Amanarea scrisului

Amanarea scrisului Mareste imaginea.

Am, de multe ori, idei despre care aș vrea să scriu. Unele îmi vin întâmplător, cum ar fi, cel mai adesea, când citesc ceva, alteori apar în urma conversație cu unul sau cu altul. Sunt multe lucruri care îmi trec prin cap, și care, mi se pare mie, ar merita o dezvoltare mai amplă. Am strâns multe asemenea articole în minte. Aproape tot ceea ce îmi vine astfel în minte îmi promit să dezvolt mai departe într-un articol. Am observat însă că prea puține din aceste gânduri ajung să fie puse pe hârtie până la urmă. Descopăr fenomenul amânării, căruia cred că ar fi cazul să-i acord o atenție specială, de aceea și merită analizată separat. De ce amân, de ce amână oamenii, în general, și ce poate să ne spună asta?

Mai întâi de toate, când mă gândesc să scriu un articol, îmi dau seama de un lucru. Ideea inițială e ca o intuiție vagă, și chiar dacă e bună (nu e întotdeauna!), încă nu e coaptă, nu e gata de pus în pagină. Mai trebuie și să o dezvolt în mintea mea, să o înțeleg mai bine, apoi să văd cum se manifestă și ce efecte produce. Iar asta nu e nici pe departe suficient, căci dacă aș pune în joc doar mintea mea, rezultatul ar fi tare mărginit. Mai trebuie o documentare, studiul temei, de văzut modul cum alții au gândit pe același subiect. Întotdeauna studiul temei nu doar că vine să completeze intuiția inițială de la care plecam, dar de multe ori a dus chiar la schimbarea semnificativă a perspectivei. Adică eu plecam de la un gând subiectiv, minor, particular, și îmi dădeam seama, pe parcurs, de o realitate mai serioasă, ajungeam să descopăr ceva la care nu mă așteptam inițial. Articolul care finaliza această cercetare era un rezultat al întâlnirii între un gând inițial, o stare a lumii cu care îl comparam, trecut prin filtrul gândirii altor oameni, cuprins lecturile legate de tema aleasă.

Asta ar fi calea de la un gând inițial la un articol încheiat. Problema însă rămâne: de ce atât de puține din intuițiile inițiale pe care le am se transformă în eseuri? E vorba desigur, în primul rând, despre lene. Dar nu este numai lenea de a mă așeza la masă și de a scrie. Este mai degrabă aceea de a aprofunda un subiect, de a merge de la ceea ce se vede cu ochiul liber, de la ceea ce este la îndemână și unei priviri superficiale, spre înțelesuri, nu știu cum să le zic exact, dar folosind un termen destul de tocit, mai profunde. Adică este nu doar o simplă lene, prezentă și ea din plin, ci de o anumită greutate de a aprofunda natura lucrurilor, de a pătrunde în spațiul de după locurile comune de care ne împărtășim cu toții. Aceasta ar presupune nu doar munca propriuzisă asupra gândului, ci și schimbarea perspectivei, iar mai apoi, inevitabil, și a celui de gândește o anumită problemă. Ar fi un efort mult de acumulare care ar duce, în final, la o nouă perspectivă, la o schimbare a subiectului însuși care cunoaște.

Amânarea propriuzisă își are cauzele ei foarte concrete. Suntem niște oameni împrăștiați într-o lume împrăștiată, iar rispirea gândurilor în tradiția ascetica ortodoxă, este una din cauzele cele mai importante ale patimilor. Împrăștierea este motivul pentru care nu putem avansa duhovnicește. Iar lumea noastră parcă este făcută în mod expres pentru a ne împrăștia cât mai mult. Sunt prea multe tentații, prea multe oferte pe care le primim zilnic și pe care nu le putem refuza, ne orientăm în prea multe direcții ca să mai putem să menținem, cu fermitate, calea cea dreaptă. Dacă nu urmărim cu obstinație un scop, citim aproape la întâmplare ce ne pică în mână, privim ce ne oferă internetul și programele TV, auzim, la fel, tot ce se întâmplă să se spună în jurul nostru. Ne lăsăm purtați de val și, în ciuda orgoliului care ne mână mereu, nu știu dacă ne mai pasă că nu mai avem control asupra conținuturilor de cunoaștere ale vieților noastre, care ne duc în final la calitatea vieții pe care o ducem.

Să amân să scriu înseamnă de fapt, să mă las purtat la întâmplare, să amân aprofundarea problemelor, ducerea lor până în punctul în care ar ieși din banal și ar căpăta relevanță. Mereu avem ceva de citit, altceva decât ar fi problema noastră, mereu ne vin alte idei noi care și ele ne atrag atenția, dar nici acestea prea mult timp, căci este un flux continuu și de neoprit. Alte idei vin și le alungă pe cele precedente pentru a ocupa prim planul pentru un timp limitat. Iar atunci când, în sfârșit ai terminat cu toate, și vrei să te apuci de un lucru serios, constați că deja ești prea obosit și lași pe a doua zi. Oboseala este acel sentiment care îți spune că nu mai ești capabil de consecvență, coerență și muncă pe termen îndelungat. Mergi la odihnă dezamăgit de tine însuți, propunându-ți pentru mâine mâine munca pe care nu ai apucat să o faci azi.

Avem mult mai multe informații decât cei de dinaintea noastră. Probabil că un om obișnuit ar putea acumula mult mai multe cunoștințe de cât aveau savanții secolelor trecute. Volumul de informații disponibile față de secolele trecute s-a mărit de multe zeci de mii de ori. Ar trebui să fim încântați de această situație dacă nu ne-am da seama că asta nu înseamnă că acum suntem mai înțelepți decât cei de dinaintea noastră. Noi avem o imensitate de informație brută sau în diverse stări de agregare, ne lipsește însă un liant, o idee care sa le lege pe toate impreuna. Știm mai multe, dar suntem mai dezorientați decât strămoșii noștri. Până la urmă suntem mult mai ignoranți decât ei, mai incapabili să înțelegem lumea, să discernem, în multele informații pe care le primim, ceea ce este important de ceea ce este secundar.

Avem mult prea puține realizări în raport cu posibilitățile care ne stau înainte. Soluția, dacă ar fi să ourmăm, înseamnă să ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut, să nu ne mai fi risipim în tot felul de lucruri secundare, să nu ne mai petrecem viața în registre insignifiante. Ar trebui să fim capabili să ne punem în acea stare potrivită pentru a putea crea. Să fie ca o adunare a forțelor care se primească o direcție clară și să ducă la un rezultat final bun.

Amânarea a fost sesizată ca o problemă de bază pentru eșecurile noastre și de către psihologi, de cei care se ocupă de programarea neurolingvistică și motivațională. Amânăm pentru că, asemenea unor copii, ne place să avem rezultate aici și acum. O acțiune serioasă cere efort susținut pe o perioadă îndelungată, în condițiile în care nu se vede luminița de la capătul tunelului. E ca un mers în beznă, iar noi, învățați cu recompense rapide, nu mai avem răbdarea, dăruirea și abnegația necesară unui scop pe care nu-l întrezărim imediat.

Există două cauze pentru care amânăm: din frică și din plăcere. Frica apare pentru că o acțiune nouă poate aduce evenimente noi, pe care nu putem încă să le evaluăm. Nu știm ce rezultat au acțiunile noastre, cum ne vom adapta noilor condiții create.

Mai interesantă este însă cealaltă cauză. Plăcerea se leagă de lene. Trăim într-o lume în care suntem educați să căutăm confortul, să depunem cel mai mic efort posibil pentru, dacă se poate, cel mai mare efect. Iar dacă nu se poate, ne mulțumim cu ce iese. Suntem asaltați de mesaje care ne promit confortul, toate reclamele ne promit o comoditate mai mare cu noua mașină, noul gel de duș, noua lamă de ras. O muncă nouă însă presupune mai mult efort, dispare confortul pe care ni-l tot promit toți.

Atunci mă voi simți în postura celui mai năpăstuit dintre oameni, pentru că nu sunt în stare să-mi asigur confortul pe care îl au toți ceilalți. Voi căuta să amân activitățile noi, asta dacă nu voi găsi o modalitate de a le elimina cu totul.

După cum ne dăm prea bine seama, și se vede asta și din perspectiva religioasă, și din cea psihologică, indiferentă religios, suntem robi ai plăcerii. E mai plăcut să ne relaxăm, să facem lucrurile confortabile și plăcute, decât să municm, să facem ceva nou, să întâlnim neprevăzutul. Preferăm plăcutul, cunoscutul, chiar dacă vedem că ne țin într-o zonă a mediocrității pe care nu putem s-o depășim.

Există în noi o parte care caută confortul iar alta parte care vrea să evolueze. Pentru a depăși această stare de lucruri, pentru lupta cu inerția, ar trebui să ne asumăm riscul de a ieși din zona de confort, și e nevoie de o (auto)educație în acest sens. Soluțiile pe care le dau psihologii motivaționali pentru reducere procrastinării sunt legate de împărțirea obiectivelor în bucăți mai mici, care pot fi realizate, și apoi acordarea de recompense pentru reușită. O altă metodă de învingere a amânării este să îți conștientizezi eșecul la care vei ajunge dacă nu-ți poți realiza obiectivele din cauza amânării. Astfel, având în față o listă cu consecințele lenei și fricii de a acționa, vei fi mai îndemnat să te pui pe treabă.

Alt lucru de făcut este să îți creezi obieciuri bune de lucru. Viața noastră este condusă de automatisme. Avem un program regulat de lucru și de pauză care se repetă aproximativ zi de zi, în afara concediilor și a zilelor libere. Înăuntrul acestui program regulat noi putem să evoluăm. Dacă majoritatea ingredientelor îndeamnă la rămânerea pe loc, sunt și obișnuințe care stimulează noul și ieșirea din obișnuință.

Există un sistem de luptă împotriva amânării, elaborat de specialiști în nlp (programare neurolingvistică) care se desfășoară în patru pași. Mai întâi se separă sarcinile importante de cele urgente, urmând concentrarea pe cele importante, celelalte fiind doar mari mâncătoare de timp. Apoi vizualizezi pașii de lucru și rezultatul. După ce ai făcut asta poți trece la acțiunea propriuzisă, îndeplinid sarcinile pe care le-ai amânat atâta timp. Apoi, ca o concluzie, conștientizezi modul cum te-ai transformat.

Mi s-a părut foarte interesant pasul al doilea, de aceea o să-l redau puțin mai pe larg. Iată cum se desfășoară. Intri în stare de meditație, stai calm și confortabil, și îți imaginezi lucrul pe care îl amâni. După aceea îți imaginezi că îl faci, și continui până în momentul de după acțiune, când te bucuri că ți-a reușit ceea ce ți-ai propus. Apoi revii la început, derulezi din nou în minte imaginile, dar sari peste perioada în care faci acțiunea, și treci direct la momentul în care evaluezi plăcerea rezultatului. Te concentrezi pe bucuria reușitei, resimțită în imaginația ta, amplificată de zeci de ori. După ce faci acești pași îți poți programa mintea să facă acele acțiuni pe care le evita, de care se temea, le tot amâna, pentru că nu știa că e atât de plăcut sentimentul obținut la final, odată cu împlinirea lor.

Această tehnică se bazează pe ideea că îți închipui că ai obținut deja ceea ce ți-ai dorit, crezi că ai, apoi acționezi pe ceea ce există doar în imaginația ta, și îți atingi ținta, iar ceea ce doar ți-ai imaginat devine real. Seamănă izbitor cu cuvintele pe care Hristos le spune ucenicilor: „De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea”. (Marcu 11, 24) Nu numai minunile pe care le-a făcut Hristos, dar întregul creștinism se bazează pe credință. E un adevăr uimitor și misterios.

Credința are puterea de a modela realitatea, în sensul că ea poate crea obiectele, stările, acțiunile și rezultatele pe care doar și le imaginează și crede în ele cu toată tăria. După cât crezi, după atât vei primi.

Numai că diferența între programarea neurolingvistică și credință este uriașă. Ambele își bazează acțiunea lor pe credință. Dar într-un caz este puterea minții umane, modul în care omul se programează pe el însuși ca să obțină ceea ce își dorește, iar în celălalt omul se încrede în puterea lui Dumnezeu. Într-un caz omul se face pe el însuși stăpân, în altul se oferă lui Dumnezeu, care El devine autorul acțiunii. Credinciosul va spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) Pentru credincios prioritară este apropierea de Dumnezeu, accederea în împărăția Tatălui, de aceea orice cere o vizează pe aceasta în ultimă instanță. Omul de azi se mărginește la realizarea scopurilor lui terestre, oricum ar fi ele, bune sau rele. Comparația între credincios și cel ce aplică programarea neurolingvistică poate fi extinsă pe mai multe planuri. Esențial este că, în cazul credinciosului, știm că El face apel la puterea lui Dumnezeu, la milostivirea Lui, ca să primească ceva. În schimb, adeptul programării neurolingvistice crede în el însuși și nu știm la ce puteri face apel ca să-l ajute. Căci trebuie o putere pe care o trezești sau o chemi din altă ca să dai atâta realitate unei idei din mintea ta, încât să te conducă apropae automat la realizarea ei fără preget.

Paul Curca


 

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
89 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

12 Octombrie 2017

Vizualizari: 633

Voteaza:

Amanarea scrisului 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

amanarea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE