Scriptura nu inlatura nimic din cele date noua de Dumnezeu spre folosire, dar pedepseste lipsa de masura si indreapta lipsa de judecata. De pilda nu opreste pe om sa manance, sa faca copii, sa aiba bunuri materiale si sa le chiverniseasca in mod drept. Dar il opreste de la lacomia pantecelui, de la desfranare si de la celelalte de felul acesta. Nu-l opreste nici sa cugete la acestea (caci pentru aceasta s-au facut), dar il opreste sa cugete patimas."

 

Dar este si o alta cale care usureaza urcusul spre Dumnezeu. E calea unei desfaceri mai radicale de cele amintite, din iubirea mai mare de Dumnezeu. "Unele din cele savarsite de noi dupa voia lui Dumnezeu, se savarsesc potrivit poruncii; altele nu din porunca, ci, cum ar zice cineva, ca o jertfa de buna voie. De pilda, potrivit poruncii este a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele, a iubi pe dusman, a nu desfrana, a nu ucide si celelalte, pe care, calcandu-le, vom fi osanditi. Iar nu din porunca este traiul in feciorie, necasatoria, saracia, retragerea din lume si celelalte. Acestea au intelesul de daruri, ca de nu vom putea sa implinim din slabiciune vreunele din porunci, sa castigam prin daruri indurarea bunului nostru Stapan."

 

Motivatia ce o da Sfantul Maxim in aceste randuri asa ziselor "sfaturi evanghelice", se deosebeste de cea catolica. Prin implinirea acestor sfaturi nu se castiga niste merite prisositoare, ci se umplu niste goluri in implinirea poruncilor. Adeseori unii crestini, constienti ca nu sunt in masura sa implineasca indatoririle generale ale crestinilor, isi iau sarcina sa implineasca alte lucruri, pentru a castiga indurarea lui Dumnezeu pentru cele ce stiu ca nu le vor putea implini. Pentru constiinta lor implinirea acestor sfaturi pe care simt ca le pot implini mai usor, decat pe cele de ordin general crestin, devine o obligatie. Monahismul a fost astfel o chestiune de chemare. Si cel ce-si descopera aceasta chemare trebuie s-o ia in serios si, implinind-o, sa nu se mandreasca socotind ca face mai mult decat era dator sa faca si decat ceilalti.

 

De altfel urcusul in desavarsire este nesfarsit si nu se poate spune de nimeni ca a trecut dincolo de desavarsirea sa, incat ceea ce face pe deasupra nu se mai asimileaza persoanei sale,ci e un prisos pe care-l poate preda Bisericii pentru a-l pune la dispozitia celor ce n-au implinit atata cat erau datori. Aceasta nu inseamna un egoism pentru cei ce urca la trepte foarte inalte de desavarsire. Dar folosul altora de la ei se datoreste iradierii directe de putere de la cei mai ridicati la cei mai putin ridicati, neavand nevoie de un intermediu oficial care sa ia acest surplus in administratie proprie, pentru o distribuire a lui altora ca unor merite dezlegate de persoanele care le-au castigat. De altfel toti crestinii pot castiga unii de la altii, fiecare avand ceva de comunicat si de primit de la ceilalti.

 

Parintele Dumitru Staniloae

Pe aceeaşi temă

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 4779

Voteaza:

Progresul omului in viata cea noua in Hristos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE