Orice creştin ortodox visează să ajungă la Sfântul Munte Athos, pe care-l cunoaşte din istorie, literatura mistică, din imaginile oarecum standardizate sau din închipuirea pe care i-o desenează, în minte, dorul de Dumnezeu. Nu făceam excepţie. Mi-am dorit mereu, într-o manieră difuză, să „urc” într-acolo, mai aproape de Hristos. Nu e vorba de fixarea lui Hristos - Logosul atotprezent - într-un anumit punct geografic. E bine să nu idolatrizăm geografia, deşi ea e receptacolul hierofaniilor, baza empirică a oricărei comunicări divine. Hristos nu e mai prezent la Athos decât în oricare potir euharistie. Insă Athosul are de partea lui o seamă de avantaje simbolice imbatabile. Nu doar un mileniu şi ceva de existenţă neîntreruptă. Nu doar caracterul singular şi exclusiv de teocraţie monahală, sau Republică divină a călugărilor. Nici măcar tezaurul liturgic de artă sacră concentrat în cele 20 de lavre, sau în numeroasele schituri şi chilii aferente acestora. Ceea ce face, mai presus de comparaţii, unicitatea athonită este, cred, vibraţia concentrată a rugăciunii neîntrerupte.
Am citit recent mai multe relatări de la Sfântul Munte. Tot mai mulţi intelectuali mireni (Costion Nicolescu, Dan C. Mihăilescu) iau bastonul de pelerin şi merg să asiste, pe viu, la renaşterea fenomenului aghioritic. Pot confirma: Grădina Maicii Domnului are acum cei mai pricepuţi grădinari. Efectul e frapant: macarale, materiale de construcţie, calfe, dulgheri, meşteri, zidari şi alţii asemenea trudesc cât e ziua de lungă pentru ca vechile ziduri bizantine să mai trăiască un mileniu, ori cât va binevoi bunul Dumnezeu. Gospodărirea exterioară reflectă, într-un târziu, revigorarea vieţii duhovniceşti petrecută la începutul anilor ’70 când, după o decadenţă vecină cu letargia fatală, dinamica nevăzută a comunităţilor s-a întremat, sub impulsul vieţii şi al lucrării unui nucleu de părinţi neo-isihaşti. Decăderea aceea era consecinţa ridicării unei cortine de fier între comunism şi lumea liberă, din care doar Grecia ortodoxă făcea parte. De dincoace de zid, unde lagărul comunist viza apostazia colectivă a maselor alienate prin propagandă şi sărăcie, nici o naţie drept-credincioasă nu mai putea alimenta „resursa umană” a Sfântului Munte. Ca orice populaţie, şi cea monahală, aninată de peninsula calcidică, se rărise biologic şi se relaxase până la birocratizarea lucrativă a unei credinţe fără vlagă. Ei bine, iată că pot mărturisi şi eu cum acea tristă prăbuşire s-a prefăcut, sub impulsul Sfântului Duh, într-o nouă lumină-far pentru năpăstuita comunitate pravoslavnică scăpată de ateismul bolşevic.
Este bunăstarea celor văzute dublată de o egală fervoare spirituală? N-am eu, desigur, instrumentele necesare unor asemenea fine măsurători, dar la prima vedere aş răspunde afirmativ. Impreună cu ceilalţi trei fraţi pelerini, am tras la Vatopedu, lavră mult respectată, punctată de o roşu-cărămizie biserică principală (katholikon) şi largă cât o cetate... Dai aici de Bizanţul viu, de comori iconografice şi manuscrise aurite, de o trapeză cu mese aduse din Constantinopol, de la Mănăstirea Studion. După o săptămână, am revenit acasă, la Bucureşti, animat de un copilăros patriotism vatopedin: cum să nu te lipeşti sufleteşte de lavra prin lentila căreia ai resimţit întregul mister aghioritic? Da! Există o discretă „competiţie” pentru prestigiu duhovnicesc între marile lavre si nu cred că Dumnezeu Se întristează văzând această emulaţie soteriologică: nu ar trebui ea să definească viata oricărei comunităţi creştine? Fără îndoială că da, chiar dacă nouă, prin parohiile noastre bătute de atâtea vânturi seculare, ne e tare greu să aplicăm un asemenea model.
Nu-mi propun, a propos de competiţie, să concurez motorul de căutare Google, aşa că nu vă aşteptaţi să pun în scurta mea mărturie un noian de date istorice şi anecdote edificatoare. Prefer să zăbovesc la cartierul general al pelerinajului: acolo unde am descoperit personalităţi precum stareţul Efrem (care, cu zâmbet patern, ne-a demonstrat pe loc însuşirile sale de clarvăzător al inimii) sau Părintele Daniil Vatopedinul truditor la ediţia bilingvă a Everghetinos-ului, ale cărui prime două volume publicate mai aşteaptă alte două. Pentru că am simţit autenticitatea smereniei Părintelui Daniil, şi tocmai pentru că l-am îndrăgit frăţeşte, nu voi scrie aici şi acum mai multe impresii despre acest om de adevărat talent monahal. Graţie lui, oricum, am reuşit să călcăm şi pe la schiturile aferente Vatopedului, Colciu şi Sf. Ipatie, unde un pictor român, Ioan Popa, repictează lăcaşul, cu ochelarii lui Sorin Dumitrescu pe nas. Sau să vedem, în altă zi, capitala Karyes, Marea Lavră, Stavronichita, Ivirion şi semeaţa Simonopetra, cocoţată, în chip „meteoritic”, deasupra mării: în acest din urmă lăcaş am conversat cu Părintele Macarie Simonopetritul, un francez trecut la Ortodoxie cu decenii în urmă (a conferenţiat recent, în neo-greacă, la Arad).
Ajuns aici, merită să pun un mic accent patriotic: demografia athonită se românizează. Cică, mai nou, călugării din lavre diferite se întreabă reciproc: „Eşti grec ori român?”. Sigur că Patriarhia Ecumenică e la fel de vigilentă ca oricând pentru a păstra prevalenţa grecească a Muntelui, dar vocaţiile cele mai solide vin dinspre tărâmul nord-dunărean, presărat odinioară cu metocuri athonite şi condus de principi valahi sau moldavi care au copleşit cu darurile lor pioase nevoile liturgice ale egumenilor aghioriţi. Memoria românească şi prezenţa monahilor români se fac, aşadar, tot mai remarcate şi pentru că novicii nu se bulucesc în schiturile româneşti Prodromu şi Lacu, ci se acomodează în oricare dintre marile lavre, evitând, prin urmare, enclavizarea.
Muntele plin de icoane taumaturgice, moaşte nepreţuite, evlavie stratificată milenar, mari duhovnici, isihaşti, învăţaţi ai computerelor sau ai urcuşului mistic este totodată un parc botanic unde se adună toate bunătăţile Mediteranei: chiparoşi, pini, aluni, castani, platani, portocali, lămâi... Curţile mai dosnice, unde se usucă la soare anterie negre, sunt brăzdate de motani asortaţi. Drumurile au un colb roşu, uşor pietruit, şi te ljâţâne în jurul vârfului Athon, ca într-un scrânciob uriaş. Mireasma de mir şi tămâie, de camfor şi calendula, de mărar şi ţelină, de ceapă şi conopidă sau varză se ridică din ierbare şi sere ca să îţi mângâie nările... întâlneşti peste tot o plutire meditativă, o naturaleţe a concentrării divine care au deplinul firesc al dreptei credinţe. Şi care te amprentează, insinuând în sufletul tău două vii dorinţe: una de interiorizare, de vot nespus, şi alta de revenire aici, unde bateriile tale uzate de păcat se pot preface în mici turbine nucleare. Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să ne audă cu milostenia Sa nesfârşită scâncetele păcătoase şi să ne ostoiască setea de mântuire!
TEODOR BACONSCHI
Cetatea sub asediu,
insemnari despre credinta, ratiune si terrorism; Editura Doxologia
Cumpara cartea "Cetatea sub asediu"
-
Schitul romanesc Lacu din Muntele Athos
Publicat in : Interviuri -
Pelerinaj Muntele Athos si Grecia
Publicat in : Pelerinaje -
Chilia Axion Estin din Muntele Athos
Publicat in : Pelerinaje -
Amalfion, manastirea benedictina din Muntele Athos
Publicat in : Religie -
Un engolpion inedit din Muntele Athos
Publicat in : Vesminte
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.