În zilele noastre, ascultarea nu mai este înțeleasă ca o lucrare duhovnicească, ci este interpretată ca lipsă de personalitate, caracter slab, îngrădire a libertății personale, a afirmării de sine...
Dincolo de tot ceea ce se spune, ascultarea este o „stare a inimii” (Rafail Noica), prin care începem să vedem câte ceva și din cele de „dincolo de lume”, nu doar din cele de aici.
Prin ce „minune”? Prin simplul fapt că ascultarea omoară mândria și înviază smerenia (Sf. Ioan Scărarul), ceea ce ne apropie cu adevărat de Dumnezeu...
De aceea ascultarea este „cea dintâi dintre toate virtuțile de început”, care „răstignește” mândria și aduce smerita cugetare (Sf. Diadoh).
Sf. Vasile cel Mare spunea că „ascultarea este scara cea mai scurtă către cer”. Într-o ordine firească, îndrăznim a afirma că pe prima treaptă se află ascultarea față de părinții trupești, cei care și-au asumat responsabilitatea de a-și crește și educa copii.
Și tot într-o ordine firească, nicidecum ca „succesiune ierarhică”, urmează părintele duhovnicesc. „Înfierea” de către un duhovnic a oricărui copil, nu exclude efortul părinților trupești, ci duce mai departe, ca împreună lucrare, spre desăvârșirea întru Hristos...
Ascultarea față de părintele duhovnicesc e un „legământ” tainic, iar cel care nu împlinește cu fapta cuvântul duhovnicului, se face „călcător al făgăduinței date” (Teodor Edeseanul).
De aici se poate lesne înțelege, cât de mult cântărește în viața oricărui copil prezența și exemplul de viață al părinților și duhovnicului.
În mod paradoxal, pentru logica noastră, ascultarea nu e constrângere, ci libertate în duh; libertate care vine din interior și pe care o simțim în măsura în care încercăm să facem totul ca pentru Dumnezeu...
Nu e ușor lucru să te încredințezi lui Dumnezeu, adică „să nu te mai încrezi în tine toată viața”, indiferent de binele pe care l-ai săvârșit de-a lungul timpului (Sf. Ioan Scărarul).
Dumnezeu ne cere „lucruri ușoare” ca să moștenim Împărăția cea cerească, și totuși noi suntem atât de „zăbavnici la ascultare” (Fericitul Augustin), pentru că uităm, ori nu știm, că „cel ce ascultă de Hristos este călăuzit spre lumină” (Sf. Talasie Libianul).
Ascultarea nu ne este dată „ca o pedeapsă sau ca o răzbunare”, ci ca un bun prilej de a ne vedea așa cum suntem și de a ne smeri.
Mai mult, ascultarea „cu dragoste, nu din silă” (Părintele Paisie Olaru) ne pregătește să primim harul lui Dumnezeu, cel „care pe cele neputincioase le întăreşte” și pe toate le desăvârşeşte (Arhim. Arsenie Kotsopoulos).
Este bine să ascultăm, chiar dacă pe moment simţim împotrivire, deoarece tăierea voii este „prima fază a ascultării ziditoare”.
Când ne împotrivim şi apoi ne tăiem voia proprie, atunci ne eliberăm de „automatismele” care ne domină viața și care ne împiedică să simțim libertatea și bucuria de a trăi, de a fi noi înșine.
Ne împotrivim mereu, pentru că dorim să se facă numai voia noastră. Acest mod de a fi ne arată că firea este „bolnavă”.
Doar tăind voia personală îi facem „loc” lui Dumnezeu să intre în sufletele noastre, ca să ne vindece. De aceea, „tăierea voii este una dintre cele mai minunate lucrări duhovniceşti” (Maica Siluana Vlad).
Cu adevărat, ascultarea făcută din inimă este „răsplătită cu ascultare”, pentru că dacă cineva Îl ascultă pe Dumnezeu și Dumnezeu îl ascultă... (Avva Mios).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Ascultarea de parinti
Publicat in : Editoriale -
Cand ascultarea nu Ii este placuta lui Dumnezeu?
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Ascultarea, intre soti
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Ascultarea fata de un batran
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.