Mistica relatiilor umane

Sa privim o clipa diferitele conceptii despre "crestinismul social" - intors spre lume - pe care le-a produs epoca moderna. In ochii unora, aceste tendinte ar fi indoielnice, discutabile si nesatisfacatoare, intrucat ar fi secundare, fara legatura reala cu insasi ideea vietii crestine, inteleasa ca un dialog cu Dumnezeu.

Altfel spus, ele ar constitui un fel de crestinism de rangul doi, un fel de apendice, acceptabil in sine, dar care n-ar fi nici obligatoriu, nici n-ar epuiza plinatatea vietii crestine. Invers, crestinismul de rangul intai ar fi exhaustiv, intrucat ar fi orientat spre o viata spirituala autentica, fiind intemeiat pe dialogul cu Dumnezeu.

Evident, aceasta opozitie cuprinde o parte de adevar; desigur, tendintele crestinismului social pe care-l cunoastem astazi se bazeaza inainte de toate pe o forma de umanism rational; cel mai adesea ele se multumesc cu principiile moralei crestine fata de "lumea aceasta", fara a cauta intr-adevar un temei spiritual si mistic elaborarii lor.

Un crestinism social autentic nu trebuie sa aiba doar o "forma" crestina. El trebuie sa fie efectiv crestin. Pentru aceasta, el are nevoie de o alta dimensiune, de un fundament mistic in stare sa-l smulga din spiritualitatea plata si din moralismul bidimensional, si sa-l duca spre profunzimile unei spiritualitati multidimensionale. Mi se pare ca tocmai Ortodoxia, care inca nu s-a exprimat cu adevarat in aceasta privinta, ar putea si ar trebui sa fie acest fundament. Astfel, ea ar permite adancirea tentativelor catolice si protestante de deschidere spre lume a crestinismului.

Care e relatia omului cu lumea? Aici extremele se ating. Pe de-o parte, oamenii din lume sunt in realitate izolati de un zid de netrecut. Chiar daca se dedica bucuriilor lumii, chiar daca traiesc in agitatie, exista intotdeauna in constiinta lor un abis de netrecut intre "eul" lor si lumea care ii slujeste, ii distreaza, ii intristeaza sau ii oboseste.

Cu cat omul e mai egoist si mai secularizat, cu atat e mai izolat de adevarata viata a lumii, iar lumea devine pentru el un confort sau un chin neinsufletit, caruia ii opune singurul lucru insufletit: "eul" sau. Daca iubeste lumea, stiinta, arta, natura, familia, prietenii, politica, o face intotdeauna cu o iubire posesiva: familia "mea", arta "mea", natura "mea", politica "mea". Totul e pentru el doar ocazia de a-si manifesta, de a-si intrupa, de a-si reflecta si realiza "eul" sau unic si nemasurat. In relatia sa cu lumea se ridica zidurile cele mai inalte, cele mai de netrecut, care-l separa de celalalt, de natura si de Dumnezeu. Sa indraznim sa o spunem: omul cel mai "lumesc" e si cel mai separat si mai indepartat de viata lumii.

Pe de alta parte, aceeasi separatie intre om si lume apare in crestinism, unde ar trebui totusi sa triumfe cele doua porunci dumnezeiesti: iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele. Sa ne aducem aminte de cuvantul aspru al Apostolului Ioan: "Fatarnice, cum spui ca-L iubesti pe Dumnezeu pe Care nu L-ai vazut, daca pe fratele tau de langa tine il dispretuiesti?" (cf. 1 In 4, 20).

Crestinul n-ar trebui, asadar, sa poata spune: "Iubesc pe Dumnezeu, de aceea omul mi-e indiferent". Si totusi. Chiar daca lucrurile nu sunt afirmate in acest fel, exista in crestinism o anume tendinta de a relativiza iubirea fata de om in numele iubirii fata de Dumnezeu. Aceasta din urma e esentiala, ea singura conteaza, toate celelalte nu sunt decat o "ascultare", secundara, care nu trebuie in nici un caz sa tulbure aceasta ordine a prioritatilor.

Cunoastem rezultatul acestei viziuni asupra crestinismului: omul isi creeaza in mintea sa propria manastire, inchizandu-se in spatele unor inalte ziduri albe. Ramane aici, in plinatatea si puritatea dialogului sau cu Dumnezeu. Daca totusi coboara in lumea pacatoasa si aflata prada suferintei, o face din simpla condescendenta, pentru a-si implini ascultarea fata de lume. O datorie de altfel foarte strict limitata. Fiindca ea nu trebuie in nici un caz sa rupa ritmul interior al vietii sale in Dumnezeu - sacrosanctul sau confort - nici sa angajeze adancul fiintei sale unde se odihneste dumnezeiasca Sfanta sfintelor.

Compatimirea, iubirea, munca, responsabilitatea pentru sufletul celuilalt, spiritul de sacrificiu sunt desigur elemente inevitabile ale datoriei fata de lume, dar trebuie sa stim sa-i recunoastem limitele. Fiindca aceasta ascultare nu e esentialul si, vrand sa o implinim, nu trebuie ca duhul nostru sa se inflacareze si sa se entuziasmeze. Astfel riscam sa ne pierdem "eul" risipindu-l in lume. Or, intr-o oarecare masura, acest "eu" se opune lumii. intr-adevar, fie ca o socotim pur si simplu un loc cufundat in rau sau un teren de exercitiu pentru ucenicia virtutilor, lumea e intotdeauna in afara "eului".

Pe scurt, chiar daca se bazeaza pe alte principii, separatia monahilor de lume nu e mai mica decat cea a oamenilor din lume. Iese la lumina aceeasi disociere intre "eu" si lume.

O rezerva se impune insa aici in privinta muncii, niciodata secundara in esenta ei. Atunci cand pustnicii isi confectionau cosurile, lucrul era fireste secundar. La fel stau lucrurile atunci cand curatam cartofi, carpim rufele, ne face socotelile sau luam metroul. in schimb, atunci cand, din ascultare, monahii din vechime ingropau mortii, ingrijeau de cei leprosi, predicau femeilor usuratice, denuntau existenta destramata sau faceau milostenie, munca nu era secundara.

La fel stau lucrurile si atunci cand in viata noastra de zi cu zi vizitam pe bolnavi, hranim somerii, invatam copiii, intalnim tot felul de chinuri si de decaderi omenesti, cand ne confruntam cu betivi, criminali, nebuni, deznadajduiti, epave si cu toata lepra spirituala a vietii noastre.

Toate acestea nu sunt doar un tribut platit ascultarii, o ascultare a carei limita ar fi munca noastra interioara propriu-zisa; nu, aceasta e de fapt munca interioara insasi, o parte cu neputinta de instrainat din sarcina noastra esentiala si primara. Cu cat vom patrunde mai mult in lume, cu cat ne vom darui mai mult lumii, cu atat mai putin vom fi din lume; caci ceea ce e din lume nu se da lumii.

Sa incercam acum sa intemeiem toate acestea teologic, spiritual si mistic. Marele, unicul initiator al actiunii in lume - care e o adevarata asceza - e Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care S-a intrupat in lume, integral, fara a-si tine in rezerva dumnezeirea Sa. A fost El oare doar Cel care a implinit voia Tatalui in lume?

In ascultarea Sa in lume, Hristos S-a golit, S-a desertat; aceasta golire e singurul exemplu pe care-l avem pe calea noastra. Acest Dumnezeu - Care S-a facut prunc, a fugit de Irod in Egipt, si-a cautat prieteni si ucenici in lume, acest Dumnezeu Care a plans din adancul sufletului Sau pentru Lazar, Care a fost invinuit de farisei, a vorbit despre soarta Ierusalimului, a alungat demoni, a tamaduit bolnavi, a inviat morti, acest Dumnezeu Care, in fine, si acesta e lucrul esential, Si-a dat trupul si sangele Sau hrana lumii, Si-a inaltat trupul Sau pe cruce intre doi talhari - cand anume ne-a invatat oare sa inaltam ziduri launtrice pentru a ne separa de lume?

Hristos a fost in lume prin intreaga sa divino-umanitate si nu numai prin unele din trasaturile ei secundare. Nu S-a crutat niciodata, ci S-a daruit intotdeauna fara rezerve. "Acesta este Trupul Meu, Care se frange pentru voi", adica se da in intregime. "Acesta este Sangele Meu Care se varsa pentru voi", adica se varsa in intregime.

In Taina Euharistiei, Hristos Se daruie; daruie lumii trupul Sau divino-uman. Altfel spus, impartaseste lumea cu trupul Sau divino-uman si, prin chiar acest fapt, o face divino-umana. Dintr-odata, a incerca sa izolam de lume o parte a interioritatii si profunzimii lui Hristos - ca si cum ar fi putut sa scape ceva Jertfei Sale divino-umane - ar fi aproape o blasfemie.

Iubirea de Dumnezeu nu se poate masura, imparti sau economisi. Hristos nu i-a invatat pe apostoli sa se crute si sa-si calculeze iubirea. Nu putea face aceasta dat fiind ca, uniti cu El si deveniti Trupul Sau prin jertfa euharistica, apostolii erau, ca si El, oferiti lumii si spre junghiere. Fata de toate acestea n-avem de facut decat un singur lucru: sa invatam si sa tragem concluziile care se impun.

Paradoxal, putem spune ca, prin modul Sau de a "Se preda" lumii, Hristos a fost cel mai in lume dintre toti fiii lui Adam. Dar, asa cum spuneam, ceea ce e din lume nu se da lumii.

Divino-umanitatea - jertfa lui Hristos ce se da lumii facand din ea trupul sau unic - pare sa fi fost cel mai deplin inteleasa in ideea ortodoxa a sobornicitatii. Departe de a fi o abstractiune, sobornicitatea e o realitate superioara, in care fiecare din componente - persoanele umane - e un membru cu parte intreaga al Trupului lui Hristos.

Omul, aratat inca de la primele descoperiri ale Vechiului Testament drept chip al lui Dumnezeu, isi realizeaza cel mai intens si mai deplin comuniunea cu Dumnezeu in Hristos. Chip al lui Dumnezeu, el este efectiv chipul sau, mai bine, icoana lui Hristos.

Cum sa continuam atunci sa mai trasam o frontiera in sufletul omenesc intre ce este al lumii si ce este al cerului? Cine poate spune unde se termina chipul lui Dumnezeu si unde incepe slabiciunea trupului omenesc? Avand comuniune cu lumea in persoana fiecarui om in parte, stim ca avem comuniune cu chipul lui Dumnezeu. Iar, contempland astfel chipul Sau, intram in contact cu insusi Prototipul Sau. Altfel spus, avem comuniune cu Dumnezeu.

Exista astfel o mistica autentica, cu adevarat ortodoxa, nu numai a dialogului cu Dumnezeu, dar si a dialogului cu omul. in acest sens, dialogul cu omul e pur si simplu un alt aspect al dialogului cu Dumnezeu. Avand comuniune cu oamenii, cu cei ce cred ca si noi - prietenii, coreligionarii, subordonatii, superiorii nostri - si cu toti cei care ne dau prilejuri de ascultare si iubire, intram in contact cu Hristos insusi.

Daca nu suntem in stare sa-L intalnim pe Hristos in agitatia si adancul decaderii omenesti, e pentru ca modul nostru de a percepe manifestarea si prezenta Sa in lume e materialist. Sa ne intelegem: nu este vorba numai de o intalnire simbolica cu Hristos - un act limitat in timp - ci de a simti aievea legatura noastra cu Trupul Sau, de a fi in permanenta in El, de a ne uni inseparabil cu El, Care ramane Dumnezeu si om in lume.

Hristos a prevazut lipsa noastra de credinta, rationalismul si mandria noastra. A prezis ca, in ziua Judecatii de apoi, oamenii vor intreba: "Doamne, cand nu Te-am vizitat la spital si in inchisoare, cand nu Ti-am dat un pahar cu apa?" Daca am putea crede ca in fiecare sarac, in fiecare criminal Hristos ni se adreseaza in persoana, am avea cu siguranta o alta atitudine fata de celalalt.

Fapt este ca, cel mai adesea, contactul nostru cu oamenii are loc doar pe un plan pamantesc si lipsit de o mistica autentica, singura in stare sa faca din intalnirile noastre cu celalalt o intalnire cu Dumnezeu. Or, avand comuniune in iubire cu umanitatea si cu lumea, avem posibilitatea de a ne simti in deplina comuniune cu Hristos.

Plecand de aici, devine cu desavarsire limpede atitudinea pe care trebuie sa o adoptam fata de oameni, fata de sufletul, problemele si destinul lor, si fata de istoria umana in totalitatea ei.

In timpul slujbelor, preotul nu tamaiaza doar icoanele Mantuitorului, ale Maicii Domnului si ale sfintilor; tamaiaza si icoanele persoanelor prezente in biserica, chipul lui Dumnezeu din ele. Cand ies din biserica, aceste persoane raman aceleasi chipuri ale lui Dumnezeu, vrednice de a fi tamaiate si venerate. Atitudinea noastra fata de celalalt trebuie sa fie o slujire a lui Dumnezeu, autentica si profunda.

Ortodoxia ne propune notiuni care ating inima noastra, dar care nu sunt intotdeauna limpezi, pe deplin explicate. Astfel, se vorbeste bucuros despre necesitatea de a da intregii vieti o dimensiune bisericeasca, ecleziala, de a "eclezializa viata", dar rari sunt cei ce ii inteleg sensul. inseamna oare aceasta ca trebuie sa fim prezenti la toate slujbele bisericesti? Sau ca trebuie sa punem in fiecare camera o icoana si s-aprindem o candela? Nu. A da vietii o dimensiune bisericeasca, ecleziala, inseamna a simti lumea intreaga ca o singura Biserica plina de icoane ce merita sa fie venerate, cinstite si iubite, pentru ca sunt chipurile autentice ale lui Dumnezeu, in care se odihneste sfintenia Dumnezeului Celui Viu.

Alta expresie in acelasi timp seducatoare si enigmatica: "Liturghia dupa Liturghie", "Liturghia in afara bisericii". Cum sa o intelegem? Cheia Liturghiei in biserica ne-o dau cuvintele rostite aici. Auzim: "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim", si mai apoi: "Ale Tale, dintru ale Tale Tie iti aducem de toate si pentru toate".

Acesti "unii" si "altii", pe care ii iubim in biserica intr-un singur gand, sunt si cei care lucreaza, se bucura, sufera si traiesc impreuna cu noi in afara bisericii. Iar cei ce aduc lui Hristos de toate si pentru toate cele pe care le au de la El sunt toti cei pe care-i putem intalni pe calea vietii noastre, pe care Dumnezeu ni-i trimite. Nu, zidurile bisericii nu separa o mica turma de restul lumii.

Pe de alta parte, nu credem oare ca in Taina Euharistiei Se jertfeste Mielul lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos, pentru pacatele lumii? impartasindu-ne prin aceeasi Taina de Trupul jertfit al lui Hristos, ne sfintim spre jertfa noi insine, in locul tuturor si pentru toti. in acest sens, "Liturghia in afara bisericii" e slujirea noastra jertfelnica in Biserica lumii - plina de icoane vii ale lui Dumnezeu - slujirea noastra in general, orice forma de iubire jertfelnica, marea opera a unirii noastre divino-umane, respiratia rugatoare a duhului nostru divino-uman. in acest dialog liturgic cu oamenii avem comuniune si cu Dumnezeu, devenim efectiv o singura turma si un singur pastor, un Singur trup nedespartit de Capul sau, Care este Hristos.

Ca totul sa fie limpede, se impun unele rezerve. O astfel de abordare e de fapt singura care ne izbaveste de ideea ca lumea ne distrage, ca prin agitatia lui celalalt ne scoate din contemplare. in realitate propria noastra distragere pacatoasa ne distrage, propria noastra agitatie pacatoasa tulbura concentrarea noastra. De la lume si de la celalalt primim ceea ce noi insine vedem in ei.

Sa luam, de exemplu, vizita unui vecin neasteptat, a unui tovaras de pahar prea vesel, a unui elev capricios si obtuz, a unor dame penibile sau a'unor cersetori ratacitori. Poate ca o astfel de vizita nu va avea alt efect asupra noastra decat acela de a ne obosi fizic, de a ne irita inima si de a ne slabi duhovniceste.

Dar, daca vom vedea in fiecare persoana chipul uman al Mantuitorului, ea va putea deveni prilejul unei comuniuni cu trupul lui Hristos. A adopta o atitudine corecta si duhovniceasca fata de lume inseamna in acelasi timp a-i da saracia noastra duhovniceasca si a primi infinit mai mult de la fata lui Hristos Care traieste in ea, din legatura cu Hristos, din constiinta de a fi o parte a Trupului lui Hristos.

Aceasta mistica a dialogului cu omul este, pentru mine, singura baza spirituala autentica a oricarui gen de activitate crestina in lume, a singurului crestinism social demn de acest nume, si care, in acest sens, nu s-a nascut inca.

Munca sociala, intregul nostru dialog cu omul in numele lui Hristos, trebuie sa fie aceasta Liturghie in afara bisericii despre care am vorbit. In caz contrar, chiar daca ne referim la morala crestina, actiunea noastra nu va fi decat aparent crestina, fiindca atunci in ea esenta crestinismului ar fi secundara.

Nimic in aceasta lume nu poate fi crestin daca nu e patruns de freamatul autentic al legaturii cu Dumnezeu, accesibil si in relatia autentica cu omul. In afara acestei dimensiuni fundamentale nu exista crestinism autentic. Acestea sunt, mi se pare, exigentele abrupte pe care crestinismul trebuie sa le ridice in fata tuturor tentativelor de a construi viata.

Sa incercam acum sa facem legatura intre acest absolut - atat de mare - si viata noastra cotidiana, cu fiecare fapt concret al micii noastre vieti. Fiecare din noi a primit la nastere iubirea, prietenia, setea de a crea, sentimentul compatimirii si al dreptatii, nostalgia vesniciei; fiecare din noi e harazit mortii. Stam inaintea adevarului Domnului si dorim sa implinim poruncile Sale.

Or, adevarul Domnului ne descopera natura sa profund paradoxala. Mai vast decat cerurile, el se cuprinde in ieslea Betleemului. Stapan al lumii, pe care o tine si o zideste, El se impiedica sub povara crucii pe drumul Golgo-tei. Mai mare decat universul, El nu dispretuieste paharul de apa dat de o mana compatimitoare. Adevarul Domnului anuleaza diferenta intre infinit si infim. Si noi trebuie sa incercam sa ne construim mica noastra viata, intima, asa cum "Marele Arhitect" a construit sistemul planetar, universul infinit.

In general, omul alege intre fata mahnita a lui Hristos si bucuria de a trai. Astfel, cine renunta la fata suferinda a lui Hristos in numele bucuriilor existentei, crede in aceste bucurii; tragedia se naste in momentul in care aceste bucurii se descopera a nu fi atat de bucuroase pe cat par.

Nici munca mecanizata si constrangatoare, nici distractiile mai mult sau mai putin monotone nu ne aduc bucurie; ele nu fac decat sa ne enerveze mai mult sau mai putin, facandu-ne intreaga viata amara. Fara Hristos, viata dobandeste o amaraciune maxima, fiindca inchide in ea maximum de nonsens.

Crestinismul e bucuria Pastelui, conlucrarea cu Dumnezeu. Crestinismul e consimtamantul, refuzat odinioara de om la caderea in pacat, dar dat acum din nou de a cultiva gradina Domnului; in hatisurile acestei gradini napadite de secole de buruienile pacatului si de maracinii vietii noastre seci si lipsite de iubire, crestinismul ne porunceste sa scoatem cioturile, sa aram, sa plivim, sa insamantam si sa recoltam.

Adevaratul crestinism - divino-uman, integral, sobornicesc - ne cheama prin cuvintele imnului pascal: "Si unii pe altii sa ne imbratisam. Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim." A proclama o asemenea iubire inseamna nu numai a chema la o unitate de gandire, ci si la o unitate de actiune, adica la o viata in comun.

Legatura noastra cu omul si cu lumea trebuie sa fie construita nu pe legile oamenilor si ale lumii, ci pe revelarea poruncii lui Dumnezeu, Care ne cere sa vedem in om chipul Sau si in lume creatia Sa. E indispensabil sa intelegem ca crestinismul cere de la noi nu numai o mistica a relatiei cu Dumnezeu, dar si o mistica a relatiei cu omul.

Maica Maria Skobtova

• A ne adresa lui Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti