Lectura, ca toate cele din lumea aceasta, e buna daca e cu masura. Ea nu trebuie sa devina obsesie, grija, dependenta (asemenea unor stupefiante, unor halucinogene), viciu nepedepsit (cum zicea Valery Larbaud). Pericolul e real, iar solicitarile sunt atat de aprige; zi de zi, ceas de ceas rotativele de pe intreg cuprinsul planetei pravalesc asupra-ne mii si mii de carti, brosuri, reviste, ziare, extrase, referate, tot soiul de material tiparit, caruia i se adauga cel xeroxat ori dactilografiat. Parca vin toate si ne bat la usa, ne roaga, ne cer, ne someaza sa le citim, sa luam aminte la ele, sa nu fi fost zamislite de haram, raspandite de izbeliste printre oameni. Sunt voluminoase, cele mai multe, chiar si cele de nefictiune si distractive, cronofage asadar si nemiloase. (Nici un autor care se respecta nu mai publica astazi un roman sau un studiu desfasurat pe mai putin de cinci sute de pagini). Cat de auster si totodata de induiosator se roaga sa nu fie trecute cu vederea! Si cum mai dau de inteles ca nimic nu stim si neinformati ramanem daca trecem nepasatori pe langa ele.
La inceputul vietii e bine, gandesc, sa citim de toate, de-a valma, cu nesat si nediscriminatoriu. Apoi selectiunea, totusi, se impune. Cu cat devin tipariturile mai numeroase cu atat pare timpul de care dispunem pentru a le citi (ori frunzari) mai scurt, mai chircit, mai zorit a curge si a ni se sustrage si risipi printre degete, printre secunde, printre chemari si treburi. N-avem incotro: ni se impune o rigoare, o disciplina. Englezii, popor cult si civilizat, nu sunt dedati excesului de lectura, insa citesc temeinic si atent cartile fundamentale.
Cum sa renuntam, totusi, la bucuria citirii ahtiate, dezordonate si a patimasei cufundari in aventura aceasta mereu captivanta, mereu imbietoare, cu adevarat fara pereche? Lectura, vai (ori slava cerului), e inca semnul distinctiv al omului "de calitate", al celui ne-robit cu totul vremelniciei. Audio-vizualul nu a izbutit inca sa-i desfiinteze prestigiul, poate nici macar sa-l scada simtitor.
Pana una-alta, n-am iesit cu totul din galaxia Gutemberg, ne apropiem doar de regiunile ei frontaliere. Celor din generatia mea contactul cu o carte noua, descoperirea unui scriitor, a unei opere, le-au mai ramas printre placerile pe care si acum le pot gusta din plin si fara a se rusina.
Lectura e o fapta individuala, de insingurare si izolare? un refugiu, o parasire (temporara) a tribului? Atunci e intru adevar necesara: fiinta omeneasca e astfel construita incat are neaparat nevoie de asemenea perioade de repliere asupra sa, de auto-reglare de contact numai cu fortele si resursele proprii. Lectura e un soi de realimentare cu combustibil, de refacere a potentialului energetic propriu repus in legatura directa, cu ceva nenumit, ceva analog acelor uriase cantitati de hidrogen despre care astrofizicianul Fred Hoyle spune ca apar de nu se stie unde in cosmos.
Structuralismul ofera cititorilor de azi carti inteligente, sec arogante si glaciale. Altadata beletristica ne imbia cu istorisiri si naratiuni care nu sovaiau a face apel la emotie, de nu si la simple sentimente. Nu exista riscul - daca metoda structuralista se mentine - ca lectura sa se prefaca si ea in travaliu mecanic, in cunoastere mai mult sau mai putin computerizata?
Dar fi-vor oare cartile (asa cum le cunoastem noi) produse existente in veacurile viitoare? Le vor lua locul mijloacele de informatie in masa? Ori altceva cu totul necunoscut noua?
O carte tiparita in secolul al XX-lea se deosebeste mult de papirusurile antichitatii ori de pergamentele frumos caligrafiate si ilustrate in culori ale evului mediu. Exista intre ele un ce comun care si statorniceste perenitatea actului profund omenesc al lecturii: patrunderea omului in fantezie (Edmond I Jaloux: nimic nu dezvolta imaginatia mai sigur decat citirea cartilor), in vis, in metarealitate dar si in universul sau particular, in ceea ce limba noastra - doar ea, ne face cunoscut Constantin Noica - numeste sinea.
Pentru aceasta nu cred sa dispara - oricare-i vor fi avatarurile si denumirile - lectura din nomenclatorul indeletnicirilor specific omenesti. Ceasurile (ori clipele) de raport "fata catre fata" dintre eu si sine au, cine stie, caracter aprioric, fac parte din predispozitiile noastre genetice. Eu unul am scris - si nu e prea mult de atunci - ca a fost o vreme cand mai toate cartile ii erau omului prietenesti si de folos, apropiate, calde, si intime; si exclamam: Ce frumos ninge in romanele lui Dickens si in nuvelele lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti!
Asa cred si acum, dar tinand seama de formidabila multiplicare a numarului cartilor si de pilda ucenicului vrajitor, privesc lectura ca pe un eveniment mai grav si mai implicat in probabilitati complexe. Cartile sunt daruite cu insidioasa putere de adanca patrundere in cugetul si inima celor care le deschid cu intentii candide si invoiesc a da audienta mesajului lor. Sa stam, de aceea, drepti, sa stam cu luare aminte, sa stam cu grija: sa nu carecumva sa corupa ce este mai bun in noi.
Cartile pot fi leac si antidot si otrava. Sa le deschidem larg portile, mereu curiosi, mereu ospitalieri, nu insa fara trezvie. Parafrazand cuvintele Junimei (intra cine vrea, sta cine poate): citim fel de fel, asimilam ce este de priinta dezvoltarii eului nostru intim, fiintei noastre si persoanei noastre de sine statatoare, daruita cu putere de judecata si apreciere pe cont propriu.
Cum de n-as avea incredere in lectura (ori in echivalentul ei) vazand cozile degraba formate in fata librariilor unde se pune in vanzare un roman de Balzac, de Dostoievski, de Rebreanu ori de Jules Verne, Istoria Romei a lui Mommsen ori poeziile lui Ion Barbu? Ma paste gandul ca oricare dintre rabduriii cumparatori ar fi gata sa asume sarcina preluata, intr-o nuvela fantastica a lui Ray Bradbury, de cei ramasi credinciosi vechilor, bunelor noastre prietene: cartile.
Parintele Nicolae Steinhardt
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.