Biblia si sufletul romanesc

Cele dintai traduceri din Sfanta Scriptura in romaneste dateaza dinainte de 1450. Deci parti din Sfanta Carte au inceput sa fie citite in limba romaneasca cam din acelasi timp in care au inceput sa imbrace haina nationala la cele mai multe neamuri europene.

In Apus traducerile acestea s-au facut din opozitie fata de Biserica catolica de catre diferiti reformatori. La noi s-au facut chiar de reprezentantii Bisericii, de preoti si mai tarziu de episcopi, atunci cand, inchegandu-se o viata romaneasca mai linistita, oamenii au putut sa se gandeasca la o astamparare mai din plin a setei lor religioase.

Biserica ortodoxa n-a luat in trecutul ei atitudine potrivnica traducerii Sf. Scripturi in graiurile nationale. Daca la noi nu s-au tradus totusi parti din ea, inainte de ce au facut acest lucru in Apus reprezentantii curentelor adversare Bisericii catolice, faptul se datoreste nu opozitiei Bisericii, ci imprejurarilor vitrege ale vietii stramosilor nostri, stramtorati si inghesuiti de navalirile atator popoare, opriti atata vreme sa se adune, sa se organizeze, sa se reculeaga.

Aceasta nu insemneaza insa ca poporul nostru nu cunostea inainte in general cuprinsul Sf. Scripturi, care e una cu cuprinsul crestinismului. Credinciosii isi faceau rugaciunile in romaneste, iar preotul le talmacea Evanghelia in graiul lor, cum scrie un preot sas pe la 1546: „Romanii nu citesc epistolele Sf. Pavel si Evanghelia in limba lor, ci intr-o limba straina (slavona) pe care n-o inteleg mirenii, ci le-o explica preotul lor" (St. Metes, Istoria Bisericii romane clin Transilvania, vol. I p. 113).

Fara sa fi fost astfel formal tradusa, Sfanta Scriptura circula in rezumate si in fragmente orale, modeland in duh crestin sufletul romanesc, sustinand unitatea lui si dandu-i elementele unei spiritualitati pe care si-o amplifica mai departe prin cugetarea proprie.

Astfel Biblia a format temelia spiritualitatii romanesti, baza culturii noastre, chiar intr-un timp in care textul ei nu era scris in romaneste. Caci textul acesta, fie literal, fie rezumativ, era fixat in uzul lingvistic. La noi s-a petrecut acelasi fenomen care s-a petrecut la inceputul crestinismului cu textul unor Evanghelii: el circula in fraze si povestiri orale aproape stereotipe, ca Sfanta traditie, ca o repetare a predicilor apostolilor, inainte de a-1 asterne in scris unul sau altul dintre Evanghelisti.

Precum crestinismul in general n-a inceput sa existe numai din momentul in care acest text s-a fixat in scris, ci deodata cu predica apostolilor despre viata si opera lui Iisus Hristos, asa si crestinismul romanesc si spiritualitatea crestina a neamului nostru - deci baza culturii lui - n-a asteptat transpunerea in scris a textului romanesc al Scripturii, ci s-a alimentat incepand cu veacuri inainte din textul romanesc nescris al ei.

Parca in istoria poporului nostru Providenta a voit sa ilustreze ca un neam este crestin nu prin textul scris al Scripturii, ci prin propovaduirea lui, nu printr-o carte pe care o poti lua cu tine intr-o izolare anarhica, ci prin ascultarea adevarului, care exista mai inainte de a se fixa in carte si independent de ea, din gura de om viu, de la o societate de care esti asadar dependent si careia trebuie sa-i fii multumitor ca ti-a ocazionat aflarea lui; de la o societate care a primit si ea acest adevar de la randurile mai vechi de oameni; si nu de la oricare societate, ci de la una care e organizata in asa fel ca poate pastra si comunica un adevar nescris in aceeasi forma precisa cum a iesit din gura apostolilor; de la o societate care stie ca are datoria de-a nu schimba nimic din adevarul apostolic si are si o ceata de oameni incredintati tocmai cu paza si cu transmiterea exacta a acestui adevar.

Poporul nostru a fost asadar crestin - si inca ce crestin! - prin Biserica, adica nu prin textul scris al Bibliei, ci prin textul ei curgand viu, dar acelasi, printre oamenii legati prin credinta in Hristos intreolalta si cu toti ascendentii pana la apostoli.

Se pune fals alternativa: e bine sau nu sa cunoasca poporul Scriptura? Nu exista popor crestin, temeinic crestin, care sa nu fi avut si sa nu aiba la baza vietii lui Evanghelia. Si nimeni nu poate fi potrivnic unei temeinice patrunderi a Evangheliei in sufletul poporului. Se poate pune insa destul de serios intrebarea: cum e mai bine? Sa alimentezi poporul cu textul scris al Evangheliei, sau cu textul nescris? Si cred ferm ca puterea si roadele propovaduirii nescrise a Evangheliei este superioara.

Chiar daca se da si textul scris, daca nu se face paralel si o propovaduire intensiva a Evangheliei, care sa copleseasca contactul credinciosului cu Evanghelia scrisa, aceasta poate ramanea litera care nu-l invioreaza sau il poate duce la anarhie. (Chiar protestantii si sectarii care, raspandesc cu zel textul scris al Scripturii, fac in acelasi timp cea mai intensiva propovaduire orala).

Dar si alternativa referitoare la textul scris sau oral al Scripturii, nu se mai poate pune azi decat teoretic. Practic nu se mai pune, pentru ca chiar sa vrea autoritatea bisericeasca sa nu mai circule Biblia scrisa, astazi, in epoca exuberanta a tiparului, oprirea ei n-ar mai avea nici o eficacitate. De altfel Biserica ortodoxa niciodata n-a oprit citirea Scripturii de catre popor.

Dar daca-i asa, cu atat mai mult se cere propovaduirea orala a Scripturii. Chiar trebuie sa existe un raport drept proportional intre citirea Scripturii de catre popor si intre propovaduirea ei orala de catre Biserica, in speta de catre preot. Unde se citeste Scriptura mai mult, intrebarile sunt si ele mai multe, setea religioasa e mai mare, nelinistea metafizica e mai acuta si de aceea si pericolul ratacirilor e mai iminent, amenintand continuu.

Viata religioasa acolo e mai vibranta, dar tocmai de aceea mai putin asigurata de surprize neplacute. Numai statica nu produce surprize. De aceea propovaduitorul trebuie sa creasca paralel cu cititorul Scripturii in religiozitate vibranta si in gasirea raspunsurilor la toate intrebarile care se nasc. Propriu-zis trebuie sa fie continuu intr-o pozitie avansata fata de credincios.

Propovaduirea Sfintei Scripturii de catre Biserica este superioara- de aceea ea trebuie sa se faca totdeauna, fie ca se citeste sau nu Scriptura, si ea poate fi si suficienta, pe cand citirea Scripturii nu e suficienta pentru viata religioasa - intai pentru ca numai ea trezeste cu adevarat sufletul la viata crestina si al doilea pentru ca numai ea - facuta de Biserica, accentuez - prezinta nu numai textul Scripturii, ci si interpretarea lui cea justa, cea mostenita in Biserica de la sfintii apostoli.

Propovaduirea Scripturii de catre Biserica acumuleaza in ea si Sf. Traditie, intreg adevarul crestin nealterat. Numai aceasta propovaduire, cand e vie, fereste de rataciri si tine poporul strans langa Biserica.

Poporul nostru a avut in tot trecutul sau - chiar inainte de traducerile scrise - Sfanta Scriptura in viata sa. Este o afirmatie insolenta aceea care se aude azi uneori ca poporul roman a trebuit sa astepte pe agentii sectelor si curentelor religioase de stil american ca sa ia cunostinta de Sf. Scriptura.

Mai mult, poporul nostru a avut adevaratul inteles al Scripturii, intelesul mostenit prin succesiune neintrerupta de la apostoli, care au cunoscut mai bine si in intregime gandurile si propovaduirea Domnului si le-au predat, pe langa ceea ce s-a fixat din ele in scris, urmasilor lor si asa in continuare, ca lumina lamuritoare, ca comentariu sigur al partilor scrise.

Poporul nostru a fost in adevar, nu acesti marginiti aroganti care pretind, certandu-se si intreolalta, ca cunosc mai bine pe Domnul - pe baza textului biblic - decat apostolii care au trait in preajma lui. Dar in adevarul acesta intreg si deci in crestinismul cuviincios si cu buna randuiala nu-l putem tine astazi decat intensificand propovaduirea orala.

Biblia a jucat un rol urias, rolul primordial in formarea spirituala a poporului roman, de la inceputurile lui, nu numai din 1688, de cand o avem intreaga tiparita in romaneste. Dar de atunci a inceput sajoace unul si mai mare. Si va juca unul tot mai mare fara intrerupere in toata istoria viitoare a neamului nostru.

Caci Scriptura, o data gustata de un popor, intretine in sufletul lui o sete continuu neastamparata de-a cunoaste pe Domnul, de-a se apropia de El prin cunoasterea Lui, prin cunoasterea voii Lui. Iar propovaduirea Bisericii trebuie sa tina pas cu aceasta pururea nedeplin satisfacuta si pururea in crestere sete spirituala.

Parintele Dumitru Staniloae

• Necesitatea prezentei Sfintei Traditii alaturi de Sfanta Scriptura
  Publicat in : Revelatia
• Sensul cuvantului "credincios" in Sfanta Scriptura
  Publicat in : Religie
• Sfanta Scriptura
  Publicat in : Religie
• Sfanta Scriptura
  Publicat in : Religie
• Sfanta Scriptura
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: