Seneca îi scria prietenului Lucilius să primească senin nenorocirile vieţii, de vreme ce nu le poate influenţa. Iată miezul doctrinei stoice. In Evanghelii, citim ceva şi mai teribil: Dumnezeul făcut om, Mântuitorul Iisus Hristos, a suferit, de bunăvoie, toate umilinţele la care L-au supus semenii Săi: această deşertare (kenosis) de slava divină, încununată de moartea prin răstignire, în locul tâlharului „preferat” de popor, deschide abisul smerit din care avea să explodeze energia învierii. Multă lume s-a lepădat de creştinism sub pretextul că el îţi cere prea mult: ar fi cu neputinţă de „practicat” până la capăt. Ba chiar şi până la mijloc. Un Dumnezeu Care îţi cere, de pildă, să ierţi duşmanului tău de 70 de ori câte 7 nu e omenos, ci crud! Tocmai pentru că ranchiuna, răzbunarea, invidia, meschinăria nu sunt accidente, ci trăsături ale omului căzut. Şi, dacă tot e căzut, de ce s-ar ridica peste puterile sale? Un cerc vicios, pe care teodrama eristică îl sparge, dar numai pentru cei care au obosit să caute fericirea în lume şi bunătatea, în omul fără Dumnezeu. Pentru restul, captivitatea continuă. Convertirea, prin înfrângerea propriei voinţe, implică un efort ascetic deloc simpatic, ba chiar revoltător, în primă instanţă. Trăim subjugaţi de magnetul autoîndreptăţirii. Ni se pare absurd să ne căutăm dreptatea în afara propriului ego, care îi acuză mereu pe alţii şi judecă mereu în favoarea noastră. Sunt circuite pe care fiecare ins cu o viaţă interioară le cunoaşte: se luptă în această arenă toată viaţa. Şi continuă să aleagă calea comodă, aceea în care silogismul justificării personale prevalează.
Am cunoscut în viaţa mea multe momente de „onoare” socială. Folosesc acum ghilimele tocmai pentru că această capcană provoacă supraestimări fanteziste. In realitatea de pe urmă, cu cât te-au „cinstit” mai mult alţii (fără a exclude, aprioric, meritul personal), cu atât mai greu îţi este să înţelegi zădărnicia, vremelnicia şi comicul obiectiv al acestor ritualuri selective. De aceea există o virtute (cumva intrinsecă) a omului „simplu”, nebăgat în seamă, anonim. El are - fie că o ştie sau nu, deşi o simte - privilegiul paradoxal de a rămâne constant: n-are de unde să cadă: trăieşte răutatea semenilor ca pe un fenomen natural, fără închipuiri de sine care să-i facă mult mai dificilă adaptarea la turpitudinea condiţiei umane. Cu cât eşti mai „mic”, cu atât eşti mai liber, sau poate chiar mai pregătit să ierţi şi să trăieşti împăcat cu tine însuţi. Insă situaţia celui „mic” nu e dorită de el: om fiind, şi-ar fi putut oricând asuma pretenţii mai mari. Cei care se urcă pe diferitele scări ale ierarhiei sociale sunt robii acestor pretenţii, la care nu renunţă fără sângerare. Cei care rămân acolo, „jos”, sunt deja situaţi în punctul unde oricum ajungem, prin simpla trecere a timpului: la bătrâneţe, singurătate, maladie şi moarte.
Liberi fiind, nu putem trata aceste subiecte în cheia predestinării. Cine-şi alege înzestrările, cine poate domina cursul evenimentelor care ne acoperă ca o lavă? Planurile noastre nu sunt decât interstiţii volitive într-un corp de interacţiuni complexe, pe care le urmăm orbeşte, chiar şi atunci când ne credem căpitanii propriei corăbii. Singurul spaţiu în care chiar decidem e acela al conştiinţei - pânza freatică de gânduri şi opţiuni pe care se sprijină carcasa noastră biologică şi prezenţa noastră comunitară.
Acolo suntem suverani: putem râde de noi (adică de propria fragilitate) sau ne putem atribui forţe imaginare, la care nu vom renunţa Iară suspine şi jalnice tribulaţii. Putem iubi ceva din umanitatea celuilalt sau o putem deforma prin faptele noastre orgolioase şi egoiste. Ne putem găsi sensul şi reazemul în Dumnezeu, aşa cum avem la îndemână şi rătăcirile somptuoase ale nihilismului. Era post-adevăr, definită prin tirania „faptelor alternative”, nu schimbă nimic din materia primă a existenţei. Sufletul nostru peregrinează între stoicism şi creştinism, căutând consolările unei înţelepciuni improbabile.
E greu să te consideri judicios educat fără să admiţi - sau chiar să cunoşti în detaliu - rostul Bisericii (cu toate ramificaţiile ei) în cultura europeană. Evanghelia s-a însoţit cu Logosul grec şi Dreptul roman pentru a fertiliza o civilizaţie din care (în pofida eforturi!) nu am ieşit. Vorbim despre o civilizaţie a Cărţii sacre, dublată de una a cărţilor pur şi simplu. Noua religie a fuzionat cu o altă mare civilizaţie matură, chiar decadentă în faza sa elenistică, din care a preluat deopotrivă concepte filozofice, reprezentări simbolice şi repere morale: nu ne mai miră, tocmai pentru că ne inspiră şi azi, afinităţile elective dintre învăţătura lui Hristos şi şcoala stoicismului târziu, sau legătura directă dintre neo-platonism şi primele sinteze patristice. In fond, vechea civilizaţie nu a murit, cât s-a continuat prin creştinism, iar după ce acesta a devenit religia imperiului, cele două componente au pregătit lent, prin dificultăţile Evului Mediu, Renaşterea şi tot ce i-a urmat.
TEODOR BACONSCHI
Darul desavarsit. Ganduri despre civilizatia crestina; Editura Doxologia
Cumpara cartea "Darul desavarsit. Ganduri despre civilizatia crestina"
-
Iertarea in lumina invaturii crestine
Publicat in : Morala -
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
De ce osandim iertarea ?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.