Natura si har in teologia Sfantului Maxim Marturisitorul

Natura si har in teologia Sfantului Maxim Marturisitorul Mareste imaginea.

Hans Urs Balthasar considera ca Sfantul Maxim Marturisitorul (580-662) reprezinta punctul de trecere de la patristica greaca la teologia bizantina si occidentala . El depaseste, dupa Urs von Balthasar, "criza la care ajunsese patristica greaca sub influenta filozofiei elene, prin ideea ca sfarsitul lumii inseamna incetarea totala a activitatii create si inlocuirea ei cu eficienta divina. Sfantul Maxim, ducand pana la capat ideea despre incetarea activitatii create, incepe sa o concilieze cu afirmarea distinctiei clare intre natura umana si har, cu ideea ca incetarea activitatii create nu inseamna incetarea unei cresteri a naturii umane". Dar Sfantul Maxim sta pe linia Calcedonului, deci a patristicii autentice.

Daca Calcedonul salvase umanul in unirea lui cu divinul, impotriva nestorianismulni, care credea ca nu-l poate salva decat tinandu-l separat de divin, si impotriva monofizitismului, care il sacrifica in divin, Sfantul Maxim dezvolta pe larg ideea ca umanul, departe de a se periclita in unirea cu divinul, se desavarseste in el. Accentuarea acestui lucru era cu atat mai necesara cu cat prin doctrina enipostasei, proclamata de Leontiu de Bizant, se putea naste impresia ca umanul este pus din nou intr-o situatie dezavantajata, iar tentativa impacarii cu monofizitii, prin compromisul monotelit, stirbea de fapt realitatea umana in Dumnezeu.

Sfantul Maxim paseste ca aparatorul integritatii umanului in divin, dezvoltand ceea ce Calcedonul afirmase in mod concentrat. El isi propune, in acest scop, sa arate cum se mentine natura umana integral in unirea cu divinul in Hristos si in viata noastra eterna in Dumnezeu. Pentru aceasta era necesar sa explice mai pe larg ce este natura umana si care este raportul ei cu Dumnezeu. Sfantul Maxim este primul care intreprinde intocmirea unei antropologii teologice, sau a unei antropoteologii.

Solutia problemei el o gaseste in ideea de conformitate, sau de armonie a umanului cu divinul. Si pentru ca umanul e inradacinat in cosmos, Sfantul Maxim include in aceasta armonie si cosmosul. Nimic, din creatie nu se pierde in Dumnezeu, ci totul se indumnezeieste si se desavarseste. Astfel Sfantul Maxim a devenit initiatorul unei mari sinteze teologice si spirituale mai ample, mai complexe, mai echilibrate, mai dialectice, deschizand nu numai perioada gandirii bizantine, ci si perioada gan-dirii timpurilor mai, noi.

Toata creatia e adusa la existenta ca sa fie si sa progreseze prin miscare intr-o armonie cu Dumnezeu. in natura tuturor creaturilor, dar cu deosebire in natura umana e sadita aceasta armonie ca un dat si ca o tendinta, sau ca o potenta dinamica, ce se actualizeaza treptat, dar este incoronata prin indumnezeirea cea dupa har.

Acordul intre natura umana si harul dumnezeiesc. - Acordul intim, natural, dintre natura umana si Dumnezeu, afirmat in mod general de Sfantul Maxim in tot scrisul sau, s-a precizat deplin si s-a argumentat explicit in scrierile sale de dupa aparitia monotelismului, in a carui combatere s-a angajat pe viata si pe moarte. Avand sa apere vointa umana in Hristos, el a trebuit, pe de alta parte, sa puna in evidenta faptul ca aceasta vointa nu implica o opozitie fata de vointa divina a lui Hristos, ceea ce ar fi avut ca urmare o slabire sau o sfasiere a unitatii lui ca persoana.

Astfel, Sfantul Maxim a devenit, odata cu aparatorul integritatii umanului in Dumnezeu, aparatorul cel mai zelos al conformitatii acestui uman cu Dumnezeu.

Aceasta viziune dialectica se reflecta in conceptia Sfantului Maxim despre natura umana. Vorbind de aceasta natura, el intelege totdeauna prin ea natura voluntara, care in fiecare clipa voieste ceva. Mai precis, natura care se voieste in mod principial si normal totdeauna pe sine. Caci, vointa "e puterea care doreste ceea ce este potrivit naturii". Prin ea natura "doreste existenta ei naturala proprie si deplina". "Caci natura este facuta sa se vrea pe ea insasi si cele ce intra in constitutia ei".

Dar natura care se vrea pe sine, adica natura in tensiunea si miscarea ei normala, nu vrea ceva contrar lui Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu insusi a voit si voieste natura astfel inteleasa. "Nimic din cele ale naturii, precum nici natura insasi, nu se opune vreodata cauzatorului naturii". Ca urmare Sfantul Maxim poate spune despre Iisus Hristos, ca, avand, ca om, odata cu natura umana, si vointa ei, prin aceasta voia dupa fiinta, cele ce tot El ca Dumnezeu le-a sadit prin creatie in natura, in mod natural, spre a o constitui. Caci n-a venit sa altereze natura pe care El ca Dumnezeu si Cuvantul a facut-o".

Baza acestui acord al naturii umane cu vointa lui Dumnezeu sta in faptul ca ea e creata conform unei ratiuni a ei, preexistenta in Dumnezeu. Lucrul acesta il accentueaza Sfantul Maxim mai ales in scrierile anterioare polemicii cu monotelitismul, cu deosebire in "Ambigua". Natura umana nu e umpluta de la inceput in mod actual de tot continutul ratiunii ei preexistente in Dumnezeu, ci e chemata sa realizeze acest continut prin eforturile ei voluntare. In masura in care se apropie de acest chip al ei, preexistent in gandirea lui Dumnezeu, natura umana devine ea insasi tot mai deplina. Apropiindu-se de ratiunea sa proprie, preexistenta in Dumnezeu, omul nu numai ca se penetreaza de ea, ci si inainteaza in Dumnezeu.

Astfel se poate spune: omul devine cu atat mai mult el insusi, cu cat inainteaza mai mult in Dumnezeu, cu cat se indumnezeieste mai mult. "Deci fiecare dintre ingerii si dintre oamenii inzestrati cu minte si cu ratiune este si se numeste particica a lui Dumnezeu, prin insasi ratiunea dupa care a fost creat. Caci este la Dumnezeu si in Dumnezeu, pentru ratiunea lui care preexista in Dumnezeu, cum s-a spus. Iar daca se misca potrivit cu ea, va fi in Dumnezeu, in care preexista ratiunea existentei lui, ca in principiu si cauza. Si daca nu vrea sa se prinda cu dorinta de nimic altceva, decat de principiul sau propriu, nu cade de la Dumnezeu, ci devine, intinzandu-se tot mai mult dupa El, dumnezeu si se numeste dumnezeu, impartasindu-se dupa cuviinta de El, ca unul ce imbratiseaza, potrivit naturii, in chip intelept si rational, printr-o miscare cu bun chip, principiul si cauza sa proprie".

In ratiunea dupa care a fost facut fiecare om, se reflecta ratiunea omuna a naturii umane, iar pe de alta parte ea nu poate fi separata de Logosul divin, ci este manifestarea perpetua a cugetarii si vointei Lui, sau in ea se manifesta Logosul personal divin. Astfel unirea si conformarea omului cu propria ratiune inseamna unirea si conformarea cu Logosul sau cu Ratiunea divina insasi. Sfantul Maxim vorbeste de aceea alternativ de ratiunea fiecarui om preexistent in Dumnezeu, sau de Dumnezeu insusi ca principiu si ratiune a fiecaruia. "Deci Ratiunea cea una se face multe ratiuni si ratiunile cele multe sunt o singura Ratiune". "In El sunt fixate tainic ratiunile tuturor si dupa aceste ratiuni se spune ca le cunoaste pe toate inainte de facerea lor, ca pe unele ce sunt in El si de la El, prin insusi adevarul tuturor. Dar acestea toate, cele ce sunt si cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenta deodata cu ratiunile lor, sau de cand sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare isi primeste existenta la timpul potrivit, dupa intelepciunea Creatorului, fiind create conform cu ratiunile lor.

De aceea tot alternativ vorbeste Sfantul Maxim de intoarcerea fiecaruia spre ratiunea sa preexistenta in Dumnezeu, sau de intoarcerea lui in Dumnezeu: "Caci stim ca daca ne-am conduce manifestarile noas-re, potrivit ratiunii si naturii, spre ceea ce reprezentam prin ratiune si fiinta, am cunoaste si noi printr-o intuitie simpla ... toate in mod dumnezeiesc, atat cat ne este cu putinta, nemaipersistand, din pricina nestiintei, in jurul lor, ca unii ce ne-am unit mintea si ratiunea noastra cu Mintea cea mare, cu Ratiunea si cu Duhul, mai bine zis pe noi intregi cu Dumnezeu intreg, ca un chip cu modelul sau".

Actiunea lui Dumnezeu asupra naturii umane. - Miscarea naturii, mai precis a persoanei umane, spre ratiunea sa, sau inaintarea ei in Dumnezeu, si prin aceasta spre implinirea sa proprie, nu ar avea loc daca nu s-ar exercita asupra ei o actiune a lui Dumnezeu, conforma cu ratiunea ei preexistenta in El. "Caci din El avem si a ne misca pur si simplu ca din principiu, dar si modul cum ne miscam spre El ca tinta".

Dupa Sfantul Maxim nu e posibil deci ca faptura, deci si natura umana sa existe in ea insasi, despartita de Dumnezeu. "Prin Ratiunea cea una (prin Logosul cel unul) exista si persista si din ea sunt cele facute intrucat s-au facut, si spre ea s-au facut; iar persistand si miscandu-se, se impartasesc de Dumnezeu". Orice creatura deci si natura umana, este realitate dinamica, care atunci cand se misca conform cu ea insasi, se misca spre tinta ei, spre implinirea ei in Dumnezeu. Dar miscarea aceasta; nu trebuie cugetata ca declansarea unui resort imprimat in creatura, declansare care incepe din momentul in care creatura e adusa in existenta. Creatura are in sine imprimata trebuinta si capacitatea de miscare spre Dumnezeu si spre implinirea ei, dar trecerea acestei trebuinte si capacitati de miscare in miscarea reala si mentinerea ei in miscare continua si conforma cu ea insasi nu se face fara lucrarea continua a lui Dumnezeu.

Creatura "tinde" spre Dumnezeu prin natura. Sfantul Maxim foloseste foarte des acest cuvant. Dar in aceasta tendinta a ei e prezenta si atractia din partea lui Dumnezeu sau lucrarea Lui in creatura. Miscarea creaturii rationale spre Dumnezeu ca scopul ei nu se poate cugeta separata de lucrarea lui Dumnezeu; ea are in sine lucrarea lui Dumnezeu, dar nu ca pe una ce tinde, asemenea miscarii creaturii, spre Dumnezeu, ci ca una ce atrage si sustine aceasta miscare, spre Dumnezeu. Numai pentru ca le este imprimata tendinta spre Dumnezeu si pentru ca Dumnezeu exercita o atractie asupra lor, creaturile se misca. De aceea cand vor fi ajuns deplin in Dumnezeu, miscarea lor se va opri. "La El se opreste toata dorinta, iar deasupra Lui nu mai e atrasa, caci nu mai are spre ce tinde miscarea celui ce se grabeste, iar cei ajunsi acolo se odihnesc de toata contemplatia".

Fara indoiala, cum spune Hans von Balthasar, aceasta "odihna a miscarii in cautare nu are la Sfantul Maxim caracterul unei scufundari (ca la Augustin), ci cuprinde adevarul si pozitivitatea miscarii in sine. Odihna nu e numai fixare, ci totodata mai presus de orice miscare. Aceasta pentru ca "Dumnezeu insusi nici nu", se misca, nici nu, sta, caci acestea sunt proprii celor ce sunt marginite dupa fire si au un inceput al existentei". Sau cum spune P. Scherwood : "Este deci clar ca nici ajungerea sfarsitului, nici stabilitatea obtinuta atunci nu poate insemna ca toata lucrarea inceteaza". Inceteaza numai stabilitatea limitata a acestei lumi a timpului si a spatiului. "Aceasta implica o existenta in Dumnezeu, o stabilitate vesnic miscatoare o miscare stabila, identica, o nemijlocita si permanenta salasluire in prima cauza".

Desigur, dupa Sfantul Maxim starea de indumnezeire din viata eterna nu e un rod al activitatii naturale, ci un dar al harului. "Atunci vom lasa sa se odihneasca, deodata cu cele marginite prin fire, si puterile oastre, dobandind ceea ce nu poate dobandi nicidecum puterea cea dupa fire ... Pentru ca numai harului dumnezeiesc ii este propriu sa harazeasca fiintelor create indumnezeirea pe masura lor si numai El stralumineaza firea cu lumina cea mai presus de fire si o ridica deasupra hotarelor ei. Pe de alta parte dupa Sfantul Maxim "e posibil un extaz fara distrugerea vointei naturale umane" . Caci ratiunea naturii umane perista etern in Dumnezeu.

Propriu-zis, inaintarea firii umane in conformarea si unirea tot mai deplina cu ratiunea sa preexistenta in Dumnezeu, respectiv cu Dumnezeu insusi (cu Logosul divin) si spre implinirea ei proprie, nu are sfarsit. Dar in viata pamanteasca aceasta inaintare se realizeaza prin efort, pe cand in viata viitoare se face prin primirea sau prin patimirea fara efort a lucrarii indumnezeitoare: "Asadar aici gasindu-ne in activitate, vom ajunge odata la sfarsitul veacurilor, luand sfarsit puterea noastra prin care activam. Iar in veacurile ce vor veni nu vom fi in activitate, ci in pasivitate si de aceea nu vom ajunge niciodata la sfarsitul indumnezeirii noastre". Confomarea aceasta fara sfarsit cu Dumnezeu se numeste asemanare. Intrucat ase-nanarea cu Dumnezeu nu poate avea sfarsit, caci Dumnezeu e infinit, latura umana pe de o parte nu va fi niciodata terminata, deci definitiv si deplin cunoscuta, pe de alta parte ea nu va iesi din ratiunea ei conforma cu ratiunea preexistenta in Dumnezeu si in ultima analiza cu Lo-gosul divin. Asa cum Dumnezeu nu are o definitie, asa nu are nici natura umana; definitia ei este doar aceea de a fi indefinitul in dezvoltare, um Dumnezeu este infinitul in act. Noi nu stim la ce inaltimi poate ajunge natura umana, caci nu cunoastem niciodata deplin pe Dumnezeu, din care ea se impartaseste neincetat. Singura ratiune a naturii umane e sa devina mereu mai asemenea cu Dumnezeu. Iar pe Dumnezeu il cunoastem pe fiecare treapta atata cat poate cuprinde din El natura umana pe acea treapta.

Cu ajutorul acestei perspective Sfantul Maxim combate teoria platonic origenista despre caderile repetate ale spiritelor din pleroma divina in urma saturarii lor de aceeasi fericire. "Dumnezeu insa fiind prin fire nesfarsit, e capabil sa extinda prin impartasire la indefinit dorinta celor ce gusta din El. Iar daca acesta e adevarul, precum este de fapt, tunci n-a existat faimoasa unitate a fiintelor rationale, care saturzndu-se de petrecerea in Dumnezeu s-ar fi despartit de El si ar fi provocat prin imprastierea lor facerea lumii acesteia. Daca am admite aceasta, am face binele circumscris si in stare sa fie dispretuit provocand prin marginirea lui vreo saturare oarecare si devenind pricina de razvratire acelora a caror dorinta n-a putut-o tinea nemiscata din Sine".

Tinand dorinta naturii umane neclintit atintita spre Dumnezeu cel infinit, natura umana va fi in veci nemiscata in El. Dar intrucat dorinta nu se satura niciodata de a cuprinde pe Dumnezeu, pentru ca El este infinit, fixitatea aceasta e totodata o miscare. Natura umana e "rapita", "robita", de extazul contemplarii unei infinite iubiri si a unui infinit adevar.

Totusi creatura rationala poate sa aleaga si alternativa sa nu inainteze in, Dumnezeu ca spre scopul ei. Dar atunci ea nu se mai misca conform naturii ei. Ea se altereaza, sau isi altereaza ratiunea ei. Totusi si in aceasta miscare e sustinuta de Dumnezeu. Creatura poate face acest lucru datorita faptului ca e inzestrata nu numai simplu cu vointa naturala, ci si cu vointa deliberativa sau cu capacitatea de inclinare si decizie bilaterala. Ea isi poate indrepta, prin vointa sa, miscarea si intr-un mod contrar firii, spre altceva decat spre adevarata ei tinta. "In nimic altceva nu sta raul decat in despartirea vointei noastre deliberative de voia dumnezeiasca". Folosind rau aceasta capacitate deliberativa bilaterala a vointei, fiintele umane au spart unitatea dintre ele insele si dintre ele si Dumnezeu. Acesta e pacatul.

Descriind aceasta lucrare potrivnica firii, Sfantul Maxim arata totodata cum in lucrarea conforma firii e activ si Dumnezeu. Caci lucrarea conforma firii e o lucrare sustinatoare a armoniei intre oameni si intre oameni si Dumnezeu. Dupa Sfantul Maxim, in notiunea firii intra armonia omului cu semenii sai si cu Dumnezeu. "Caci am cunoscut, adunat in mine insumi, din ce cauza Dumnezeu a legiferat ca toti oamenii sa se miluiasca si sa fie miluiti intreolalta. Pentru ca voind sa uneasca pe unii cu altii, nu numai prin fire, ci si prin vointa deliberativa, si impingand spre aceasta tot neamul omenesc, a imprimat in noi poruncile de oameni iubitoare. Dar cautarea si preocuparea de sine a omului respingand sau inseland pe ceilalti, a taiat natura cea una in multe particele si introducand nesimtirea ce domneste acum, a inarmat firea contra ei insasi prin vointa deliberativa.

De aceea tot cel ce a putut sa dezlege firea sa de aceasta anomalie printr-o cugetare inteleapta si nobila, s-a miluit pe sine insusi inaintea altora, facandu-si vointa deliberativa conforma cu firea si apropiindu-se de Dumnezeu prin vointa deliberativa in favorul firii". Facand aceasta satisface insasi trebuintele altora. Ba, pe langa aceasta, ilustreaza modul "cum se arata Dumnezeu prin cei drepti. Iar in felul acesta, admirand iubirea aproapelui fata de ei, si-o pot insusi si altii ca pe un dar al lui Dumnezeu. Dar daca cineva, desi are puterea sa faca aceasta, dispretuieste pe cei ce au lipsa de el, va arata pe aceia rupti de sine si pe sine de Dumnezeu, ca unul care, ignorand firea prin arbitrariul vointei mai precis firea sa prin arbitrariul vointei sale, a distrus bunatatile inerente firii. Aceasta se intampla cu toti cati au ales, prin arbitrariul vointei, cruzimea in loc de iubirea de oameni si au judecat ceea ce-i inrudit si de aceeasi specie de un pret mai mic decat bancnotele si prin lacomia de aur au inchis intrarea lui Dumnezeu la ei, producandu-si ei insisi o cadere jalnica de la cele bune".

In Hristos, desi a existat vointa naturala omeneasca, n-a existat aceasta capacitate de dubla inclinare a vointei. Caci nu exista in el o persoana umana deosebita de cea divina. In el vointa umana era miscata, imprimata (configurata) si indumnezeita de Cuvantul intrupat. Dar prin aceasta nu a fost nicidecum scoasa din conformitatea ei cu natura, ci readusa la aceasta conformitate. Caci, cum am vazut, Dumnezeu nu voieste ceva contrar naturii create.

In Hristos nu decidea o persoana umana deosebita de persoana divina. Iar posibilitatea opozitiei fata de Dumnezeu, nu sta in vointa naturala, ci in vointa deliberativa ce tine de persoana. Hristos a avut firea umana integrala, deci ,si vointa ei naturala, dar fara de pacat, "pentru ca pacatul nu tine de fire, ci sta in devierea si lunecarea vointei deliberative impotriva ratiunii si a legii naturii".

Aceasta nu inseamna ca vointa deliberativa care exista in toti ceilalti oameni se opune in mod necesar lui Dumnezeu. "Caci nimic din cele ale naturii, precum nici firea insasi, nu se opune cauzatorului naturii. Dar nici vointa deliberativa si cele ale acestei vointe deliberative, cand e de acord cu ratiunea naturii. Caci daca ar spune cineva ca se opune lui Dumnezeu ceva din cele dupa fire, vina ar fi mai degraba a lui Dumnezeu decat a firii, ca Unul ce a sadit in chip natural in cele ce exista un razboi spre dezbinarea si lupta fata de el si intre ele.

Harul ca restaurator al naturii si ca forta unificatoare intre oameni si intre oameni si Dumnezeu

Atat timp cat vointa deliberativa misca puterile natura conform cu natura si spre tinta ei, omul participa la Dumnezeu. Nu se poate distinge intre efortul propriu al omului si harul lui Dumnezeu, care il atrage si il ajuta. Puterile naturale in exercitiul lor implica o participare la ratiunea lor preexistenta in Dumnezeu; ele sunt puteri care participa la Dumnezeu. Iar folosirea puterilor naturii potrivit ratiunii ei produce prin impartasirea de Dumnezeu, virtutea. Astfel virtutea este rodul folosirii drepte a puterilor naturii si al harului; rodul participarii puterilor naturale la Dumnezeu prin intrebuintarea lor conforma naturii.

Intr-un anumit fel Dumnezeu ramane insa intr-o legatura si cu cei ce se afla in neascultare, ca sustinator al lor in existenta activa. Dar intr-un mod superior este si-si manifesta ajutorul in cei ce n-au renuntat cu totul la folosirea puterilor naturale conform cu ratiunea firii.

"Duhul Sfant nu e absent din nici o faptura si mai ales din cele ce s-au invrednicit de ratiune. El o sustine in existenta pe fiecare, intrucat Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu se afla, prin puterea providentiatoare, in toate.

Lucrarea mai intensa in cei ce n-au renuntat cu totul la folosire buna a puterilor naturale, consta intr-o trezire a constiintei lor. Sfantul Maxim vorbeste de o iluminare a ratiunii naturale a acestora. Ratiunea la Sfintii Parinti nu are intelesul limitat de azi. Ea e un fel de intelegere a sensului lucrurilor, dar si a sensului propriei existente. Duhul descopera acestei ratiuni situatia reala in care se afla subiectul ei, sensul existentei si a faptelor sale. Dar descoperirea aceasta este iarasi rodul intalnirii dintre lucrarea Duhului, si al unui efort al omului! Ea se afla oarecum potential in ratiune, Duhul punand-o doar in miscare. Pe de alta parte ratiunea are in sine puterea de a participa la Duhul. E o concomitenta intre miscarea naturala a ratiunii si intre lucrarea Duhului in ea. Ratiunea trebuie sa se miste. Dar in insasi miscarea ei, cand ea se face drept, e activ Duhul. Iar cand omul a savarsit ceva gresit, miscarea de cainta e si ea ceva natural si totodata efectul lucrarii Duhului. Lipsa lucrarii Duhului e mai degraba efectul unei opuneri a omului la miscarea naturala a puterilor sale. "Duhul misca ratiunea naturala din fiecare, iar prin aceasta aduce la cunostinta faptelor savarsite gresit, impotriva randuielii firii, pe cel in stare sa simta, adica pe cel ce are vointa dispusa spre primirea gandurilor drepte ale firii. Caci se intampla sa aflam si intre barbari si nomazi multi care duc o viata de fapte bune si resping legile salbatice care stapaneau odata in ei. Astfel se poate spune ca in toti este Duhul Sfant".

Miscarea ratiunii sau a puterilor firii depinzand, de vointa, ajunge ca vointa sa fie inclinata sa le miste conform cu firea, ajunge ca firea sa fie intr-o unitate potentiala cu ea insasi, pentru ca Duhul sa-i vie in ajutor in miscarea ei. "Unindu-se astfel inclinarea voii cu ratiunea firii, se infaptuieste miscarea omului conform cu firea. Caci altfel nu e cu putinta firii dezbinate in ea insasi prin inclinarea voii, sa primeasca pogorarea dumnezeiasca si negraita".

Dar, armonia firii umane in ea insasi nu consta numai in armonia individului cu sine, ci in armonia lui cu ceilalti oameni. Propriu-zis acestea doua nu se pot separa, nu poate fi omul impacat cu sine, pana ce lucreaza impotriva altora. Aceasta unitate, care nu e niciodata pur pasiva, e rodul comun al naturii si al harului, pentru ca corespunde legii omenesti si legii dumnezeiesti. "Si daca nu este nimic contrar ratiunii firii, cu drept cuvant inclinarea voii miscandu-se in armonie cu ratiunea firii, va avea, in toate, lucrarea sa in armonie cu Dumnezeu. Iar lucrarea aceasta inseamna o dispozitie activa, strabatuta de harul Celui bun prin fire, spre savarsirea virtutii".

Virtutea poate fi astfel, considerata ca forta unificatoare a firii, inclusiv a celor partasi de fire, si in sensul acesta ea e rodul firii in miscarea ei de a se consolida in ratiunea proprie si rodul harului; e rodul firii create dupa ratiunea dumnezeiasca a ei si al puterii Logosului care lucreaza din acea ratiune asupra firii. Ca atare virtutea nu e nici pur umana, nici expresia unei tendinte individualiste. Ea e manifestarea activa a relatiei naturale dintre fiecare individ uman si toti ceilalti; si expresia tendintei de a intari aceasta relatie unificatoare intre firea umana si ratiunea ei divina. Virtutile reprezinta efortul de realizare a unei tot mai mari asemanari a fiintei umane cu Dumnezeu. Prin fiecare virtute, omul se depaseste intr-un anumit fel pe sine. Dar prin iubire se depaseste in toate privintele.

De aceea treapta cea mai inalta o ating virtutile in iubire. Iubirea este virtutea prin excelenta . In iubire capacitatea inclinarii bilaterale a vointei , a biruit cu totul inclinarea spre ceea ce e contrar firii sau unitatii ei. Ea restaureaza natura in toti indivizii in conformitate cu ratiunea ei preexistenta in Dumnezeu si o face sa progreseze la nesfarsit in aceasta conformitate. Iubirea e forta armoniei universale. "Iubirea singura il infatiseaza pe om ca fiind dupa chipul lui Dumnezeu, supunand vointa lui in mod etern ratiunii si nesupunand ratiunea acesteia, si convingand vointa deliberativa (capacitatea de inclinare bilaterala a vointei sa umble dupa fire si sa nu se opuna nicidecum ratiunii firii. Caci numai in conformitate cu ea putem avea toti, precum o singura fire, asa si o singura inclinare a vointei, in armonie cu Dumnezeu si intreolalta, neavand nici un interval intre noi si Dumnezeu si intreolalta. Numai ajunsi acolo vom da preferinta legii harului prin care innoim in mod deliberat legea naturii. Caci e cu neputinta ca cei ce nu s-au lipit mai intai de Dumnezeu prin acordul cu El, sa se puna de acord intre ei prin vointa deliberativa ".

Dar la iubire se ajunge prin "urcusul firesc pe care omul il face ca chip al lui Dumnezeu spre cauza proprie si prin intrarea in intimitatea acestei cauze". Prin orice virtute Dumnezeu ia chip in om. Dar omul se imprima deplin de chipul lui Dumnezeu prin iubire, in care culmineaza toate virtutile. Dumnezeu ia chip in om prin fiecare virtute, intrucat El insusi este impreuna-lucrator cu omul in virtutile acestuia, care reprezinta tot atatea eforturi de asemanare a lui cu Dumnezeu, tot atatea eforturi de depasire a sa in directia lui Dumnezeu si a semenilor. In acest sens Sfantul Maxim poate spune: "Fiinta virtutii in fiecare este Cuvantul cel Unul al lui Dumnezeu, caci fiinta tuturor virtutilor este insusi Domnul nostru Iisus Hristos", Ratiunea ratiunilor care intrupandu-se ca om, a adus la conformitate perfecta firea omeneasca cu ratiunea ei.

Daca o oarecare straduinta spre lucrarea conforma cu ratiunea firii si o oarecare constiinta a pacatelor se poate realiza printr-o concomitenta a miscarii vointei si a Duhului, pentru vointa maximala de unificare deplina cu Dumnezeu si cu semenii e necesara initiativa lui Dumnezeu, care sa vindece firea slabita de vointa ei deliberativa de a alege cele contrarii ei insasi si lui Dumnezeu. Pentru aceasta a fost necesara intruparea Fiului lui Dumnezeu. "Deoarece acestea (caderea prin mandrie de la acordul cu Dumnezeu si cu semenii) s-au intamplat omului in chip rau prin voia proprie a lui si prin amagirea diavolului, Dumnezeu cel ce a creat firea si cel ce dupa ce aceasta slabeste din cauza rautatii, o vindeca cu intelepciune pentru iubirea sa fata de noi, s-a facut intreg din noi, ca noi, pentru noi, atat de mult om incat parea celor necredinciosi ca nu e Dumnezeu, desi era atat de mult Dumnezeu cat le spune celor credinciosi cuvantul negrait si adevarat al dreptei credinte, ca sa destrame lucrurile diavolului si sa redea firii puterile neintinate, sa innoiasca iarasi puterea de iubire a oamenilor, sau puterea unirii lor cu El si intre ei, puterea opusa iubirii de sine".

Hristos voia ca om prin vointa omeneasca, dar aceasta era ridicata total peste posibilitatea arbitrarului, la o stare de acord perfect cu voia dumnezeiasca, dar ca voie naturala neiesita din ceea ce era conform firii omenesti, intrucat nici prin voia sa dumnezeiasca nu voia ceva contrar firii omenesti pe care o creat-o. Prin aceasta comunica puterea de acord a voii Sale umane cu voia Sa divina si indivizilor umani daca acestia se deschid Lui, fara ca ei sa piarda capacitatea dublei hotarari, ca unii ce sunt persoane deosebite de Dumnezeu. Prin vointa Sa omeneasca, care s-a identificat total cu ratiunea firii umane, Hristos e in acord cu toti oamenii cand ei voiesc cele conforme lor. In vointa Lui omeneasca e izvorul inepuizabil de forta pentru armonia lor cu Dumnezeu si intreolalta.

In felul acesta Dumnezeu s-a articulat in firea noastra si firea noastra s-a articulat in El, ducand firea noastra spre implinirea ei. "Scopul prea bun, dinainte de veacuri al lui Dumnezeu cu privire la noi, n-a primit nici o schimbare dupa ratiunea lui, dar a venit la implinire printr-o modalitate mai minunata introdusa ulterior. Caci trebuia ca odata ce Dumnezeu ne-a facut asemenea Lui (prin aceea ca avem prin impartasire trasaturile exacte ale bunatatii Lui si a planuit inainte de veacuri sa fim ca El) sa ne si duca la acest sfarsit preafericit, dandu-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale. Dar omul refuzand acest mod prin reaua intrebuintare a puterilor naturale, ca sa nu se departeze de Dumnezeu, instrainandu-se, a introdus alt mod cu atat mai minunat si mai dumnezeiesc decat cel dintai, cu cat ceea ce e mai presus de fire e mai mult decat ceea ce e dupa fire, si acest mod este taina venirii negraite a lui Dumnezeu la oameni". In Hristos umanitatea e predata total lui Dumnezeu si Dumnezeu e predat total umanitatii. Caci prin aceasta umanitatea a devenit organul de manifestare al ipostasului divin si ipostasul divin s-a coborat, facandu-se subiectul firii umane.

Dar tocmai prin aceasta firea umana si-a atins suprema realizare. Iubirea intre Dumnezeu si om si-a ajuns treapta culminanta prin puterea ce iradiaza din acest centru de iubire culminanta intre Dumnezeu si oameni, care este Hristos. Toti cei ce nu staruie in a-si corupe in continuare ratiunea firii "se salveaza cu chibzuiala pe ei insisi intregi si nealterati, stiindu-se ca sunt si vor fi organe ale firii dumnezeiesti. Pe acestia ii va strabate cu totul Dumnezeu intreg, asemenea sufletului (deci asemenea unui superipostas comun, n.n.), ca facandu-se Stapanului asemenea unor madulare trupesti sanatoase si folositoare. Acela sa le carmuiasca cum vrea si sa le umple de slava si fericirea proprie, dandu-le si daruindu-le fericirea cea proprie si negraita ... Dumnezeu, care se impartaseste intreg tuturor, vine in suflet, ca sufletul in trup, cum singur El stie. Prin aceasta sufletul primeste neschimbabilitatea, iar trupul nemurirea. Si omul intreg se indumnezeieste prin lucrarea indumnezeitoare a harului celui ce s-a intrupat, - ramanand intreg om dupa suflet si trup din pricina firii noastre si facandu-se intreg Dumnezeu in suflet si trup din pricina harului si a stralucirii dumnezeiesti a fericirii ce o are de pe urma Lui, stralucire decat care nu se poate cugeta alta mai mare si mai inalta. Caci ce poate fi mai drag si mai scump celor vrednici decat indumnezeirea prin care Dumnezeu unindu-se cu cei deveniti dumnezei le da tot ce e al Sau pentru bunatatea Sa ?".

Daca comunicarea perfecta intre persoanele umane produce o fericire negraita, cu cat mai mare nu trebuie sa fie fericirea produsa de unirea si comunicarea desavarsita ce se realizeaza intre om si Dumnezeu, mai bine zis intre oameni si intre ei si Dumnezeu. Caci comuniunea intre oameni si Dumnezeu are loc concomitent cu comunicarea intre oameni. Sfantul Maxim vorbeste de perspectiva schimbului perfect ce se va realiza intre Dumnezeu si oameni in baza schimbului realizat in Hristos intre Dumnezeu si umanitatea asumata. E un schimb continuu prin care "omul e facut Dumnezeu si Dumnezeu e facut om", lucrandu-se continuu taina intruparii. Caci cel ce s-a consolidat prin iubirea de Dumnezeu in ratiunea firii sale, preexistenta in Dumnezeu, intiparind pe Dumnezeu in sine, "este si se numeste dumnezeu, precum Dumnezeu este prin coborare si se numeste pentru el om. Puterea acestei dispozitii spirituale se arata in faptul ca ea indumnezeieste pe om prin Dumnezeu, pentru iubirea lui fata de Dumnezeu, si inomeneste pe Dumnezeu prin om, pentru iubirea Lui de oameni. Ea face printr-un bun, schimb reciproc, pe Dumnezeu om din cauza indumnezeirii omului si pe om Dumnezeu din cauza intruparii lui Dumnezeu. Caci Cuvantul lui Dumnezeu si Dumnezeu voieste sa se lucreze pururea si in toti taina intruparii Sale".

Daca in Hristos schimbul intre Dumnezeu si umanitatea asumata de El s-a facut usor, dar in baza unei nasteri mai presus de fire, acel schimb se face usor si intre Dumnezeu si ceilalti oameni, datorita faptului ca in Hristos acest schimb are loc oarecum intre Dumnezeu cel intrupat si om, sau datorita faptului ca in Hristos umanitatea nu mai numai a unui ipostas uman care o considera in primul rand ca a Sa, ci a ipostasului divin care ii imbratiseaza pe toti oamenii ca pe fapturile Sale, create conform unor ratiuni preexistente din veci in El. In sensul acesta Hristos, desi intr-un anumit sens e omul central, totusi El nu se are in vedere pe Sine, ci interesul Lui este total indreptat spre semenii Sai intru umanitate. El e prin excelenta "omul pentru oameni", dar in acest "om pentru oameni", Dumnezeu insusi e orientat exclusiv spre oameni.
Schimbul reciproc si vesnic persistent intre dumnezeire si umanitate in Hristos este expresia desavarsitei iubiri si uniri intre acestei doua. Forta acestei iubiri cucerind pe toti cei ce vor sa redevina la ratiunea proprie, produce in ei acelasi schimb, aceeasi unire intre Dumnezeu si om, inlaturand alegerea inchiderii in eul propriu, a carei posibilitate e implicata in vointa deliberativa a omului. "Fapta cea mai de savarsita a iubirii si, sfarsitul lucrarii ei este ca prin comunicarea afectuoasa sa faca insusirile si numirile celor unite sa fie la fel; sa faca pe Dumnezeu om, iar pe om sa fie si sa arate ca Dumnezeu, din pricina unei unice si nedeosebite voiri si miscari a celor doi".

In iubire se realizeaza unirea tuturor oamenilor intre ei si intre ei si Dumnezeu. "Oamenii nu mai impart firea inclinand unii spre ceva, altii spre altceva, ci sunt aceiasi si raman aceiasi fata de Acelasi, neurmarind ceva propriu prin vointa lor deliberativa". Prin aceasta si Dumnezeu se modeleaza in ei, dupa chipul lor, sau ei se modeleaza dupa Dumnezeu. In iubire se restabileste unitatea firii umane, "nemaifiind taiata de deosebirile intre inclinarile vointelor multora".

Astfel iubirea va unifica intreg neamul omenesc in el insusi si cu Dumnezeu. De aceea nu e ceva mai inalt ca iubirea. "Dupa ea nu mai poate urca omul indumnezeit spre nimic mai sus, toate modurile evlaviei fiind depasite. Caci iubirea, asa cum o cunoastem si o numim, nu o dorim, in chip divizat alta si alta fata de Dumnezeu si fata de aproapele, ci una si aceeasi intreaga, lui Dumnezeu datorand-o, iar pe oameni unindu-i intreolalta. Caci afectiunea bunavoirii fata de aproapele e efectul si dovada clara a iubirii desavarsite fata de Dumnezeu" . Deci nu se poate diviza iubirea intr-una verticala fata de Dumnezeu si intr-una orizontala fata de oameni. Ci aceeasi iubire cuprinde si pe Dumnezeu si oameni. "Semnele iubirii consta in a uni pe oameni cu Dumnezeu si intreolalta si de aceea ea mentine nepierduta posesiunea bunatatilor".

Parintele Dumitru Staniloae

Pe aceeaşi temă

21 Ianuarie 2022

Vizualizari: 6280

Voteaza:

Natura si har in teologia Sfantului Maxim Marturisitorul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE