Cain si Abel. Anatomia pacatului
Alungarea protoparintilor Adam si Eva din Eden a fost urmarea poruncii date de Dumnezeu (Fac. 2:16; 3:17) si a faptului ca omul a ascultat de altcineva, si nu de Dumnezeu (3:17). Apar asadar cele doua etape ale pacatului: porunca divina - neascultare (sau ascultarea de altcineva). Totusi nu se vorbeste inca de pacat ca o realitate cuibarita deja in firea umana. Sarpele vorbea din exterior, era deci vocea ispititorului, pe care traditia iudeo-crestina il identifica in mod direct cu diavolul (Intel. 2:24; Apoc. 12:9).
Pacatul asa cum ne este indeobste cunoscut, ca o pornire care ne vine din interior, este discutat abia in cap. 4 din Facere. Aici de altfel apare pentru prima data in Scriptura si termenul "pacat" (Fac. 4:7). Deosebit de interesant, Dumnezeu insusi il numeste si chiar ii explica lui Cain modalitatea de actiune a pacatului. Primul tratat de hamartologie, vrea textul sa o spuna, este de origine divina.
Mai intai, intentia lui Cain a fost pozitiva. Ca si fratele sau, a adus jertfa lui Dumnezeu din rodul muncii sale. L-a recunoscut deci pe Dumnezeu ca datatorul vietii si s-a pozitionat in starea fireasca a creaturii, de recunoastere a dependentei fata de Creator. Cain nu a mai repetat pacatul autonomiei fata de Dumnezeu al lui Adam, ci de data aceasta pacatul s-a manifestat pe directie orizontala, fata de aproapele (= fratele).
Textul nu-si propune sa lamureasca motivul pentru care Dumnezeu nu i-a primit jertfa lui Cain. Doar Septuaginta (diferit de Textul Masoretic) ii imputa lui Cain o eroare rituala ("daca ai adus jertfa cum trebuie, dar n-ai impartit-o cum trebuie, oare n-ai pacatuit? (trad. Badilita - v. 7). Textul nu ne spune nici prin ce mijloc a cunoscut Cain ca Dumnezeu nu se uita la jertfa sa. Iconografia sugereaza ca fumul care se inalta drept ar insemna primirea jertfei (Abel), iar cel care se imprastie pe pamant neprimirea (Cain), sprijinindu-se desigur si pe versetul din Psalmi: "Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta" (140:2). Oricum, pentru ca aceste detalii nu sunt cuprinse in text, mi se pare mai important nivelul omului de atunci. Spre diferenta de starea noastra, cu mult inferioara, omul comunica pe atunci prin cult cu Dumnezeu: rugaciunea/jertfa nu erau doar monologale, ci exprimau de fapt un dialog firesc intre om si Creatorul sau. Chiar expresia "a cautat/n-a cautat Dumnezeu spre jertfa'' (v. 4-5) trimite la semnificatia teologica a "fetei" lui Dumnezeu, adica a prezentei Sale directe.
Versetele 6-7 constituie insa miezul naratiunii. "Pentru ce te-ai intristat si pentru ce s-a posomorat fata ta? Cand faci bine, oare nu-ti este fata senina? Iar de nu faci bine, pacatul bate la usa si cauta sa te tarasca, dar tu biruieste-l!" (Biblia sinodala). Este cuvantul adresat de Dumnezeu lui Cain.
Interesant ca posomorarea fetei (nu "manie" ca in Biblia Anania!), ca opusa seninatatii (aceasta fiind la randul ei urmare a facerii de bine), este vazuta ca fiind cauzata de "a nu face binele". Ajungem la o noua formula: a lucra binele =senitatatea fetei; a nu lucra binele = posomorare. Inca nu e vorba de pacat, ci de a lucra sau nu binele.
Observam deci ca pacatul intra in discutie de abia pe fondul lipsei binelui. Cain traia pana atunci intr-o stare de "lucrare a binelui" si din aceasta stare a adus si jertfa. Dintr-un motiv (putin important) a cazut in disperare (= posomorarea fetei). Motivul mi se pare putin important pentru ca nici Dumnezeu nu l-a bagat in seama.
Cuvantul lui Dumnezeu este de fapt avertismentul dat celui care se opreste din lucrarea binelui. Cu alte cuvinte, Cain ar fi trebuit in mod normal sa-si reia "lucrarea", pentru a-si recapata "seninatatea fetei". In Septuaginta sfatul suna foarte laconic: "taci" (Biblia 1914), dar, mai exact, "linisteste-te" (hesychason) (trad. Badilita), caci trebuie vazut aici de fapt mobilul biblic al isihasmului.
Dumnezeu insa ii arata ca se poate inca salva. Atunci ii da detalii despre starea nefireasca, despre pacat. Biblia sinodala insa are o traducere inexacta. Pacatul nu "bate la usa", ci sta doar tolanit. Termenul ebraic este folosit in alte contexte pentru a sugera animalele care stau culcate (de ex. Fac. 29:2; 49:9 etc). Mi se pare exceptional modul in care autorul biblic sugereaza animalitatea pacatului si chiar demonismul sau: un cercetator a aratat inrudirea termenului cu numele unui demon mesopota-mian. Prin aceasta Dumnezeu defineste de fapt pacatul ca fiind o putere demonica, ce sta "culcata la usa" (insa nu "pitit" ca in Biblia Anania). Omul e vazut ca o casa (sau mai degraba ca un Templu), in care pacatul nu intra. Interioritatea pornirii pacatoase, de care am vorbit la inceput, are o limita: pacatul nu intra in om, dar pazeste neincetat, cu rabdare animalica, poarta. Una dintre variantele de traducere a textului dificil din Septuaginta este aceea ca pacatul se tot intoarce. E suficient ca omul sa-i deschida.
Totusi, Dumnezeu ii spune ca omul are si puterea asupra acestei fiare: "biruieste-l" sau, mai corect, "stapaneste-l (cf. Biblia Anania). Prin aceasta Dumnezeu arata ca i-a dat putere omului sa invinga pacatul, desi - ne aflam in timpurile de dupa caderea protoparintilor -pacatul a devenit o realitate obisnuita, care sta lipita de usa sufletului.
Omul si-a castigat autonomia dorita in sensul ca are o casa in care se afla doar el (inainte fusese imbracat chiar in Dumnezeu - cf. "cine ti-a zis ca esti gol?" Fac. 3:11). insa la poarta acestei case asteapta, gata sa intre, pacatul.
Insa, daca inceputul Scripturii vorbeste de pacatul culcat la usa sufletului, finalul vorbeste de Hristos care bate la aceasta usa. "Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. 3:20).
Alexandru MIHAILA
Facultatea de Teologie Ortodoxa
Patriarhul Justinian
Universitatea Bucuresti
Sursa: Baraganul Ortodox
-
Invidia
Publicat in : Editoriale -
Imparatul mustelor
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.