O întrebare scripturistică, veche de când lumea şi perpetuă cât va fi lumea. O căutare a conştiinţei omului şi o invitaţie la regăsire, la trezirea conştiinţei. Este evident că această întrebare, aflată în cartea Genezei (cap. 3, versetul 9), nu implică un răspuns care să cuprindă coordonate geografice. Toată Sfânta Scriptură abundă în dovezi care mărturisesc faptul că Dumnezeu le cunoaşte pe toate cele făcute de om, de la nivel de gând până la faptă; chiar mai mult, ştie şi ceea ce vom face (nu ca urmare a vreunei predispoziţii a libertăţii omului care ar merge către predestinare, ci a faptului că puterea dumnezeiască nu e circumscrisă timpului şi spaţiului fizic, cele două realităţi având caracter de creat, faţă de Dumnezeu, Care le priveşte pe toate din transcendenţa veşniciei). Ori, în acest context, ar părea că întrebarea din titlu (la o privire superficială) nu îşi găseşte rostul. Dumnezeu ştia prea bine unde se află Adam. De ce totuşi, întrebarea? (pentru a parafraza dilema heidegger-iană De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curând, nimic?)
Deloc surprinzător, cuvintele Scripturii sunt mult mai profunde decât par. întrebarea caută un răspuns serios, ca pentru însuşi Dumnezeu. In înţeles cotidian, întrebarea tradusă ar putea fi legată astfel: „Adame, unde te poziţionezi de acum înainte faţă de Dumnezeu şi faţă de propria conştiinţă? Iţi asumi cele făcute pentru a putea păstra relaţia? Unde vrei să te afli?" Insă răspunsul nu este suficient de serios pentru Dumnezeu, care aştepta o reacţie de maturitate, căinţă şi întoarcere. „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns" (Facere 3,10) -răspunde Adam lui Dumnezeu. Un răspuns al omului atins de păcat şi cuprins de remuşcări. Abia de acum Adam devine gol, dezbrăcat de Dumnezeu. Se ascunde pentru că e cuprins de teama care depărtează, nu de teama sfântă care este începutul înţelepciunii. Adam cel cuprins de braţele părinteşti ale dragostei divine se aruncă din prinsoarea iubirii eterne şi este dezbrăcat de vicleanul diavol (ca în pilda Samarineanului milostiv), apoi raţiunea îl pune în faţa oglindii conştiinţei, unde se vede că este temător, gol, fugar...
Tema aleasă este tema omului contemporan - un subiect, din păcate, mereu actual. Adam trece din paginile Scripturii în viaţa veacului nostru şi devine exemplu (involuntar, dar real) urmat de strănepoţii săi. Nenumărate cazuri de oameni ţinuţi de dragostea bunului Dumnezeu leapădă haina curată şi mântuitoare a Tainei Botezului.
Ascunzându-ne printre ciulinii păcatului, auzim adeseori invitaţia conştiinţei: Omule, unde te afli? Unde vrei să fii? Aproape cu precizie matematică, odiseea noastră repetă drumul trist al lui Adam: neascultare, golire, ascundere. Ne regăsim pe noi înşine şi aflăm mulţi alţi oameni în acelaşi refuz - discret sau evident - în ceea ce priveşte chemarea la dialog din partea lui Dumnezeu. Atât de înşelătoare este aparenţa lumii, încât credem ceea ce (ni se pare că) vedem. Iar dacă în proximitatea noastră se află întunericul care deturnează realitatea, evident că înţelegem lumea în mod răsturnat. Goliţi de relaţia vie şi frumoasă cu Dumnezeu, naştem în noi şi între noi războaie, mai mici sau mai mari. Apare justificarea şi dispare responsabilitatea. Adam nu răspunde că ar fi gustat din pomul oprit - la întrebarea lui Dumnezeu, Care insistă să deschidă inima spre pocăinţă (versetul 11). Evită răspunsul şi eludează autoritatea divină. Răspunsul lui nu îl poziţionează corect faţă de Dumnezeu ci, alterat de păcat, nu îşi recunoaşte vina, aruncând-o asupra celuilalt. Mai mult, Adam aruncă vina nu numai pe Eva, ci chiar asupra lui Dumnezeu (versetul 12).
Parcursul dialogului este o adevărată cale urmată de răzvrătiţii noştri. Nenumărate astfel de persoane găsesc vină lui Dumnezeu pentru războaiele din istoria omenirii, pentru pauperitatea excesivă a lumii a IlI-a, pentru căderea turnurilor gemene, pentru boli, pentru morţii nevinovaţi, pentru... tot. Numai omul e nevinovat, prins în acest soi de răzbunare divină care nu se mai termină. Adami mici şi mari, oameni ai pământului fără privirea spre înaltul cerului, aşa cum îi stă bine omului. Neasumându-şi lipsurile şi aruncându-le în spatele celorlalţi, oameni îşi îngreunează propria viaţă. Ar părea că se scapă de povară prin de-responsabilizare, însă greutatea apasă mult mai tare.
Intrebarea Bunului Dumnezeu vine, de altfel, să facă viaţa mult mai uşoară. Daca Adam ar fi răspuns ca e este vinovat pentru tot, poate dacă şi-ar fi asumat vina pentru toţi, raiul ar fi avut o altă deschidere pentru tot neamul omenesc - de aceea noul Adam, Domnul Hristos, a purtat vina pentru toţi oamenii, făcând ceea ce n-a făcut vechiul Adam, ba chiar cu mult mai mult.
Dumnezeu nu ceartă cu întrebarea, ci cheamă la împăcare; această reîmpăcare cuprinde relaţia cu propria conştiinţă şi cu Dumnezeu. Nu aşteaptă dezvinovăţiri, lamentaţii, justificări imature, ci numai un răspuns plin de dăruire. Unde eşti, omule? - Ia(r) tă-mă, Doamne!
Preot Ovidiu DINCA
BĂRĂGANUL ORTODOX- septembrie 2015
-
Caderea in pacat si urmarile ei
Publicat in : Editoriale -
Caderea in pacat a primilor oameni si imbracarea lor in 'haine de piele'
Publicat in : Dogmatica -
Mintea omului dupa caderea in pacat
Publicat in : Religie -
Caderea in pacat
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.