Una dintre cele mai dese imputari care se face astazi Bisericii Ortodoxe este lentoarea sau chiar neputinta ei de a se adapta realitatilor timpului prezent, post-modernismului. Ortodoxia este vazuta ca o religie traditionalista, rigida, in care o fractiune importanta a membrilor ei viseaza la o restaurare a relatiilor Biserica - stat, Biserica - societate, asa cum se manifestau ele in Evul mediu timpuriu in Imperiul Bizantin, in Biserica Ortodoxa orice tentativa de abordare lucida a problemelor ridicate de modernitate si redesenarea societatii in ansamblu este perceputa ca un act de tradare, incapacitate intelectuala de a intelege trairea ortodoxa, rea-vointa. Spre deosebire de aceasta Biserica, ale carei radacini coboara pana la predica Mantuitorului si kerigma apostolica, cultele religioase crestine de factura occidentala sunt mult mai implicate in viata cotidiana a societatilor in care activeaza si, mergand in pas cu vremurile, isi adapteaza actiunile la asteptarile omului modern. Realizarile sunt notabile, cultele religioase fiind actori sociali importanti in multe state europene. Nu acelasi succes l-au avut, insa, in schimbarea si sanctificarea omului si cosmosului, in nasterea omului nou dupa cuvantul Scripturii.

 
Omul timpurilor moderne ramane legat in vechea economie luciferica: a egoismului, a instinctelor, deseori nereusind sa depaseasca valorile unei biologii ce ne aseamana regnului animal, facand sa paleasca in el chipul lui Dumnezeu. Osatura relatiilor sociale moderne o reprezinta legalismul, reglementarile impuse de forurile conducatoare ale societatii si pastrate prin puterea de coercitie a statului. Tot ceea ce tine de implicare afectiva, de sentiment, de relatii profunde ce conduc catre comuniune sunt impinse sistematic in sfera privatului, a afacerilor particulare ce nu au voie sa se manifeste in public decat strict controlat, pentru ca nu cumva simtamintele si credintele, intime persoanei, sa aduca atingere aproapelui. Comunicarea imbraca haina utilitarismului si, astfel, omul contemporan nu mai poate evolua catre comuniune facand ca aproapele, in numele caruia ne-am `civilizat` prin suprimare comportamentul si pornirile sufletesti, sa devina tot mai departat. Teologia, cea care trebuia sa conduca la teoria - vedere a lui Dumnezeu - devine teologie sociala, o implementare la nivel social a principiilor milei crestine, o forma a filantropiei organizata dupa regulile stiintelor moderne.
 
Nu este deci de mirare ca in momentele de hiatus intervenite in manifestarea puterii statale, asa precum au fost cele generate de uraganul devastator din New Orleans, manifestarile omului modern, fie el si apartinand statului etalon al democratiei, sa nu difere
fata de cele ale omului primitiv decat prin folosirea tehnicii moderne.

Biserica Ortodoxa, ramanand `stalp si temelie a adevarului` (1 Tim. 3,15), isi cheama credinciosii la nastere din nou pe baza unei invataturi revelate si a unei trairi care, folosindu-se de toate ale lumii acesteia, transcende toate legitatile ei. Rolul Bisericii nu este acela de a fi un prodigios actor social, ci acela de a fi ferment spiritual al unei revolutii spirituale, stiin-du-se ca un om nou nu se poate infaptui decat pe primatul valorilor spirituale. Principalul scop al ei este propovaduirea Evangheliei Domnului nostru lisus Hristos pana la marginile spatiale si temporale ale lumii, nasterea din nou a omului si transfigurarea imanentului de catre transcendent.
 
Pentru omul crestin este primordial ca el sa fie o `fiinta trinitara`, traind dupa modelul de comuniune interpersonala al Sfintei Treimi. Legatura acestuia cu societatea nu se realizeaza prin cadre exterioare, rod al evolutiei culturale a societatii, ci tinde sa se manifeste ca si comuniune in dragoste fata de Dumnezeu si oameni. Caci, in intreaga sa viata, adevaratul crestin se raporteaza la Hristos, la teologie, la logica lui Dumnezeu si nu la prezentul modern egoist, nu la sociologie sau valorile societatii civile. Crestinism inseamna rasturnarea tuturor valorilor izvorate din ratiunea necalauzita de Duhul Sfant si, in fapt, asezarea tuturor valorilor in succesiunea lor reala si normala.
 
Improprierea si practicarea invataturilor de credinta este un tel pentru fiecare crestin, mai ales in societate, unde Mantuitorul il indeamna sa aiba un comportament dinamic, activ, izvorat dintr-o atitudine psihica actionala (`toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor`, Matei, 7,12). Fiecare membru al Bisericii, renascut la viata in Hristos, actioneaza ca un bun samaritean, folosindu-si talantii daruiti de Bunul Dumnezeu spre propagarea binelui in mijlocul comunitatii din care face parte, sub toate formele lui de manifestare si pe toate palierele sociale in care isi desfasoara activitatea. Biserica-institutie are datoria de a indruma si canaliza multitudinea eforturilor individuale, sporindu-le impactul si eficienta, dar nu trebuie sa se limiteze la a fi o asociatie filantropica si nici nu trebuie sa limiteze eforturile personale ale credinciosilor la cele desfasurate sub egida sa. Caci mantuirea este un efort personal ce se implineste in comunitate, in acest sens, viata cotidiana, sub toate aspectele ei, poate fi un excelent spatiu de manifestare a credintei.

Mihaita Croitoru

Baraganul Ortodox

.

• Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
  Publicat in : Dogma
• Credinta si faptele bune
  Publicat in : Hristos
• Credinta in viata de apoi in crestinism
  Publicat in : Editoriale
• Credinta, conditie primordiala a purificarii
  Publicat in : Morala
• Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
  Publicat in : Sanatate si stiinta